Chitu Constantin

Recent am postat un comentariu, tot in Curierul National si tot la un articol al dlui Panaite, pe care, cu ingaduinta administratorului acestui site, vi-l ofer sa-l lecturati. Precizez, pentru a fi bine inteles, ca eu nu sunt un opozant liberal, ci un liberal care este nemultumit de racilele sociale ale abuzului de liberalism. Iata-l:

Si totusi banii “baltesc” pe undeva. Din ceea ce scrieti dvs, eu inteleg ca Isarescu (guvernatorul) distribuie populatiei “armament” monetar intr-un mod iresponsabil, cu riscul de a scapa preturile de sub control. Noi traim azi intr-o criza economica cronicizata ca un reumatism in corpul uman, criza care e un fenomen normal (e un caz tipic de anormalitate devenita normalitate; o normalitate a raului i-as zice eu) daca tinem seama de cine ne conduce, in numele caror oameni o fac si ale caror principii sunt dogmatizate pana la idolatrie. Traim asadar sub autoritatea unor valori liberale economice, pe care azi numai un “nebun” (cum sunt eu) le poate critica in principiile lor defectuoase si generatoare de inegalitate. Racilele sociale ale liberalismului dogmatic reprezinta un subiect tabuu. Liberalismul de azi este explicat opiniei publice intr-o limba de lemn (fara rezonanta) criptata. Liberalismul, megatendinta economica ce-a urmat feudalismului anacronic, este un sistem de idei (doctrine) avand la baza, din punct de vedere economic, proprietatea (in special cea de capital) si, din punct de vedere filosofic, a promovarii inegalitatii (in numele elitismului, zis si ideologie de “drepta”) sub aureola inselatoare a individualismului.

Liberalismul poate fi si o stiinta (cu conditia sa raspunda unui interes national), dupa cum poate, la fel de bine, fi si o ideologie (a proprietarilor de capital, burghezia in speta) ce promoveaza interesul unei caste bogate in detrimentul altor categorii sociale paupere. Si comunismul era tot o ideologie: ideologia clasei muncitoare indreptata impotriva burgheziei si-a proprietatii de capital. Sistemul legislativ in care traim este sistemul care garanteaza proprietatea asupra capitalului (considerata sacra si inviolabila), iar proprietatea asupra capitalului da puterea administrarii acestui capital in intersul acestei minoritati egoiste si lacome de putere si avere.

Dar sa revin la problema monetara. Economia planetara, si mai ales cea romaneasca, e ca un motor care nu se mai alimenetaza cu carburant. Carburantul este masa monetara capabila sa se converteasca in venituri salariale. De fapt si de drept, noi trebuie, pentru a intelege lucrurile si mai bine, sa plecam de la repartitia valorii adaugate, a venitului net, acolo unde liberalismul, ca ordine naturala in economie, este cel mai deficitar. Liberalismul s-a dovedit intotdeuna corigent la capitolul repartizarii venitului net ce se face intre casta patronilor si masa salariala. Crizele de supraproductie isi au la baza tot aceasta cauza: repartitia. Goana dupa profit a proprietarului de capital, stimulata si amplificata de progresul tehnic (si mai ales de stiinta), considerata ca o “normalitate”, genereaza reducerea numarului de salariati si micsorarea salariilor. Numai ca acesti salariati, in numar tot mai mic si cu salarii tot mai reduse, sunt chiar cei ce consuma debuseele, produsele rezultate in urma procesului de industrializare a materiei prime si a resurselor energetice. Cum insa in liberalism a vorbi de repartitia valorii adaugata – a raportului dintre profit si salarii mai exact (care in Romania este de 2/1 in favoarea profitului) – e ca si cum ai vorbi de funie in casa spanzuratului, atunci peste aceasta problema se asterna o lespede grea a tacerii. E ca si cand o problema de care nu vorbesti, nu exista. Dar ea exista aievea si efectele ei le simtim din ce in ce mai acut si tot mai durereos. Asadar, salariatii, tot mai putini si cu salarii tot mai mici, sunt consumatorii a ceea ce rezulta din procesarea materiei prime si a metamorfozarii energiei. Cum lumea e alcatuita de asa natura incat patronul, in calitatea lui de proprietar de capital, cumpara forta de munca la pretul pietei, iar pretul ei pe piata muncii e in functie de raportul dintre cerere si oferta de forta de munca, atunci este normal ca repartitia valorii adaugate sa se faca in favoarea patronului. Cu cat salariile sunt mai mici, in aceeasi masura si cu aceeasi unitate creste si profitul patronului. Asta face ca aceste lucruri, cumulate, insumate sa faca ca veniturile agregate salariale sa nu mai poata fi capabile sa absoarba debuseele industriale (bunurile de lag consum, asa numitul consum neproductiv). Atunci clasa politica, care reprezinta interesele acestei caste bogate, de-o numim oligarhie (sau plutocratie), in loc sa modifice – prin parghia de putere ce i-o confera dreptul deciziei in privinta salariul minim pe economie – aceasta anomalie a repartitiei, ea incearca s-o remedieze prin politica monetara si de credit.

Deci, ca sa concentram putin ideile, putem spune ca avem o problema cu consumul, si asta face posibila sincopa economica ciclica (financiara si recesionista). Consumul redus, la randul lui, este cauzat de rapartitie (in special repartitia primara, cea care face diferenta intre salarii si profit). Cum insa, liberali fiind in convingeri, nu ne convine sa recunoastem acest lucru, atunci dregem busuiocul consumului administrand panaceul creditului. Diferenta de venituri, capabila sa sustina consumul si, implicit, productia, este compensata asadar prin credit. Daca eu am nevoi familiale echivalente la 3.000 lei pe luna, iar venitul mi-e de numai 2.000, atunci eu voi “accesa” un imprumut. Asa-i logic si asa-i “modern”, nu ? In loc ca guvernul sa mareasca minimul pe economie de la 2.000 la 3.000, atat incat munca sa-mi asigure un trai decent mie si familiei mele, el apeleaza la acest surogat monetar de-l numim noi credit. Nu-mi mareste salariul, dar ma pune in situatia sa imprumut si, astfel, eu intru in sclavia moderna a datornicilor.

Isarescu nu e de capul lui. In primul rand el este un instrument al marilor interese financiare ale lumii,si in al doilea rand el este in slujba statului roman. Ce face el de fapt ? El nu face decat ca, prin parghiile monetare, sa fie posibila cresterea artificiala a masei monetare, masa monetara care, prin creditare, completeaza nevoile de consum ale societatii, ale producatorilor in special care nu mai au clienti solvabili. El dispune de cateva parghii monetare importante: rezerva minima obligatorie, prin care se amplifica moneda fiduciara (prin asa-zisa creatia monetara, exprimata stiintific prin multiplicatorul monetar), taxa de scont (prin care transmite impulsul nivelului dobanzii), tiparnita de bancnote (de bani fara acoperire in marfuri) si restrictiile sau relaxarea conditiilor de creditare. Pe toate le utilizeaza defectuos si in scopul pe care-l aminteam in preabulul acestui comenatriu: sa stimuleze consumul, consum devenit deficitar din cauza repartitiei venitului net (valorii adaugate). Acolo unde veniturile salariale nu sunt indestulatoare, prin politica sistemului bancar se completeaza acest neajuns al functionarii economiei; economie gripata de modul defectuos, nedrept si inegal al repartitiei valorii adaugate (primare si secundare).

Jocul acesta al bancilor, infuzand bani la nesfarsit in sistem, prin creatia monetara si prin tiparnitele de bani, este unul riscant. Daca la un moment dat, asa cum sugera dl Panaite, circulatia monetara creste instantaneu, si in conditiile in care este déjà o cantitate prea mare de bani in sistem, atunci exista riscul ca tot excesul de bani, injectati artificial, sa intre in prêt. Nivelul preturilor este determinat de raportul dintre masa monetara (marita prin procedeul creatiei monetare si-al tiparnitelor) si marfurile fizice existente pe piata schimbului. Pretul in general este o etalonare a valorii prin mijlocirea banilor. Banul, cu alte cuvinte, este un etalon cu care masuram valoarea (marfii), insa ea este o unitate de masura variabila, subiectiva si volatila, supusa fluctuatiei, ceea ce face ca, la un moment dat, sa nu mai stim care e marimea reala a valorii (a carei izvor este totusi munca, asa cum bine ziceau clasicii A. Smith si D Ricardo). Singurul reper care ne mai aminteste ce e acea categoria economica numita “valoare”, in conditiile in care banii nu ne mai spun nimic, ramane valoarea relativa; un concept prin care definim, de regula, raportul de schimb dintre diferitele marfuri (cum ar fi cel care ne spune ca un kg de ceapa echivaleaza cu doua de cartofi, ca sa dau un exemplu). Dar, si cred ca pe asta se bazeaza B. N., daca omul poate sa creeze bani din nimic (prin creatia monetara si tiparnita), tot asa de bine poate, prin aceleasi instrumente monetare, sa faca sa dispara acest surplus de moneda de pe piata atunci cand creste circulatia monetara. Probabil ca, desi ma indoiesc ca se va intampla si acest lucru, daca banii imprumutati se intorc in circuit (la creditori, adica nu mai “baltesc” aiurea prin sistem), atunci, la fel de usor, excesul de bani se poate restrange in matca unei bune randuieli monetare. Asa cum prin tiparnita si creatie monetara se “fac bani” (din nimic), prin acelasi procedeu al “nimicului”, in cazul cresterii vitezei circulatiei monetare, se poate face ca ei sa si dispara din sistem pentru a mentine preturile marfurilor sub control. Ca sa ma folosesc si eu de metafora dlui Panaite, tot Banca Nationale, care distribuie “armament” monetar (bani) cu nemiluita, poate sa si bage “armele” (banii) in rastel.

Chitu Constantin
Post initial: http://www.curierulnational.ro/Opini...foc+populatiei

***
TEMA INITIALA:
Oare BNR ar distribui arme de foc populaţiei?

Dacă în numai câţiva ani cantitatea de arme de asalt de pe teritoriul României ar fi urcat cu o treime, fără să ştim că ar fi război sau că s-ar organiza un concurs naţional de vânătoare, suntem siguri că autorităţile numaidecât s-ar fi alertat; laolaltă Guvern, Poliţie şi tot ce înseamnă administraţie locală ar fi încercat să vadă care este natura acestei inflaţii de armament şi la cine ajung armele. Nu credem că ar fi stat liniştiţi doar în baza faptului că românii sunt oameni raţionali şi nu vor face abuz de pistoalele, puşcoacele şi kalaşnicoavele care le intră pe mână. S-ar gândi că mai curând vărsările de sânge s-ar înmulţi odată ce populaţia s-ar înarma până în dinţi.

Nu aceeaşi vigilenţă am avut însă, în materie monetară, de la autoritatea de resort, Banca Naţională a României. Deşi cantitatea de lei a crescut cu aproape 30% din 2008 până în prezent, într-un răstimp în care economia a scăzut, iar investitorii străini ne-au ocolit cu valuta, BNR nu a părut deloc alertată. Mai mult decât atât, creşterile de preţuri de aproximativ 20% din perioada de patru ani amintită nu au fost deloc asociate cu această explozie ciudată a masei monetare. "Şocuri adverse de natura ofertei" a fost justificarea cea mai la îndemână pentru scumpiri atunci când faptul că acestea sunt mai degrabă o consecinţă a leilor în exces era o explicaţie la mintea cocoşului.

În unele cazuri gândirea simplă nu strică şi este bine să apelezi la ea atunci când modele econometrice mai complicate sau mai simpliste te conduc la concluzii sofisticate despre existenţa unui deficit de cerere greu măsurabil. Ca să îl citez pe un reprezentant al industriei financiare de la noi, "cât despre PIB-ul potenţial, nimeni nu a pus mâna pe el". Din această toamnă, pentru că preţurile tot nu se astâmpără şi au luat-o în sus, în sfârşit, Banca Naţională dă un semnal că a trecut la întărirea politicii monetare prin limitarea volumului sumelor pe care băncile comerciale le accesează pe termen scurt de la banca centrală; ţinta explicită o reprezintă restrângerea lichidităţilor, după cum a spus chiar şeful instituţiei, Mugur Isărescu, la prezentarea ultimului raport privind inflaţia. Dacă tot a luat altitudine şi, din aerul tare al unei politici monetare aidoma, priveşte cu un ochi de şoim vigilent la disciplina sistemului financiar, domnul guvernator revine pentru a spune ceva care până acum un an sau doi a mai afirmat doar din perspectivă academică: cantitatea de bani determină, pe termen lung parcursul preţurilor, chiar dacă pe intervale mai restrânse corelaţia nu funcţionează foarte fidel. Sau, cel puţin, dacă nu numeşte direct cauzele monetare ale inflaţiei persistente, domnul Isărescu o zice mai pe ocolite, şi anume că nu "dezavuează" ceea ce scriem la Curierul Naţional cum că, în realitate, cantitatea suplimentară de bani este motorul scumpirilor.

Apoi apare, desigur, nuanţa... Cantitatea de bani nu se duce automat în preţuri; dimpotrivă, banii pot bălti în sistem fără a fi accesaţi de diversele categorii de consumatori, caz în care fenomenul scumpirilor întârzie. Astfel, viteza de circulaţie a banilor este aproape la fel de importantă, doar în raport cu aceasta masa monetară răsfrângându-se asupra preţurilor. Nimic de zis, fenomenul "capcanei de lichidităţi" există şi în Japonia, spre exemplu, chiar are o persistenţă remarcabilă. Este o caracteristică a sistemelor financiare stricate, care au de digerat un exces de datorie. Laolaltă creditori cu bilanţurile avariate şi debitori cu câte un bolovan de datorii consimt că este mai bine să nu se mai joace cu un foc al creditului şi creaţiei monetare cu care tocmai s-au fript. Atunci masa monetară în exces reprezintă mai degrabă o ficţiune într-un sistem bancar de facto insolvent şi nu are stimulentele de a ieşi în economie. Orice ploaie nouă de bani este folosită pentru a se plăti datorii sau a umple găuri ale unor datorii care nu pot fi plătite. În acest caz, desigur, ultima grijă a participanţilor de piaţă este aceea de a urmări preţurile.

Ceea ce este valabil în pieţele dezvoltate supraîndatorate şi cu un sector privat precumpănitor ar putea însă să nu fie întocmai valabil în România. Şi la noi populaţia activă este supraîndatorată, şi la noi bazinul de cerere de credite este în mare parte epuizat, şi la noi băncile stau pe portofolii de credite putrede. Totuşi, sectorul de stat este mare, economia este primitivă, adâncimea pieţei financiare este redusă, pieţele interne sunt slab concurenţiale, aşa încât fenomenul "capcanei de lichiditate" ar putea să se manifeste restrâns, la imobiliare sau la alte segmente dependente de credite şi care au de măcinat pierderile de după spargerea balonului speculativ. Dincolo de aceste zone ale economiei, s-ar putea ca cererea să nu fie într-atât de restrânsă, iar mijloacele României de injectare a inflaţiei să fie mai "eficiente". Nu este teorie! Scumpirile persistente din ultimii patru ani ne spun că mai degrabă lucrurile aşa stau. Şi chiar de nu ar fi întocmai, oare merită să ne asumăm riscul să lăsăm lichiditatea la îndemâna aceloraşi 40 de bănci care au dat cu economia în gard în deceniul trecut? Asta doar bazându-ne că viteza de rotaţie a banilor va lucra în favoarea noastră pentru a nu duce în sus preţurile... Problema este că această dinamică a circulaţiei banilor ("velocity") poate fi determinată doar post-factum; ea depinde de încredere, de percepţia actorilor din economie asupra oportunităţilor. Banca centrală nu are niciun control asupra ei, iar a lăsa masa monetară să se multiplice cu miliardele în sistemul financiar reprezintă cel puţin vigilenţă scăzută, pentru că nici nu vrem să ne gândim că e vecină cu iresponsabilitatea.

Revenind la exemplul cu armele, sunt convins că orice chestor sau inspector de poliţie, pe baza datelor empirice strânse în ani, ar putea spune că o înmulţire a numărului de arme de foc în mâna populaţiei sau existenţa unor rasteluri pe Calea Victoriei, la Topliţa sau Craiova de unde să iei pistoale mitralieră la liber ar conduce cel puţin la înzecirea incidentelor prin împuşcare, iar numărul de victime s-ar dubla sau chiar s-ar tripla. Nu cred că reglementatorii regimului armelor şi muniţiilor ar sta tocmai liniştiţi. Având în vedere experienţa cu ceea ce s-a întâmplat în domeniul monetar, oare să înţelegem că dacă domnul Isărescu ar deveni de mâine prim-ministru, ar distribui arme populaţiei doar în ideea că suntem un popor de oameni blajini!? Şi încă ceva, până la urmă, a avea pe mână o armă de foc implică responsabilitate; mulţi oameni au minima moralitate, majoritatea ar gândi raţional şi ar şti cel puţin la nivel teoretic faptul că a împuşca pe cineva este crimă şi nu trebuie să faci aşa ceva. Nu este acelaşi lucru cu a avea bani pe mână. Puţini oameni înţeleg subtilităţile teoriei capitalului; ei ştiu doar că banii există pentru a fi cheltuiţi. Aşadar pentru ei lucrul raţional de făcut este acela de a-i cheltui. Economisirea reprezintă cazul excepţional. La fel este şi cu creditarea; dacă sistemul asigură - într-o formă sau alta - accesul la bani ieftini, vor fi destui aceia care să se împrumute pentru a realiza apoi cheltuieli la preţuri din ce în ce mai mari.

Putem intra în dezbateri sofisticate despre politica monetară, despre deficitul de cerere şi "inflaţia structurală". Totuşi, leii în exces sunt cei mai ameninţători pentru preţuri. Restul e praf... de puşcă.

Opinii - Adrian Panaite / adrian.panaite@curierulnational.ro
(citeste alte articole de acelasi autor »)

***

Statele nu mai pot controla monstrul financiar pe care l-au creat

Robert Prechter, preşedinte la Elliott Wave International, spune că băncile centrale şi autorităţile nu vor putea opri o contracţie brutală a creditului. Reacţia pieţelor va fi prea rapidă pentru ca statele să poată reacţiona. Investitorul american anticipează o deflaţie puternică, marcată de scăderi de 90% pe anumite clase de active. Oceanul de credit este cel care asigură o valoare ridicată activelor financiare, însă acestea se vor prăbuşi în condiţiile în care o mare parte din datorii va fi repudiată, spune Robert Prechter Jr., preşedinte la Elliott Wave International. Deflaţia va fi extremă, iar autorităţile vor fi prea greaoie pentru a reacţiona la violenţa impulsului din piaţă. Inclusiv Trezoreria SUA ar urma să dea faliment pe bondurile sale, ceea ce va precipita ajustarea brutală a creditului.

Prăbuşirea cotaţiilor în piaţa imobiliară, pe Bursă şi în pieţele internaţionale de mărfuri va fi mult peste ce îşi pot închipui acum oamenii, a declarat Prechter pentru emisiunea radio a lui Peter Schiff de la Euro Pacific Capital, preluată pe YouTube. El a menţionat şi dimensiunea picajului la care se gândeşte: -90%. Trendul de scădere ar putea fi iniţiat chiar în aceste momente, după ce indicii Bursei de la New York au făcut un nou maxim relativ la începutul acestei toamne. Ulterior, se va observa că acest avans bursier din ultimii trei ani şi jumătate a fost doar un rally într-o piaţă "bear", un mic ricoşeu într-o depresiune economică foarte lungă.



O "tiparniţă" prea mică la o distrugere a creditului atât de mare

Repudierea datoriilor este fenomenul care stă la baza crizei, iar băncile centrale sunt neputincioase în faţa unei rezistenţe foarte mari din partea pieţelor. Rezerva Federală Americană şi-a triplat bilanţul din 2008 şi a redus dobânzile de la 6% la 0%; sunt măsuri cu caracter inflaţionist, dar care nu au răspuns nici în piaţa imobiliară, nici pe pieţele de mărfuri întrucât economia globală operează într-un mediu deflaţionist foarte puternic. Prechter a respins afirmaţiile lui Schiff potrivit căruia "tipărirea" masivă de bani de către Fed va rezulta în inflaţie ridicată sau chiar în hiperinflaţie. Preşedintele Elliott Wave International spune că deflaţia va fi rapidă şi prea zdrobitoare pentru a putea fi contracarată de băncile centrale, deşi acestea fac tot ce depind de ele pentru a reporni inflaţia. În mod particular, Rezerva Federală a fost foarte agresivă în ultimii cinci ani, dar eşuează în politicile sale.
Iresponsabilitatea statului şi a participanţilor la piaţă a împins piaţa creditului într-o zonă de exces, iar acum monstrul este atât de mare încât nu mai poate fi controlat, spune Prechter adăugând că este supraestimată puterea "tiparniţei" care rulează de cinci ani din plin şi nu poate suplini colapsul creditului privat.

În plus, băncile centrale nu vor putea continua pe aceeaşi linie întrucât opinia publică nu le va permite. Deja se vede că propuneri îndrăzneţe cum ar fi preluarea ipotecilor pe bilanţul public sunt respinse în dezbaterile economice. Oamenii urăsc Wall Street-ul, nu vor să mai fie alte rostogoliri de datorii şi salvări ale băncilor. Reglementarea este şi ea de natură să restrângă creditarea, mai spune Prechter.

Cât de valoros va fi dolarul detestat acum...

Pieţele înţeleg faptul că ne aflăm într-un climat deflaţionist, iar trendul pozitiv pe bondurile guvernamentale americane sunt o dovadă în acest sens. În cele din urmă, însă, şi Trezoreria SUA va da faliment, iar faptul că obligaţiunile de stat nu vor fi plătite va amplifica deflaţia. Ratele de dobândă nu vor urca de teama deflaţiei, ci din teama de falimente. De îndată ce o serie de bonduri nu vor fi plătite la scadenţă, investitorii vor impune o primă de risc ce se va reflecta în urcarea randamentelor. Repudierea creditului va potenţa valoarea puţinului cash rămas. Dolarul este acum cea mai detestată monedă, însă cum dolarii credit vor imploda, dolarii care vor scăpa vor deveni mai valoroşi. Prechter recomandă păstrarea banilor de hârtie acasă şi nu în bănci care vor da faliment.

Piata bursiera - Adrian Panaite / adrian.panaite@curierulnational.ro
(citeste alte articole de acelasi autor »)

Sursa : http://www.curierulnational.ro/Piata...are+l-au+creat
***