Chitu Constantin

A fost adus in dicutie, la disecat cum se zice, de dl Doru M. Ionescu, un subiect interesant: banii. Pretentia de a trata exhaustiv o astfel de problema mi se parea ridicola, ca sa pot spune, emfatic, ca am epuizat subiectul in trei pagini de format A4. Imi propun doar sa ridic, in masura in care pot fi limpede in exprimari, valul ce acopera acest aspect al vietii noastre. Aceasta problema, a banilor, e mult prea opaca pentru multi dintre noi. Banii, ca si marfa, reprezinta un fetis. Ce e un fetis ? Un fetis e un obiect pe care-l avem in fata si spunem despre el ca, iata, asta e realitatea. Daca eu am in fata o icoana, si cand mai uit la ea nu vad decat icoana, atunci acest obiect de cult se numeste un fetis. Daca, dimpotriva, asa cum intelege si Biserica, privind icoana vad ( sau inteleg) sfantul de dincolo de icoana, atunci icoana nu mai e un fetis, ci un mijlocitor care ma lumineaza sa vad o realitate pe care simturile mele nu o percep. Sunt lucruri care pot fi intelese imediat, nemijlocite de un ceva anume (cum e icoana), pe cand altele au nevoie de un mijlocitor, deci mediate de un ceva anume, pentru a fi intelese. Din pacate, multi dintre noi, cand privim obiectul nu vedem ce-i dincolo de obiect, ci ramanem cantonati intr-o aparenta, contempland fetisul, si fara putinta de a sparge opacitatea obiectului ce ne impiedica sa vedem ce-i dincolo de simbol, dincolo de fetis. Asa e si in cazul banilor.

Banul, “ochiul dracului”, promite, nerusinat si ostentativ, orice placere lumeasca. Dincolo de bani, resortul interior care ne face sa ni-l dorim cu atata ardoare, sunt de fapt nevoile noastre firesti; unele nevoi fundamentale ale existentei trupesti, altele mofturi cu care vrem sa ne impodobim viata pentru a ne crea o iluzie de fericire. Din punct de vedere psihologic, banul, ca obiect de adoratie, reprezinta nevoile, poftele, trebuintele, aspiratiile noastre materiale. Din punct de vedere economic, explicarea categoriei economice numita “bani” este mult mai delicata si mai dificila. Banul este o unitate de masura a valorii, un echivalent universal al valorii. Asa cum metrul masoara intinderea (lungimea), kg masoara greutatea (sau masa, cum mai zic fizicienii), joule masoara cantitiv energia s.a.m.d., tot asa si banul masoara ceva: masoara valoarea. Dar valoarea ce e ? Ca sa intelegm ce este banul, trebuie mai intai se intelegem ce e valoarea.

Valoarea (conceptul de valoare) e cel mai bine elucidata in teoria marxista a valorii. Putini stiu ca Marx, pus la stalpul infamiei pentru vina de a fi devoalat si a fi condamnat anumite practici spoliatoare ale unei minoritatii (oligarhice) asupra majoritatii (poporul), a facut o adevarata stiinta din economia politica. Mergand, in privinta valorii, pe filonul teoriei obiective a clasicilor liberali (William Petty, A Smith, D Ricardo etc), Marx a demonstrat cel mai bine ce e valoarea. Valoarea e un lucru abstract care reflecta munca (sociala) inglobata intr-un produs (energia ...

Recent am postat un comentariu, tot in Curierul National si tot la un articol al dlui Panaite, pe care, cu ingaduinta administratorului acestui site, vi-l ofer sa-l lecturati. Precizez, pentru a fi bine inteles, ca eu nu sunt un opozant liberal, ci un liberal care este nemultumit de racilele sociale ale abuzului de liberalism. Iata-l:

Si totusi banii “baltesc” pe undeva. Din ceea ce scrieti dvs, eu inteleg ca Isarescu (guvernatorul) distribuie populatiei “armament” monetar intr-un mod iresponsabil, cu riscul de a scapa preturile de sub control. Noi traim azi intr-o criza economica cronicizata ca un reumatism in corpul uman, criza care e un fenomen normal (e un caz tipic de anormalitate devenita normalitate; o normalitate a raului i-as zice eu) daca tinem seama de cine ne conduce, in numele caror oameni o fac si ale caror principii sunt dogmatizate pana la idolatrie. Traim asadar sub autoritatea unor valori liberale economice, pe care azi numai un “nebun” (cum sunt eu) le poate critica in principiile lor defectuoase si generatoare de inegalitate. Racilele sociale ale liberalismului dogmatic reprezinta un subiect tabuu. Liberalismul de azi este explicat opiniei publice intr-o limba de lemn (fara rezonanta) criptata. Liberalismul, megatendinta economica ce-a urmat feudalismului anacronic, este un sistem de idei (doctrine) avand la baza, din punct de vedere economic, proprietatea (in special cea de capital) si, din punct de vedere filosofic, a promovarii inegalitatii (in numele elitismului, zis si ideologie de “drepta”) sub aureola inselatoare a individualismului.

Liberalismul poate fi si o stiinta (cu conditia sa raspunda unui interes national), dupa cum poate, la fel de bine, fi si o ideologie (a proprietarilor de capital, burghezia in speta) ce promoveaza interesul unei caste bogate in detrimentul altor categorii sociale paupere. Si comunismul era tot o ideologie: ideologia clasei muncitoare indreptata impotriva burgheziei si-a proprietatii de capital. Sistemul legislativ in care traim este sistemul care garanteaza proprietatea asupra capitalului (considerata sacra si inviolabila), iar proprietatea asupra capitalului da puterea administrarii acestui capital in intersul acestei minoritati egoiste si lacome de putere si avere.

Dar sa revin la problema monetara. Economia planetara, si mai ales cea romaneasca, e ca un motor care nu se mai alimenetaza cu carburant. Carburantul este masa monetara capabila sa se converteasca in venituri salariale. De fapt si de drept, noi trebuie, pentru a intelege lucrurile si mai bine, sa plecam de la repartitia valorii adaugate, a venitului net, acolo unde liberalismul, ca ordine naturala in economie, este cel mai deficitar. Liberalismul s-a dovedit intotdeuna corigent la capitolul repartizarii venitului net ce se face intre casta patronilor si masa salariala. Crizele de supraproductie isi au la baza tot aceasta cauza: repartitia. Goana dupa profit a proprietarului ...

Si totusi, ar fi bine sa ne intrebam ( eventual sa ne si raspundem) cine e aceasta Mare Finanta (cum o numea St. Zeletin), ce planeaza peste economia lumii ca uliul in vazduhul ce pare fara sfarsit si care-a devenit stapana peste tot si peste toate ? Si unde vor sa ajunga imprumutand asa, la nesfarsit ? Daca atatea sute de miloane de oameni si atatea zeci de state le sunt debitoare, pe ce sta puterea acestei Mari Finante de-si inchipuiesc ei ca vor primii banii de credit inapoi. Cum se vor returna aceste zeci de trilioane de dolari (si/sau euro) daca oamenii planetei muncesc tot mai putin si pe salarii tot mai mici, sau daca economiile statelor intra la apa continuu, asemeni tesaturii de bumbac la fiecare spalare ? Cum se vor restitui sumele uriase imprumutate in conditiile in care crizele (in special recesiunile) sunt tot mai frecvente si tot mai profunde ? Sau cum mai ramane cu superioritatea societatilor (zis si democrate) care pretind ca garanteaza libertati si drepturi ? Omul inglotat in datorii, datorii echivalente cu zeci de ani de munca si economii, se mai poate numi el, oare, in astfel de conditii, un om liber ? Dar libertatea ce e ? Faptul ca eu ma misc liber, de o parte si de alta a planetei Pamant, asta numim noi libertate ? Sau poate ca libertate se numeste ca eu ma pot gandii si exprima liber ?

Kant spunea, cu doua secole in urma, ca omul a iesit din minorat (copilarie) si-a devenit major (adult); ca omul, emancipat definitiv, ireversibil si irevocabil de sub autoritatea Bisericii, nu mai are nevoie de tutela nimanui si, de aici inainte, se incredinteaza propriei lui Ratiuni. Pana acum omul – déjà intrat de ceva timp in “majoratul” varstei preconizata de Kant, de vreo doua secole – , prin asta, de cand e autonom si stapan pe soarta lui, n-a dovedit ca e si mai intelept. Dupa multe secole de sclavie si, mai tarziu, de robie, secole in care omul (sclavul) devenise animalul de munca al omului (seniorului feudal), s-a anticipat ca omul nu va ma fi niciodata sclavul omului; altfel spus, ca omul nu va mai exploata omul. In locul exploatarii omului, credeau ilustri filosofi in naivitatea lor, va fi exploatata Natura. Biata Natura, habar n-avea ce-i urzea mintea omului in secolele urmatoare. De unde sa stie, biata de ea, ce i se pregateste. Are dreptate dna Marinescu (la al carei articol n-am putut, fiind luat cu alte treburi, face un comentariu pe masura importantei subiectului domniei sale) ca Natura este maltratata fara mila si fara discernamat.

Hegel zicea ca traiectoria istoriei arata ca o spirala. Daca ne imaginam o axa a timpului, si o curba a evolutiei omului in functie de aceasta variabila (timpul), atunci, e adevarat, cel mai repede ne vine in minte o spirala. O spirala a devenirii universului este si o curba a evolutiei, dar si o repetare (pe un alt plan; unii zic un plan superior) a istoriei. Cand mergi in spirala (pe o scara de exemplu), ajungi de multe ori in acelasi loc de pe o generatoare ...

Lung mai e drumul Golgotei separarii Basarabiei de Romania. Doua sute de ani, cu o mica intrerupere intre 1918 si 1939, marea familie romaneasca a fost si este nevoita sa suporte drama despartirii dupa bunul plac si interes al marilor imperii. Ce sunt popoarele mici daca nu niste simpli pioni pe tabla de sah a celor mari ? Pentru Napoleon Bonaparte, provinciile romanesti erau un fel de moneda de schimb pe care le promitea, dupa pofta inimii lui, celor obedienti Frantei imperiale. Tarile romanesti constituiau un fel de compensatie intru compromisurile marilor popoare. Ele reprezentau un fel de as pe maneca al imparatilor pe care-l scoteau, la nevoie, la jocul diplomatiei si negocierilor. Iti dau cutare provincie, daca-mi lasi mie cutare teritoriu. O intamplare nefericita a facut ca o informatie de maxima importanta sa nu-i parvina sultanului la momentul oportun. Daca Imperiul Otoman ar fi aflat la timp de intentiile lui Napoleon de a ataca Imperiul tarist, cu siguranta ca n-ar fi cedat Basarabia.

O banala nesincronizare a informatiilor a facut ca Basarabia sa fie condamnata la un prizonierat rusesc pe termen nelimitat. Destinul dramatic al lui Napoleon, invins la Waterloo de coalitia europeana, a compromis iremediabil integritatea Moldovei, pecetluind definitiv drama Basarabiei. Victoria coalitiei europene impotriva trupelor imperiale napoleoniene, avea sa arunce Basarabia definitiv in bratele ursului de la rasarit.

Istoria politica a lumii, privita in general ca o succesiune de batalii si de intrigi diplomatice, inteleasa ca niste margele razboinice puse una langa alta pe siragul timpului, este o eterna lupta pentru putere, pentru coagularea puterii. Ratiunea insa i-a facut pe cei mari, mai ales in momentele de rascruce ale istoriei, sa caute echilibrul politic; insa pana la urma, acest echilibru politic s-a facut numai in interesul catorva popoare devenite, prin forta armelor si forta imprejurarilor, imperii. Instinctul animalic de dominatie a omului de catre om, a popoarelor de alte popoare, este proritar culturii; cultura care slefuieste, intr-un anume fel si numai limitat, materia bruta a animalului din om, a omului ghidat de instinctul animalic de dominatie. Si nici azi nu e altfel, intr-un prezent ce se pretinde, teoretic, secol al civilizatiei materiale si spirituale; si asta in ciuda afisarii unor principii pompoase, dar golite de continut; al obscenitatii globalismului si europensimului afisat de cei ce si-au vazut magarul legat de gard.

Popoarele sunt ca niste familii mai mari. Liantul care face posibila familia numita popor si-o consolideaza este sentimentul. Dar sentimentul pe ce fundament sta ? El sta pe unitatea de limba, cultura (in special cultura religioasa) si istorie. Poporul este pana la urma definit ca o unitate de limba, cultura si istorie. Si totusi, desi marile popoare accepta ca lumea politica sa fie conditionata si alcatuita in functie de principii, in realitate ele se ...

Interesant punctul de vedere al dlui Doru M. Ionescu. Conceptul acesta de democratie, mult prea fetisizat dupa parerea mea, devenit mai mult un sofism, pare a fi castigat teren in competitia cu alte modele de societate in care puterea era mult mai ierarhizata, mai verticalizata. Ce spune (sau pretinde) democratia ? Ea pretinde (un cuvant mai potrivit decat “spune”) ca poporul detine puterea. Cuvantul democratie isi are orginea in Grecia Antica: demos (popor) + kratos (putere) = demos-kratos (demo-cratie). Aceasta idée, preluata de la greci, este implementata ca o grefa pe comunitatile istoriei moderne europene, natiunile. Cum natiunile moderne erau compuse din milioane, zeci de milioane, si chiar sute de milioane, modelul de democratie directa (si autentica), cu izvorul in antichitatea greceasca, este o solutie imposibila, insolvabila. In cetatile grecesti, intr-adevar, poporul delibera, hotara si executa. E de precizat ca, la greci, poporul nu era, asa, fiestecine, orice sarantoc, ci doar o elita (si acolo aveau elite) definita, ca si acum, de/prin proprietate. De la categoria “elitelor”(deci din popor) erau exclusi sclavii si femeile. Dar, asa eterogeni cum erau ei, totusi elitele, intr-adevar, detineau puterea, conduceau direct adica.

Democratia de azi nu mai e una directa ca in vremea grecilor, ci una reprezentativa, ceea ce dilueaza puterea, o pulverizeaza in mici cuante de putere, cuante ce, ulterior alegerilor, se insumeaza si se coaguleaza in mana unei minoritati ce-o numim clasa politica sau elita politica. Elita politica e un fel de a spune, fiindca, dupa cum ne-am convins de vreo 22 de ani, eu i-as considera, pe cei ce ne-au guvernat si ne guverneaza, mai curand non-elite, non-valori (umane, morale si intelectuale).

Cu alte cuvinte, pe calea domocratiei politice, cea la care facem noi referire cand vorbim de democratie, “produsul politic” al optiunilor (clasa politica, care detine teoretic puterea) a fost si este un produs de cea mai proasta calitate, un rebut uman.

Daca in procesul democratiei rezulta un astfel de produs de proasta calitate umana, atunci ar trebui sa ne intrebam care e rostul elogierii acestui model de societate de tip occidental. De ce ni-l dorim cu atat ardoare ? Ce ne aduce el daca, de la an la an, de la ciclu electoral la ciclu electoral, calitatea oamenilor ce ne reprezinta e tot mai indoielnica ? Sa fi devenit omul, din fiinta biologica si spirituala de altadata, o fiinta prin excelenta politica (cum zicea si Arisiotel) sau prin excelenta libertate (dupa filosofia lui Rousseau) ? Ce-i este specific omului pana la urma ? Libertatea ? Politica (puterea) ? Existenta biologica si perpetuarea speciei ? Existenta spirituala (intru Dumnzeu) ? Noi, romanii, constatam ca, pe masura ce democratia numara tot mai multi ani de existenta, pe masura ce trece de la minorat la maturitate, o ducem tot mai rau, saracim de la an la an, devenim o comunitate paupera ce tinde sa intre ...