Chitu Constantin

A fost adus in dicutie, la disecat cum se zice, de dl Doru M. Ionescu, un subiect interesant: banii. Pretentia de a trata exhaustiv o astfel de problema mi se parea ridicola, ca sa pot spune, emfatic, ca am epuizat subiectul in trei pagini de format A4. Imi propun doar sa ridic, in masura in care pot fi limpede in exprimari, valul ce acopera acest aspect al vietii noastre. Aceasta problema, a banilor, e mult prea opaca pentru multi dintre noi. Banii, ca si marfa, reprezinta un fetis. Ce e un fetis ? Un fetis e un obiect pe care-l avem in fata si spunem despre el ca, iata, asta e realitatea. Daca eu am in fata o icoana, si cand mai uit la ea nu vad decat icoana, atunci acest obiect de cult se numeste un fetis. Daca, dimpotriva, asa cum intelege si Biserica, privind icoana vad ( sau inteleg) sfantul de dincolo de icoana, atunci icoana nu mai e un fetis, ci un mijlocitor care ma lumineaza sa vad o realitate pe care simturile mele nu o percep. Sunt lucruri care pot fi intelese imediat, nemijlocite de un ceva anume (cum e icoana), pe cand altele au nevoie de un mijlocitor, deci mediate de un ceva anume, pentru a fi intelese. Din pacate, multi dintre noi, cand privim obiectul nu vedem ce-i dincolo de obiect, ci ramanem cantonati intr-o aparenta, contempland fetisul, si fara putinta de a sparge opacitatea obiectului ce ne impiedica sa vedem ce-i dincolo de simbol, dincolo de fetis. Asa e si in cazul banilor.

Banul, “ochiul dracului”, promite, nerusinat si ostentativ, orice placere lumeasca. Dincolo de bani, resortul interior care ne face sa ni-l dorim cu atata ardoare, sunt de fapt nevoile noastre firesti; unele nevoi fundamentale ale existentei trupesti, altele mofturi cu care vrem sa ne impodobim viata pentru a ne crea o iluzie de fericire. Din punct de vedere psihologic, banul, ca obiect de adoratie, reprezinta nevoile, poftele, trebuintele, aspiratiile noastre materiale. Din punct de vedere economic, explicarea categoriei economice numita “bani” este mult mai delicata si mai dificila. Banul este o unitate de masura a valorii, un echivalent universal al valorii. Asa cum metrul masoara intinderea (lungimea), kg masoara greutatea (sau masa, cum mai zic fizicienii), joule masoara cantitiv energia s.a.m.d., tot asa si banul masoara ceva: masoara valoarea. Dar valoarea ce e ? Ca sa intelegm ce este banul, trebuie mai intai se intelegem ce e valoarea.

Valoarea (conceptul de valoare) e cel mai bine elucidata in teoria marxista a valorii. Putini stiu ca Marx, pus la stalpul infamiei pentru vina de a fi devoalat si a fi condamnat anumite practici spoliatoare ale unei minoritatii (oligarhice) asupra majoritatii (poporul), a facut o adevarata stiinta din economia politica. Mergand, in privinta valorii, pe filonul teoriei obiective a clasicilor liberali (William Petty, A Smith, D Ricardo etc), Marx a demonstrat cel mai bine ce e valoarea. Valoarea e un lucru abstract care reflecta munca (sociala) inglobata intr-un produs (energia umana cheltuita pentru a produce un obiect), si care nu se obiectualizeaza (sau manifesta) decat in momentul schimbului intre lucruri (marfuri). Pot avea un lucru cu o valoare de intrebuintare bine delimitata (sau utilitate, cum mai spun marginalistii), dar daca lucrul nu e schimbat cu un alt lucru, atunci valoarea lui (abstracta si invizibila) nu ne apare ca manifesta. Desi valoarea, ca mod de exprimare a muncii, exista, totusi ea nu este evidenta decat in momentul schimbului cu un alt lucru (lucru pe care Marx il numea o marfa). La un moment dat, anumite lucruri deveneau niste marfuri cu o valoare de schimb mai generala, mai universala. Aceste lucruri au fost mai intai asa-zisele “pecunii” (vite, traduse din limba latina). Aveai un porc, o vita, o capra, o oaie, acestea erau o marfa pe care puteai “cumpara” orice alta marfa. Aceste “pecunii” (vite) aveau mai multa “lichiditate”, ca sa ma exprim in termeni consacrati déjà.

Mai tarziu, rolul de echivalent general al lucrurilor facute de mana omului (al marfurilor) l-au luat, din anumite considerente, metalele nobile; aurul si argintul in special. Ulterior, pe masura ce economia lua amploare, aurul, cel putin din punct de vedere cantitativ, nu mai facea fata nevoilor tot mai mari ale schimbului, si atunci el a fost inlocuit cu bancnotele de hartie, ca substitute al aurului si argintului. Am ajuns asadar la banul de azi, banul de hartie, bancnota.

Daca ne uitam la bani ca la un fetis, nu-i vom intelege niciodata semnificatia lui. Cum spunea si dl Doru M. Ionescu, cei care se ocupa cu astfel de indeletniciri monetare, fac de asa natura incat problema banului sa devina o adevarata metafizica pentru omul de rand. Cu cat cei multi si ignoranti inteleg mai putin, cu atat mai bine pentru cei putini si bine surubaiti in magia jonglarii acestor fetisuri bancare: banii, bancnotele.

Eu, sper, am perceput banul prin ceea ce se afla dincolo de el. El reprezinta mai curand o relatie sau un raport intre oameni. Banul in sine, banul de azi, bancnota, ca obiect de cult, nu are nicio valoare. Dar el are o valoare ca relatie sociala. Cu ani in urma, am citit romanul “Cel mai iubit dintre pamanteni” (de Marin Preda). Intr-un pasaj din carte, autorul isi imagina un dialog probabil intre Gheorghiu-Dej si Stalin. Gheorghiu-Dej se plangea dictatorului sovietic ca, desi a marit salariile muncitorimii, toate aceste cresteri de salarii erau “absorbite” de taranii veniti la piata cu bunuri de consum. Cu toate ca le cresteau salariile, muncitorii cumparau cam aceeasi cantitate de marfuri, ca sa ma exprim mai limpede.

Bine, atunci, zice Stalin, cine te opreste sa le iei banii acestor tarani? Fa bine si mai ia-le o data banii, printr-o alta reforma monetara, si, dupa aia, ia-le si pamantul ca sa nu mai poata “absorbii” salariile muncitorilor. Dupa ce-am citit aceste pasaje din roman, mi-a staruit multa vreme in minte semnificatia ultima a banului. Ce era banul, in fond, daca, printr-un condei al lui Gheorghiu-Dej, putea sa faca sa apara si sa dispara ca in magia lui Iosefini? Intr-un final, zic eu, am inteles. Banul nu este decat o relatie intre oameni. Banul este, cu alte cuvinte, o creanta sociala. O creanta, in sensul ei restrans, este un drept al creditorului de a pretinde un ceva anume de la debitor. In sens largit, banul, in calitate lui de creanta, este un drept al creditorului ( care este de fapt detinatorul de bancnota sau de moneda scripturala) de a pretinte un altceva anume de la societate, lucruri, bunuri, marfuri etc.

Cu alte cuvinte, detinatorul de bancnote (sau de bani scripturali; sau bani de card digital) este creditorul care are ceva de luat de la societate. Pe cand debitorul este cel care are o obligatia de a oferii ceva societatii; cum ar fi un bun, sub forma de marfa, pe care sa-l produca prin munca lui si sa-l ofere societatii; bun (marfa) pe care sunt in drept sa-l consume posesorii de bani, detinatorii de astfel de creante, de bancnote. Intelegand asa notiunea de bani, ca raport intre oameni, lururile par sa se simplifice si sa devina mai transparente. Deci, banul nu mai este important prin aceea ca este o hartie tiparita multicolor si cu inscriptii inserate pe ea, ci prin aceea ca el ne sugereaza, indirect, in ce raport ne aflam noi, unul fata de altul, in societate; oameni care au de primit si oamenii care au de dat (marfuri, lucruri etc).

Sa incerc sa lamuresc si indoiala dlui Doru M. Ionescu in privinta “lipsei de bani”. Se aude adesea expresia: nu sunt bani! A intelege sensul acestei afirmatii “nu sunt bani”, nu este posibil insa dintr-o perspectiva monetara. Banul nu spune nimic. Nu banul ne raspunde de ce “nu sunt bani”, ci altceva si altcineva ne raspunde la o intrebare asa de incifrata in sensurile ei ascunse. Raspunsul la intrebare “de ce nu sunt bani?” eu il gasesc in repartitie, repartitia PIB-lui de exemplu. Faptul ca PIB-ul e mare sau mic, nici asta nu elucideaza problema aparentei lipsei de bani. Luand cazul Romaniei, daca PIB-ul se defalca, prin repartitie, ca doua treimi sub forma de profit si (doar) o treime sub forma de salarii, este normal ca ne confruntam cu o aparenta “lipsa de bani” a consumatorilor. Chiar daca PIB-ul e suficient de mare, dar daca cei putini si bogati (detinatorii de capital) si-l insusesc cu prea multa lacomie, nelasand si celor multi (poporului) decat o parte mica (o treime, cum e la noi), atunci banii, care intra in consum sub forma de salarii, nu vor fi niciodata suficienti pentru a acoperii toate nevoile materiale si spirituale ale celor multi.

De exemplu, daca PIB-ul Romaniei este de 110 miliarde euro, iar salariatilor le sunt distribuiti (prin cota unica de impozitare) numai 35 miliarde din cele 110 miliarde, atunci, in conditiile in care nevoile oamenilor ar echivala cu 60 de miliarde euro, va aparea acest “deficit” de bani, aceasta lipsa de bani sub forma de fetis. Altfel spus, lipsa de bani are drept cauza repartitia neomenoasa a valorii nou create (PIB). Bani sunt, dar nu sunt la cine trebuie. Banii sunt la cei putini si bogati, dar care nu mai au nevoi de satisfactut, in timp ce cei multi si cu venituri mici nu au sufiecienti bani pentru a-si acoperii nevoile de prima stringenta.

A cauta acul nevoilor umane in carul cu fan al Bancii Nationale, cum incearca s-o faca dl Dorul M. Ionescu, mi se pare o munca de Sisif. Problema lipsei de bani eu nu o vad in disciplina monetarista a economiei, ci in cea a repartitiei. Poate fi, e adevarat, o lipsa de bani si in sens monetarist. Daca, de exemplu, schimbul de marfuri nu este suficient acoperit cu nevoile monetare ale schimbului (baza monetara), in sensul in care banii sunt un mijlocitor al schimbului de marfuri, atunci schimbul se “gripeaza” din lipsa banilor (care in acest caz reprezinta un fel de “lubrefiant” al schimbului de marfuri). Dar nu la acest fel de aparenta a lipsei banilor ma refer eu, ci la lipsa de bani perceputa de marele public, cel care percepe ca nu are sufieciente resurse banesti pentru a-si satisface nevoile materiale umane.

PIB-ul reprezinta valoare noua intr-o societate (care include si amortismentele capitalului fix). Valoare creata din munca, conform teoriei obiective a valorii bazata pe munca, o regasim in PIB-ul care ne spune (in limbajul banesc) cat am “muncit” intr-un an. Capitalistul (patronul) spune ca si capitalul lui a “muncit”, drept pentru care cere, in numele capitalului pus la “munca” si in calitatea lui de proprietar de capital, o parte (cam maricica) din acest PIB. El justifica, prin faptul ca-si insuseste doua treimi din PIB, prin aceea ca capitalul are un rol mai mare in productia de bunuri decat munca propriu-zisa, cea a muncitorului. Intr-un fel are dreptate patronul, anume ca fara capital nu poti extrage bunurile necesare omului din natura. Dar si muncitorul are dreptate daca privim problema din punct de vedere umanitar, ca nevoi sociale si ca respect fata de viata si om in general. N-o fi munca lui tot asa de importanta, precum pretinde capitalistul ca e capitalul lui, dar respectul fata de om, fata de umanitate, ne obliga sa reconsideram aceste argumente cinice ale eficientei, ale rolului capitalului si al muncii. De aceea eu am avut si am un “renghi” impotriva progresului tehnic, al tehnologizarii, al cresterii productivitatii muncii. Dar nu aici trebuie umblat, adica nu trebuie sa obstructionam stiinta si tehnica, ci trebuie umblat in/la repartitie. Repartitia poate face ca stiinta sa fie nu numai “prietena” capitalistului (proprietarul de capital), ci si “prietena” salariatului. Din pacate, majoritatea celor care voteaza nu este si suficient de cunoscatoare ca sa stie ce sa ceara de la alesii neamului sau sa aleaga pe cine-i reprezinta in interese. Tocmai pentru ca am inteles rolul jucat de repartitie in economie, este si motivul care ma face sa fiu alaturi de dl Cojocaru si de proiectul sau economic.

Constantin Chitu
***