Chitu Constantin

De acord cu dl Ilie Serbanescu, proiectul e exact ce trebuie poporului roman in acest moment pentru a scapa de saracie, numai ca nu vom fi lasati sa-l implementam, sa-i dam viata. Societatea romaneasca, societatea civila mai précis, nu e asa de omogena pe cat ar vrea unii (filosofii si politologii) sa ne convinga. Asa cum am mai spus si cu alta ocazie, democratia de tip occidental presupune, pe langa alte separatii, o separatie fundamentala: separatia dintre stat si societatea civila. Aceasta teorie, a separatiei statului de societatea civila, a distinctiei dintre stat si societatea civila, este efectul devastator al lipsei de distinctie dintre stat si societatea civila, ce l-a avut vointa populara in momentul istoric al Revolutiei Franceze de la 1789. In absenta unei astfel de separatii, intotdeuna se vor gasii cativa insi care cred ei reprezinta poporul sau interesul national si, in numele lui, comit tot felul de atrocitati sau pur si simplu desfiinteaza democratia ca principiu de guvernare si de cernere a veleitatilor si vanitatilor politice ale ambitiosilor, ale insetatilor de putere.

Acum, in acest moment, in acest secol 21, suntem in situatia sa luam la cunostinta de inca o diferentiere si sa purcedem la o alta separatie: bogatii si saracii; oligarhia, caracterizata de numarul mic dar cu potential economic si cu putere mare, si adevarata socieatate civila, a celor cu venituri mici dar in numar mare. Acest lucru l-a facut comunismul, dar l-a facut intr-un fel ce a compromis ideea acestui gen de separatie; o separatie in chiar inima a ceea ce consideram azi a fi societatea civila.

Am facut aceasta introducere in filosofia politica nu dintr-o intamplare, ci pentru ca are legatura cu afirmatia (sau temerea) dlui Serbanescu de la inceputul acestui dialog. Dl Serbanescu spune concis si ritos: “nu vom fi lasati” Si, cu regret o spun, chiar asa si e. Dar ne intrebam atunci de ce, si mai ales de cine, nu vom fi lasati ? Ca sa raspunzi la “de ce?” si la “de cine?” e cat se poate de simplu: din cauza ca cineva trebuie sa suporte costul acestei reforme a capitalului: oligarhia. Deci e vorba de bani (ce raspunde la intrebarea “de ce?”), iar banii trebuie sa-i luam de la oligarhie (ce raspunde la intrebarea “de cine?”). Proiectul nu numai ca e unul de interes national, dar el este in primul rand de folos celor afectati de sindromul “exclusivismului social”. Daca proiectul e de interes national si daca oligarhia se opune, atunci e clar ca interesul meschin al oligarhiei este mai presus de interesul national. In acest caz oligarhia poate fi catalogata ca reactionara si antinationala. Legea Cojocaru in primul rand pe acestia ii avantajeaza, pe cei amenintati cu excluziunea sociala, si, pe langa asta, este de interes national pentru ca prin el se capitalizeaza segmentul productiv al economiei (in dauna celui speculativ si toxic), sau pentru ca opreste hemoragia capitalului in afara granitelor tarii, sector productiv care creeaza locuri de munca si da o paine de mancat tuturor celor ce pun prêt pe munca si nu astepta pomana de la statul roman devenit tot mai hulpav si mai aservit marii oligarhii; atat cea din interior cat si cea din exterior.

Facand separatia, sau recunoscand separatia din sanul societatii civile, azi prea monolitica, prea unitara aparent, diferenta dintre bogati si saraci, contradictia insurmontabila dintre aceste doua categorii sociale, intelegem mai bine cine se opune si de ce se opune. Retinerea de a se incerca aceasta separatie pleaca de la teama de a nu fi acuzati de atitudine “comunista”. Frica de a fi anatemizat drept “comunist”, vina ce pare mai grava decat o crima, ne face sa avem aceasta retinere. Parerea mea este ca fara o lamurire explicita a acestei diferentieri, fara o constientizare a acestor tendinte (ce devin mai mult decat evident ca interese opuse), nu vom putea convinge masele de oameni de bunele noastre intentii. Nu-i vom putea convinge ca noi suntem altceva decat atunci cand vom separa graul de neghina, cand albul se va separa de negru. In acest ambient politic cenusiu si confuz, oamenii au devenit spectici, neincrezatori. Cromatica aceasta politica cenusie de pe scena politica, de amestec intre alb si negru, ne dezavantajeaza in ochii opiniei publice. Uneori ca sa atragi atentia opiniei publice, ca sa fie atenta si intereaata de ceea ce vrei sa-i spui, e nevoie s-o contrariezi cu cel putin o afirmatie socanta. Proiectul trebuie scos din anonimat si propus opiniei publice prin strategii politice, iar relatia unui partid cu opinia publica este prin ea insasi o strategie politica. Or, recunoasterera acestei diferentieri intre oligarhie (cei putini si bogati ce-si insusesc cea mai mare parte a venitului net din societate), si masele largi de oameni, cu venituri modeste, ce abia de-si duc traiul de azi pe maine, reprezinta incarcatura exploziva de care e nevoie, e scanteia capabila sa entuziasmeze si astfel sa scoata opinia publica din inertie.

Opinia pubica e inerta acum pentru ca nu intrezareste nimic nou si bun in afara de ceea ce ni se ofera ca “hrana politica” de 22 de ani; “hrana politica” ce consta din niste stereotipuri de gandire de genul: economie de piata, economie de schimb, liberalizare, suveranitatea consumatorului etc, etc, etc. Inotand ideatic in aceasta apa statuta si tulbure, a repetarii unora si acelorasi marote politice, opinia publica ramane la fel de indiferenta. Opiniei publice i s-a “aplecat” de aceste dogme repetate obstinant.

Sigur, nu trebuie sa punem problema asemeni comunistilor, exclusivist, radical; adica: ori noi, ori ei. Noi nu ne propunem sa-i eliminam sau sa-i starpim de pe scena politica si nici nu e de dorit asta, ci doar sa-i corijam, sa le mai pilim caninii astia cu care sfasie “carnea” (valoarea adaugata) de pe bietul popor roman. Daca procedam radical n-am facut nicio branza. Consider ca si de ei e nevoie, dar si de clasa mijlocie e nevoie totodata. Clasa mijlocie a fost ca un categorie de pesti inghitita de aceste balene oligarhice, iar noi trebuie sa “populam” balta (societatea economica) cu aceste specii de peste, disparute, ca sa realizam echilibrul “ecologic” . Si cum existenta unei clase de mijloc presupune ca oligarhii sa fie mai putin oligarhi, atunci nu facem decat ceea ce e in interesul societatii, adica sa “populam” economia romaneasca cu intreprinzatori mici si mijlocii pentru a restabilii echilibrul social atat de necesar. Acest “ori noi, ori ei” trebuie limitat la sensul distributiei (sau re-distributiei) capitalului, nu in sensul eliminarii lor si nici al dusmaniei dintre ei si noi.

Opinia publica trebuie sa inteleaga, si noi sa-i explicam, ca ei, oligarhii, au ceva la care trebuie sa renunte pentru ca societatea sa mearga mai departe, inspre un liman al sperantelor si optimismului justificat. In societatea umana, ca si in cea a faunei si florei, e nevoie de un “lant trofic”, de “verigi trofice” care sa consolideze societatea si sa-i dea consistenta, atat economica cat si politica. Romania de azi e marcata, caracterizata, aspect specific popoarelor subdezvoltate sau slab dezvoltate, cum ar fi si cele din America Latina, de cea mai profunda si mai nociva polarizare sociala. Avem in acest moment o societate de plutocrati ce huzuresc si de robi care trudesc pentru ei. Fenomenul se agraveaza, deoarece, pe masura ce locurile de munca se imputineaza, pozitia salariatului este tot mai fragila in raport cu angajatorul, iar asta face ca salariatului sa i se micsoreze constant veniturile. Nu mai vorbim ca micsorarea constanta a veniturilor este, prin ea insasi, cauzatoare de recesiuni si crize de tot felul.

Proiectul dlui Cojocaru, asta si face: reface “lantul trofic” social, mai mult decat necesar in acest moment. Daca in natura, natura de la ale carei reguli liberalismul se revendica, in numele progresului si evolutiei speciei umane, caci liberalismul este in esenta lui ceea ce numim “laisse-faire” (principiul fiziocratilor francezi), n-ar exista acest lant trofic, atunci natura vie disparea de mult si noi o data cu ea. Liberalismul, dogma liberala, a luat de la natura numai ceea ce a convenit acestei minoritati, adica si-a insusit regulile ei in mod selectiv. A luat regula comtetitiei, ca motor de progres, inspirata de la mama Natura, dar nu si echilibrul naturii, echilibru care n-ar fi posibil fara existenta acestui lant trofic. Daca in natura nu exista flora, nu exista nici ciute, si daca nu exista ciute, nu exista nici lei. Totul se leaga, totul se tine unul pe altul precum cartile intr-o biblioteca. Lantul trofic e ca o coloana vertebrala a Naturii. Asta trebuie sa devoalam si sa condamnam noi, sa infieram chiar: ruperea echilibrului dintre cele doua categorii sociale, frangerea acestei vertebre din coloana: clasa de mijloc. Trebuiesc aratati cu degetul adevaratii vinovati pentru saracirea populatiei, trebuie incriminati ca din cauza lacomiei lor de bogatie si putere societatea romaneasca a ajuns intr-o situatie asa de dezastruoasa.

Degeaba se inceraca canalizarea frustrarilor oamenilor inspre clasa politica, asta nu e de niciun folos. Puterea nu e in mainile clasei politie, ea nefiind decat un excutant, un instrument in mana oligarhiei. Adevarata stapana pe destinul poporului este plutocratia care a acumulat capital, ca harciogul, si pe care-l externalizeaza sau il foloseste pentru propriul huzur. Facandu-se sa se creada ca de vina e clasa politica, care nu e de fapt decat personalul de serviciu al acestei caracatite oligarhice, omul isi canalizeaza toata furia impotriva lor. Opinia publica este astfel cantonata pe o linie moarta.

Vinovatii morali de ceea ce ni se intampla este aceasta casta de imbuibati, acesti urmasi moderni ai zeului Plutus, fiul lui Iasion si al lui Demeter. Trebuiesc afirmate raspicat cel putin doua lucruri: vinovatii morali de drama poporului roman sunt acesti “malai-mare”, acesti poltroni cu ifose de patroni, toti cei ce-au sifonat capitalul romanesc creat de poporul roman si mostenit de la regimul comunist, am numit oligarhii, si, pe de alta parte, facut cunoscut ca aceasta clasa politica, care se roteste de 22 de ani la putere, nu este decat instrumentul oligarhic. Alegand-i repetat, pe unii si aceiasi, schimbandu-i ca intr-o rocada de sah, consecvent, pe principii democratice, nu facem decat sa intram in morisca oligarhiei si sa ne invartim in cerc, un cerc vicios i-as zice eu.

Cand te invartesti in cerc, cum facem noi azi, alegand intre dracul si tat-su, crezi ca mergi, dar de fapt stai pe loc. Invartitul in cerc e un fel de a te afla in treaba, un fel de a-ti consuma energia, dar care e o energie risipita, care nu e creatoare, nu e rodnica. In orice caz, clasa politica actuala, un mecanism politic si machiavellic al oligarhiei, adica cei ce-au trecut pe la butoanele puterii, nu reprezinta masele largi de oameni, acei “999 dintr-o mie” de cetateni romani. Trebuie sa facem din numar atuul nostru.

Intr-o democratie, numai numarul este de partea celor multi, pe cand puterea e de partea celor putini ce resusesc, prin viclenii subterfugii si manipulari, sa-i supuna, sa-i spolieze si sa-i tina in ascultare pe cei multi. Trebuie sa facem in asa fel ca “numarul” (celor multi) sa fie convertit in putere politica, caci altfel puterea politica izvoraste din bogatie, iar o astfel de putere politica, ce-si are sursa in bogatie, isi are ca scop tot bogatia si concentrarea ei. Fara o radicalizare politica, fara o conturare a categoriilor sociale si a intereselor lor contradictorii, nu vad posibila convingerea opiniei publice, singura capabila sa incline balanta puterii in favoarea ei. Ei, mogulii, au de partea lor, pe langa capitalul care le da puterea de decizie in parohiile lor finaciare, si televiziunile, cea mai importanta parghie de putere intr-o societate deschisa si care se bazeaza exclusiv pe manipulare. In zadar vom astepta de la proprietarii de televiziuni sa promoveze proiectul dlui Cojocaru. Proiectul acesta nu poate fi inteles si prinde radacini in constiintele maselor decat pe cale orala, sau daca exista posibilitatea ca partidul sa aiba un post particular de televiziune unde sa-si popularizeze ideile.

Chitu Constantin
***