Constantin Cojocaru : Rechizitoriu - Totul se face planificat - Marea problemă a României - Jurnal de front - precizari - drepturile de proprietate ale românilor

[Constantin Cojocaru]

Constantin Cojocaru : Rechizitoriu : Actuala si viitoarele generatii de români au dreptul sa cunoasca dimensiunile crimei savârsite de guvernantii postdecembristi ai României împotriva poporului român, prin asa-zisa privatizare. Strângem aici, în aceasta rubrica, probele crimei: fabrici distruse; fabrici, hoteluri si spatii comerciale acaparate pe nimic; paduri si spatii verzi desfiintate; sisteme de irigatii distruse; case si gospodarii distruse de inundatii; familii destramate; batrâni si copii care au murit sau mor cu zile din lipsa de medicamente, etc. Informatii, fotografii, filme. „Aici a fost fabrica X, acum este ce se vede”; „Aici a fost spatiul verde în suprafata de … mp, acum este ce se vede”, etc. Trebuie sa înfatisam crima în toata hidosenia ei, astfel încât ea sa nu se mai repete niciodata. Asa sa ne ajute Dumnezeu! Dr. Constantin Cojocaru (sâmbătă, 9 august, 2008)
**************

Constantin Cojocaru : Tigrul economic românesc are cancer (joi, 4 septembrie, 2008). Am mai scris pe această temă. A se vedea articolul „Creştere economică generatoare de sărăcie”, în volumul „CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE”, postat pe acest site. Revin asupra subiectului, după ce am citit Comunicatul de presă nr. 172/01.09.2008 al Institutului Naţional de Statistică (INS) din care aflăm că „Produsul Intern Brut (PIB) al României estimat pentru semestrul I 2008 a fost de 195764,1 milioane lei, în creştere cu 8,8% faţă de semestrul I 2007”. Din comunicatul de presă nr. 173/04.09.2007, am aflat, la timpul respectiv, că „în semestrul I 2007, Produsul Intern Brut a fost de 155.244,9 milioane lei”. Aproape toate massmedia româneşti au preluat cifra de 8,8%, care, vezi Doamne, ar face din economia românească „noul tigru al Europei”, „liderul UE la creşterea economiei”, „economia care a bătut toate recordurile de creştere după 1990”, etc., etc.

Pe marginea subiectului îşi dau cu părerea tot felul de analişti, economişti – şefi de bănci, ziarişti care stăpânesc fenomenele economice cam tot atât cât stăpânesc văcarii fenomenele electromagnetice. Este o „performanţă irepetabilă care se bazează pe sectoare volatile precum construcţiile şi agricultura” , o economie care îşi demonstrează „imunitatea faţă de criza creditelor”, etc. Se bate câmpii despre „supraîncălzirea” economiei, despre „volatililatea” sectoarelor economiei naţionale, despre „vulnerabilitatea” creşterii. Nimeni, absolut nimeni nu vrea să spună cetăţenilor ţării adevărul, simplul adevăr, care este acela că avem de-a face cu o tumoare, care creşte de la o zi la alta, punând în pericol viitorul statului şi poporului român.

În ultimii 9 ani, PIB-ul României raportat de INS creşte continuu, în procente de 6-7-8-9% pe an, în timp ce venitul naţional care rămâne la dispoziţia românilor pentru consum şi investiţii scade, tot continuu, astfel încât, în anul 2008, marea majoritate a românilor este mai săracă, trăieşte mult mai prost decât înainte de decembrie 1989. În Graficul anexat este prezentată tumoarea numită „creşterea economiei româneşti” în perioada 2003-2007. Creşterea economică a “tigrului Europei” nu este una sănătoasă. Ea nu se realizează prin economisirea de venituri realizate de români şi transformate în capitaluri prin investiţii. Este o creştere economică bolnavă. Ea se realizează prin îndatorare externă, prin contractarea de credite în valută, pentru consum şi pentru investiţii, nu în industrie şi agricultură, ci în vile de lux, în spaţii de birouri şi de hipermarketuri, în care se vând, în cea mai mare parte, bunuri importate. Datoria externă a ajuns la 70 miliarde euro. În anul 2007, aşa cum se vede din grafic, plăţile făcute de români pentru rate de rambursare la creditele externe, dobânzi şi dividende, au reprezentat 33,4 miliarde euro, adică 27,5% din PIB-ul raportat de INS. În acest ritm, în câţiva ani, românilor nu le va mai rămâne nimic din ceea ce produc.
Iată care este adevărata stare a „tigrului” Europei!

Aşa cum face deseori, INS se joacă, din nou, cu cifrele. Dacă la suma de 155244,9 milioane lei, cât reprezintă PIB-ul României în semestrul I 2007, aplicăm procentul de creştere de 8,8%, obţinem 168.906,5 milioane lei. Dacă raportăm această cifră la aceea de 195764,1 milioane lei, cât reprezintă PIB-ul în semestrul I 2008, în preţuri curente, aflăm că preţurile din semestrul I 2008 ar fi fost mai mari faţă de cele din semestrul I 2007 cu 16%. BNR zice că rata inflaţiei ar fi fost de 8-9%. Pe cine să credem?

Dr. Constantin COJOCARU (3 septembrie 2008)
*********************


Dr. Constantin Cojocaru : “Tendinţele” domnului Tăriceanu (miercuri, 10 septembrie, 2008) La numai o zi după ce postasem aici articolul “Tigrul economic românesc are cancer”, domnul prim-ministru Tăriceanu, nu a scăpat prilejul oferit de Comunicatul Institutului Naţional de Statistică (INS), prin care am aflat că, în semestrul I 2008, România a înregistrat o creştere economică de 8,8 %. Domnia sa a ieşit la rampă şi ne-a anunţat că “dacă actualele tendinţe se menţin, România poate deveni la orizontul anului 2014, a şaptea sau a opta putere economică a Europei”.

Care român nu s-ar bucura ca ţara lui să devină a şaptea putere economică a Europei şi care roman nu ar vrea ca România să aibă un prim-ministru care s-o ducă pe o asemenea culme? Să vedem, însă, care sunt adevăratele “tendinţe” ale economiei româneşti în perioada scursă din momentul în care domnul Tăriceanu a fost înscăunat ca prim-ministru şi unde am ajunge dacă aceste “tendinţe” s-ar menţine până în anul 2014. A se vedea şi cifrele din tabel şi grafic. În anul 2004, PIB-ul României a fost egal cu suma de 101,8 miliarde euro (preţuri 2007). În anul 2007, PIB-ul a ajuns la 121,3 miliarde euro. Dacă “tendinţa” din semestrul I 2008 (creştere de 8,8 %) se va “menţine” şi în semestrul II 2008, pe întregul an 2008, vom realiza un PIB egal cu 132,0 miliarde euro. Pentru a se ajunge de la 101,8 miliarde euro, în anul 2004, la 132,0 miliarde euro, în anul 2008, a fost nevoie de o creştere medie anuală a PIB-ului de 6,72 % pe an. Aceasta este “tendinţa” PIB-ului pentru perioada 2004-2008 – creştere medie anuală de 6,72 %.

Dacă această “tendinţă” s-ar menţine, adică dacă PIB-ul României ar înregistra o creştere medie anuală de 6,72 % pe an, în anul 2014, valoarea acestui PIB ar ajunge la 195,1 miliarde euro, sau aproape 9.000 euro pe cap de locuitor, lucru care nu ar fi deloc rău. Numai că … Domnul Tăriceanu nu ne spune nimic despre o altă “tendinţă” a economiei româneşti manifestată în perioada 2004-2008, “tendinţă” a cărei “menţinere” face imposibilă “menţinerea” “tendinţei” PIB-ului. În anul 2004, din PIB-ul realizat de români, în valoare de 101,8 miliarde euro, 7,8 miliarde euro, au plecat în afară sub formă de plăţi pentru rate de rambursare a datoriei externe, dobânzi, dividende. Din PIB-ul realizat, de 101, 8 miliarde euro, românilor le-a mai rămas 94,0 miliarde euro, adică 92% din cât au produs (94,0:101,8*100).

În anii 2005-2007, birul datoriei externe a crescut vertiginos, ajungând la cifra de 33,4 miliarde euro, în anul 2007 (estimat, luând în calcul datele publicate, până în prezent, de BNR). În anul 2007, din PIB-ul realizat, de 121,3 miliarde euro, au “plecat” în afara ţării 33,4 miliarde euro (27,5 % din PIB), românii rămânând cu suma de 87,9 miliarde lei (121,3-33,4), respectiv 73% din ce au produs, faţă de 92% cât le rămăsese în 2004. Pentru a ajunge de la 7,8 miliarde euro, în 2004, la 33,4 miliarde euro, în 2007, birul datoriei externe a trebuit să crească într-un ritm mediu anual de 62,4%. Aceasta este “tendinţa” birului datoriei externe, respectiv a hemoragiei de venit naţional pe care românii îl produc, dar care intră în buzunarele străinilor. Dacă s-ar “menţine” şi “tendinţa” birului datoriei externe înregistrată în perioada guvernării domnului Tăriceanu, atunci, în anul 2014, acest bir ar trebui să ajungă la suma de 995,3 miliarde euro. În acel an, 2014, valoarea PIB-ului va fi, însă, 195,1 miliarde euro. Asta înseamnă că întregul PIB va trebui să fie folosit pentru plata birului datoriei externe, românii urmând să se mai împrumute, pe undeva, prin cosmos, pentru a plăti şi diferenţa de 800,2 miliarde euro (995,3-195,1). Plus alte împrumuturi pentru cele necesare traiului de robi. Este evident că, dacă se vor menţine “tendinţele” economiei româneşti din perioada mandatului domnului Tăriceanu (2004-2008), România nu numai că nu va deveni a şaptea putere economică a Europei, dar nici nu va ajunge în anul 2014 decât dezintegrată. Şi ca stat, şi ca ţară.

Dr. Constantin Cojocaru (miercuri, 10 septembrie, 2008)
*********************


Constantin Cojocaru : Marea problemă a României (marți, 30 septembrie, 2008) În intervenţia sa la „Ediţia specială” de la TVR 1, din seara zilei de 24.09.2008, Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, a făcut şi afirmaţia că „marea problemă a României este productivitatea muncii, care să genereze venituri mai mari şi creşterea nivelului de trai” şi, mai apoi, că „dacă nu creştem productivitatea, creşterile salariale se transformă în inflaţie şi creşterea preţurilor”.

Mai întâi, două precizări referitoare la conţinutul termenilor economici utilizaţi de domnul Preşedinte. Prin termenul de „productivitatea muncii” economiştii definesc raportul dintre venituri şi cantitatea de muncă utilizată pentru a realiza acele venituri, munca fiind exprimată în număr de ore, sau număr de muncitori, salariaţi, locuitori etc. Dacă o societate comercială utilizează 10 salariaţi şi realizează venituri anuale de 1.000.000 euro, spunem că productivitatea muncii la aceea societate este de 100.000 euro venituri pe salariat. Creşterea productivităţii muncii, adică a raportului dintre venituri şi cantitatea de muncă nu poate genera creşterea veniturilor. Veniturile nu generează venituri. Relaţia este exact inversă: creşterea veniturilor generează creşterea productivităţii muncii. Inflaţie înseamnă creşterea rapidă şi de durată a preţurilor. Deci „creşterile salariale” nu pot să se „transforme” în „inflaţie (creşterea preţurilor) şi în creşterea preţurilor”. În plus, „creşterile salariale” nu se transformă, în mod obligatoriu, „în inflaţie“, respectiv în creşterea preţurilor. Inflaţia este cauzată nu de „creşterile salariale” ci de creşterea cantităţii de bani în circulaţie. Între anii 1989 şi 2000, salariile românilor au scăzut cu 45%, în timp ce preţurile au crescut de 1180 de ori. În România, în perioada respectivă, nu dinamica salariilor a determinat dinamica preţurilor, inflaţia, ci, invers, prin creşterea preţurilor şi indexarea subunitară a salariilor, guvernanţii au reuşit să reducă salariile românilor la aproape jumătatea celor caştigate înainte de 1990. Odată cu salariile, au scăzut şi pensile, sporind, în proporţii aberante, profiturile.

Îl invit pe domnul Preşedinte, şi pe cititorii acestor rânduri, să aruncăm, împreună, o privire asupra datelor din tabel şi din grafic. Datele prezentate au la bază cifre publicate în Anuarele Statistice ale României, în perioada 1989-2007. Vom întelege, imediat, că „marea problemă a României” în acest moment, la sfârşitul anului 2008, nu este „productivitatea” muncii ci „alienarea” rezultatelor muncii românilor, adică distrugerea şi jefuirea capitalului acumulat de români până în 1989, prin munca lor, şi a veniturilor obţinute, prin utilizarea acestui capital, în perioada 1990-2008. Productivitatea muncii românilor, exprimată prin raportul dintre valoarea PIB-ului şi numărul locuitorilor ţării, este, întradevăr, una dintre cele mai scăzute din Europa. Valoarea acestui raport nu reprezintă nici 40% din media europeană.

De ce aceasta diferenţă? Pentru că forţa de muncă a României este mai puţin calificată şi mai puţin harnică decât aceea a ţărilor avansate ale UE? Evident, nu. Dovada o reprezintă faptul că cei aproape 4 milioane de români cărora le-au fost distruse locurile de muncă din România, au reuşit să se angajeze în alte ţări ale Europei şi ale lumii, unde lucrează cu productivitatea din acele ţări, adica de 3-4 ori mai ridicată decât productivitatea pe care o realizau în România. Explicaţia este foarte simplă. Productivitatea muncii este determinată nu numai de calitatea forţei de munca ci şi de valoarea şi calitatea capitalului utilizat de respectiva forţă de muncă. În anul 2008, cu toată creşterea de 8,8%, realizată prin îndatorare externă, România produce un PIB egal cu 132 miliarde euro, cu 30% mai mare decât în 1989. Aceasta înseamnă că, în economia românească, în anul 2008, este folosit un capital cu o valoare mai mare cu numai 30% decât aceea existentă în 1989, adică un capital suplimentar egal cu 90 miliarde euro (datoria externă fiind de 70 miliarde euro). În mod normal, cu capitalul existent în 1989, la o rată de creştere de 8% pe an, în anul 2008, ar fi trebuit sa realizăm un PIB egal, nu cu 132 miliarde euro, ci cu 436 miliarde euro. Aceasta ar fi însemnat o productivitate a muncii mai mare de 3,3 ori decât aceea pe care o realizăm de fapt. În anul 2008, am fi realizat o productivitate a muncii egală nu cu 40% ci cu 132% faţă de media europeană. Am fi realizat această productivitate a muncii dacă în perioada 1990-2008 am fi putut acumula un capital de circa 1000 miliarde euro. Din nefericire, poporul român nu a putut acumula nici un fel de capital în perioada celor 18 ani de „reformă” şi „tranziţie”. Pentru simplul motiv că, în 1990, a fost deposedat de capitalul pe care îl acumulase până în 1989 iar, apoi, de toate profiturile realizate de acest capital în perioada 1990-2008.

Aşa cum se poate observa din grafic, în perioada 1990-2007, România a realizat un PIB egal cu echivalentul a 1600 miliarde euro actuali. Din această avuţie, 100 miliarde euro le-au revenit celor 5 600 000 de pensionari, 400 miliarde euro celor 4 500 000 de salariaţi, restul, de 1200 miliarde euro s-au „transformat” în profituri, pe care, în primii ani ai „tranziţiei” le-a încasat şi le-a „păpat” statul român, iar în ultimii ani au intrat în buzunarele celor care au devenit proprietarii capitalului acumulat de români până în 1989. Aceşti 1200 miliarde euro, în loc să fie investiţi în capital deţinut în proprietate de către cetăţenii României, s-au transformat în bunuri de lux, sau au părăsit ţara.

În mod normal, dacă, în 1990, capitalul acumulat de români până în 1989, în valoare de circa 300 miliarde euro actuali, ar fi trecut, intregral, în proprietatea tuturor cetăţenilor ţării, aşa cum am propus, la timpul respectiv, toate profiturile realizate cu acest capital, în valoare de 1200 de miliarde euro actuali, ar fi intrat în conturile şi buzunarele proprietarilor capitalului, adică ale tuturor cetăţenilor României. Iată, exprimată în bani, dimensiunea crimei numită privatizare: 1500 miliarde euro actuali, furaţi de statul român de la proprii săi cetăţeni. Ce s-ar fi putut face cu aceşti bani? Câţi kilometri de autostradă? Câte râuri regularizate? Câte milioane de teren agricol irigate? Câte spitale? Câte şcoli, grădiniţe? Câte fabrici? Câte reactoare nucleare, eoliene, hidraulice? Etc. Cum se poate vedea în grafic, în anul 2007, la români, salariile şi pensiile au reprezentat 20% din PIB. Restul, de 80%, reprezintă profituri. În Elveţia, salariile reprezintă 75% din PIB, profiturile fiind egale cu numai 25% din PIB. Cu salariile pe care le au, elveţienii îşi pot permite să economisescă, să investească, să acumuleze capital, cu care să-şi sporească productivitatea muncii. Fiind deposedaţi de capital şi obligaţi să muncească pentru 20% din PIB, românii au salarii şi pensii atât de mici încât nu pot economisi, nu pot investi, nu pot acumula capital, nu pot creşte productivitatea muncii. Mai mult, sunt obligaţi să se împrumute în valute străine, ceea ce i-a adus în situaţia ca o treime din PIB-ul lor să se ducă în afara ţării sub forma ratelor de rambursare şi dobânzilor aferente.

Marea problemă a României actuale nu este nici productivitatea, nici corupţia, ci marele JAF practicat de statul român împotriva propriilor săi cetăţeni.
Dr. Constantin Cojocaru (marți, 30 septembrie, 2008)
*************


Constantin Cojocaru : Domnul Isărescu, salariile, inflaţia şi manipularea (marți, 7 octombrie, 2008). Cu ocazia sesiunii „Strategia de adoptare a euro şi criza financiară mondială”, organizată de Academia Romană, Mugur Isărescu, guvernator al Băncii Naţionale a României, în intervenţia sa intitulată „Probleme ale convergenţei reale în drumul spre euro”, expediază subiectul anunţat în două fraze, pentru a dedica mai mult de jumătate din intervenţia sa academică problemei… creşterii salariilor. Dacă toată lumea vorbeşte de creşterea salariilor, unii pro, alţii contra, ambele tabere au argumente foarte subţiri, de ce ar scăpa guvernatorul nostru prilejul de a arăta „boborului” cât de competent şi de lucid este domnia sa, atunci când vine vorba de salarii, productivitate, inflaţie, devalorizare, deficit de cont curent, datorie externă etc.

Prudent, fiindcă aşa îi stă bine unui guvernator de bancă naţională, domnul academician începe prin a ne spune că „Banca Naţională nu este împotriva creşterii salariilor. Am putea spune, chiar dimpotrivă”. Deci, boborul salariat al patriei trebuie să ştie că domnul guvernator îi poartă de grijă, că „face totul” pentru… creşterea salariilor. Numai că, spre deosebire de boborul salariat şi de parlamentarii lui, care s-au înfiebântat aşa de tare la gândul că le va fugi scaunul de sub şezuturi, încât, acum, legiferează creşteri de salarii, după ce, 18 ani au votat legi prin care au pipernicit salariile românilor, domnul guvernator, aureolat de titlurile sale ştiinţifice, se înalţă ca o stâncă împotriva acestor valuri de populism şi ne spune că „Trebuie însă să privim cu luciditate şi să afirmăm răspicat că o creştere a salariilor mai mare decât sporul de productivitate a muncii nu este sustenabilă. Creşterea mai rapidă a salariilor decât a productivităţii muncii nu duce la un nivel de trai mai ridicat, ci dimpotrivă, la unul mai scăzut, întrucât decalajul dintre cei doi indicatori fundamentali se sparge mai devreme sau mai târziu în creştere galopantă a preţurilor, depreciere a monedei naţionale, îndatorare externă”.

Aţi văzut? Domnul guvernator ne vrea binele, vrea, din toată inima ca salariile noastre să crească, dar, de la înalţimea ştiinţei sale academice, ne atrage atenţia că creşterile salariilor ne vor aduce nenorocirile cunoscute sub numele de: inflaţie, devalorizare, datorie externă. Deci, domnul guvernator academician profesor universitar doctor economist vrea să ne bage în cap idea că creşterea galopantă a preţurilor, deprecierea monedei naţionale şi îndatorarea externă a României din ultimii 18 ani se datorează „decalajului” dintre cei doi „indicatori fundamentali”, mai pe româneşte, că dezastrul economiei româneşti îşi are cauza în lăcomia milioanelor de robi salariaţi ai ţării, care au cerut şi cer, în nesimţire, creşterea salariilor, şi în iresponsabilitatea parlamentarilor, care aprobă aceste cereri. Pentru afirmaţiile sale, domnul guvernator culege şi aprecieri. Unul dintre cei care i-au citit intervenţia academică pe internet spune că „cel puţin la banca naţională au rămas oameni de calitate”. Un altul merge mai departe şi zice „Avem oameni capabili în anumite funcţii. Isărescu ştie el ce ştie, dar nu poate face mare lucru”. Un altul plusează „Mugurel a fost elementul de echilibru în toţi anii ăştia”.

Doamne, cât de uşor se lasă manipulaţi concetăţenii mei!
Domnul Isărescu, ca de nenumărate alte ori, foloseşte prilejul pe care îl oferă dezbaterea politică legată de creşterile salariale aprobate de Parlament nu pentru a spune adevărul ci pentru a ascunde adevărata stare de fapt a salariilor româniilor şi pentru a ascunde, deci, responsabilitatea sa şi a instituţiei pe care o conduce în înjumătăţirea puterii de cumpărare a acestor salarii, în declanşarea inflaţiei nimicitoare din deceniul trecut, în batjocorirea monedei naţionale a româniilor, în contractarea unei imense datorii externe, care, în prezent, depăşeşte 70 miliarde euro.

Să ne lămurim. Fără îndoială că există o relaţie între creşterea salariilor şi creşterea productivităţii muncii. Productivitatea muncii (P) exprimă raportul dintre valoarea nou creată (V) şi numărul de lucrători, locuitori etc (N). P=V/N. Valoarea nou creată (V) este, însă, egală cu salarii (S) plus profituri (Pr). Deci P=S+Pr/N. S şi Pr sunt părţi ale întregului V. Domnul Isărescu vorbeşte numai de relaţia dintre P şi S, dintre productivitate şi salarii. El ni-l ascunde pe Pr, ne ascunde profitul. Dacă valoarea nou creată (V) s-ar compune numai din salariu (S), atunci, întradevăr, salariile nu ar putea să crească decât proporţional cu productivitatea. Şi invers.

Adevărul pe care domnul Isărescu vrea să ni-l ascundă este acela că, în ultimii 18 ani, în economia românească, cu ajutorul inflaţiei, generate şi întreţinute de domnul Isărescu, s-a creat un dezechilibru fundamental, nu între salarii şi productivitate, ci între salarii şi profituri, dezechilibru care are influenţe nefaste asupra economiei şi societăţii româneşti. Aşa cum se poate vedea din datele prezentate în Tabelul nr 1 şi din Graficul nr 1, ponderea salariilor, respectiv a fondului de salarii în PIB, a scăzut de la 36,7 %, cât era în 1989, la 14,5 %, în 2007. În aceeaşi perioadă, ponderea profiturilor a crescut de la 52%, în 1989, la 78%, în 2007. În perioada 1990-2007, cele 5 milioane de angajaţi, în medie, au câştigat salarii în valoare de 300 miliarde euro, în timp ce cele câteva mii de „băieţi deştepţi” au câştigat profituri în valoare de 1200 miliarde euro . Reducerea valorii şi a ponderii în PIB a fondului de salarii s-a datorat atât reducerii numărului de salariaţi, de la 8.000, în 1989, la 4.700, în 2007, şi reducerii salariului mediu, la aproape 50 %, în 1997, faţă de cel din 1989 (A se vedea datele din Tabelul nr. 5 şi Graficul nr. 5), dar, mai ales, creşterii aberante a profiturilor, creştere generată de inflaţie, la rândul ei generată şi întreţinută de BNR. Conform datelor publicate de EUROSTAT, în Elveţia, în anul 2006, ponderea salariilor în PIB era de 62,1%, în Marea Britanie – 55,5%, în Suedia – 54,4, în Danemarca – 52,6%, în Franţa-51,9%, în Slovenia – 51,4%. În tabelul postat pe site-ul EUROSTAT, pe rândul României sunt… puncte, puncte. Guvernanţii noştrii nu au transmis datele cerute de instituţia de statistică a UE. De ce? Să nu afle UE, care este pondrea salariilor în PIB-ul României, adică 14%, sau să nu afle poporul român? În acest an, 2008, cu toate creşterile de salarii făcute în ultimul timp, salariul mediu anual al românilor va ajunge, probabil, la suma de 350 euro, adică circa 90% faţă de cel din 1989 şi 25% faţă de media europeană. Dacă, în anul 2009, dublăm acest salariu, adică îl facem egal cu 700 euro/lună, ponderea salariilor în PIB-ul României abia ar ajunge la 30%, adică la jumătatea procentului existent în Elveţia.

Iată, deci, că problema reală cu care ne confruntăm, nu este aceea a raportului dintre salarii şi productivitate, ci aceea a raportului dintre salarii şi profituri. Aici este dezechilibrul fundamental al economiei româneşti în acest moment. Pentru a ajunge la o stare de echilibru, adică la un procent al salariilor în PIB apropiat de media în UE, în următorii ani, salariile românilor trebuie să crească de câteva ori mai repede decât productivitatea muncii. Noi am ajuns la acest dezechilibru datorită domnului Isărescu, adică datorită politicii monetare a Băncii Naţionale a României. În anii ´90, în ciuda faptului că PIB-ul a scăzut, BNR, în loc să reducă masa monetară, deci cantitatea de bani în circulaţie, a sporit-o continuu, prin aceasta declanşând şi întreţinând inflaţia. În condiţiile creşterii continue şi accelerate a preţurilor, guvernanţii au indexat subunitar (0,7; 0,8; 0,9) salariile nominale, astfel încât salariile reale au scăzut continuu. În 1997, salariile românilor nu mai reprezentau decât 54% din cele obţinute în 1989.

În România postdecembristă, nu salariile au generat inflaţia, ci inflaţia, generată de cantitatea de bani în circulaţie, a determinat reducerea drastică a salariilor. Salariile au fost reduse, de către Guvern în „colaborare” cu BNR, pentru a creşte profiturile încasate, la început, de stat şi, apoi, de cei care şi-au însuşit capitalului românesc prin aşa-zisa privatizare. Creşterea salariilor nu generează inflaţie. Creşterea salariilor determină reducerea profiturilor. Până la punctul de echilibru. Dincolo de acest punct, capitalul nu mai are interes să lucreze şi apare şomajul. Sub acest punct, forţa de muncă nu mai are interes să lucreze şi face grevă, sau emigrează. Creşterea salariilor peste punctul de echilibru generează şomaj, nu inflaţie. Mai departe, nu creşterile salariale, ci banii otrăviţi ai domnului Isărescu au generat şi generează deprecierea monedei naţionale, îndatorarea externă etc, cu tot cortegiul de nenorociri, care rezultă de aici.

Înţelegeţi domnilor admiratori ai domnului guvernator academician profesor universitar doctor economist Isărescu?

Dr.Constantin Cojocaru (marți, 7 octombrie, 2008)
****************


Dr.Constantin Cojocaru : ŢEAPA LUI ISĂRESCU (miercuri, 25 martie, 2009). În perioada 1998 - 2007 (pentru care există date publicate de BNR), cantitatea de bani (numerar) în circulație a crescut de la 1,23 miliarde de lei la 25,46 miliarde de lei, adică de 20,7 ori. În aceeași perioadă, Produsul Intern Brut (PIB) a crescut de la 79,6 miliarde de euro la 121,3 miliarde de euro, deci de 1,52 ori. Normal, cei doi indicatori ar fi trebuit să crească în aceiași proporție. BNR a pus în circulație mai mulți bani decât era necesar, urmărind mai multe obiective, principalul fiind acela de a susține inflația, cu ajutorul careia să poată fi redusă puterea de cumpărare a salariilor și pensiilor și, prin consecința, asigurată creșterea profiturilor pentru noii proprietari ai capitalului românesc.

În mod firesc, dacă ar fi ascultat de Cojocaru și Rugină, cu banii puși în circulatie, BNR ar fi trebuit să cumpere aur, argint, alte metale pretioase, alte marfuri standardizate. Acestea ar fi trebuit, acum, la ceas de criză, să fie “rezerva internațională” a României. BNR a procedat altfel și acum pune statul și poporul român într-o situație mai mult decît jenantă. În schimbul celor 25,46 miliarde lei otrăviți, BNR a încasat, în valută, o sumă echivalentă cu 7,05 miliarde euro ( 25,46 mild lei numerar în circulaţie la 31.12.2007:3,6102 lei/euro, curs de schimb la 31.12.2007 = 7.05 mild euro). În loc să investească aceste 7,05 mild euro în aur, BNR le-a investit în titluri (hârtii) de valoare, adică obligațiuni, bonuri de tezaur și altele asemenea, emise de diverse guverne, sau instituții financiare internaționale, contra unor dobînzi de 2-4%/an, din care BNR și-a “tras” veniturile cu care să-și plătească salariile grase ale propriilor angajați. Aşa se face că, la 31.12.2007, “rezerva” internațională a Romaniei a ajuns la impresionanta sumă de 27,16 miliarde de euro, numai bună pentru a inchide gura la carcotaşi, precum ar fi şi subsemnatul. Numai că această “rezervă” are următoarea structură: a) aur – 1,88 miliarde euro (7%); depozite în valută, la banci din străinătate – 5,36 mild euro (20%); titluri (hartii) de valoare – 19,95 mild euro (73%) (vezi Tabelul 1 si Graficul 1). Din cele 5,36 mild euro depozite, numai 1,60 mild euro sunt la vedere, restul sunt la termen. Asta înseamnă că, din “impresionanta” rezervă internațională a României, putem conta, imediat, pe modesta sumă de 3,48 miliarde euro: aurul, în valoare de 1,88 mild euro şi depozitele la vedere, de 1,60 mild euro. De fapt nici această sumă nu este așa de sigură deoarece ea nu se află în seifurile BNR, ci la bănci din străinătate (inclusiv aurul).

De unde a luat BNR banii cu care a cumpărat titluri (hârtii) de valoare în sumă de 19,95 miliarde euro? Din cei 25,46 mild lei numerar pus în circulaţie, pentru care a încasat 7,05 mild euro, plus alte miliarde încasate de la băncile comerciale, ca “rezerve minime obligatorii” (RMO). Art. 137, alin.(2) din Constituția României prevede că “moneda natională este leul”. BNR a interpretat în limbaj propriu aceasta prevedere constitutională si a autorizat băncile comerciale să acorde persoanelor fizice si juridice romane atat credite în lei cât şi în valută, cu dobanzi neruşinate, care ajung şi la peste 30% pe an. Le-a dat, astfel, dreptul să-i jefuiască pe romani, dar le-a impus să-şi creeze “rezerve minime obligatorii” (RMO), adică să depună la BNR sume uriaşe de bani, în valută şi în lei, ca procente aplicate la valoarea surselor atrase de respectivele bănci de la persoane fizice si juridice: 40%, pentru sumele atrase în valuta si 18%, pentru cele în lei. Cu acesti bani, BNR a cumpărat titluri (hârtii) de valoare, anuntînd, triumfătoare, poporul, ca “rezerva “internatională a Romaniei a crescut cu noi si noi miliarde. La 31.12.2007, valoarea rezervelor obligatorii în valuta era egala cu suma de 10,30 miliarde euro. Dar… tot la 31.12.2007, valoarea datoriei externe private în valuta a României era de 50 miliarde euro, iar serviciul acestei datorii (rate, dobânzi, comisioane), în anul 2007, a fost de peste 25 miliarde euro.

Pentru ca tacamul sa fie complet, BNR ofera bancilor comerciale posibilitatea sa-si depuna banii la BNR contra unei dobanzi de peste 10%/an, in timp ce, la bancile centrale ale tarilor civilizate aceasta dobanda este de sub 1%/an. De unde plateste BNR aceasta dobanda exorbitanta? Din dobanzile incasate pentru “rezerva” in hartii de valoare. Recapituland, iata, deci, care este structura surselor de finantare a rezervei internationale a Romaniei, in valoare totala de 27,16 miliarde euro: a) numerar in circulatie (datorie fata de poporul roman) – 7,05 mild euro (26%); b) datorie fata de trezoreria statului roman – 2,35 mild euro (9%); c) rezerve obligatorii in valuta – 10,30 mild euro (38%); d) rezerve obligatorii in lei si alte depuneri la BNR ale bancilor comerciale – 7,46 mild euro (27%) (vezi Tabelul 2 şi Graficul 2). BNR este in clenci. Rezervele obligatorii sunt calculate prin aplicarea procentelor de 40% (la valuta) si, respectiv, 18% (la lei) asupra surselor atrase. Pentru marile banci comerciale din Romania, filiale ale bancilor straine, grosul surselor atrase este format din imprumuturi in valuta de la bancile mama din strainatate. Reducerea surselor atrase va determina, automat, reducerea rezervelor obligatorii. De unde ia BNR bani ca sa-i dea acestor banci. Este vorba de 20 miliarde euro, daca luam in calcul si datoria fata de trezoreria statului. Sau, ceea ce este foarte posibil, datoriile BNR fata de bancile comerciale (straine) sa fi crescut in acest an (2008) cu inca 2 mild euro si sa fi ajuns, astfel, exact la cele 20 miliarde, cat este imprumutul de la FMI.

De ce statul roman este pus sa imprumute de la FMI 20 miliarde euro pentru a le imprumuta altor state si organisme internationale, cu dobanzi de 2-4%, in timp ce cetatenii Romaniei trebuie sa se imprumute in valuta si sa plateasca dobanzi de 20-30%?

Dr. Constantin Cojocaru (13 martie 2009)
************


Dr. Constantin Cojocaru : Precizarea Nr. 1 - De unde luam banii? Inca se mai ridica aceasta intrebare. Intrebarea este pusa atat de catre romani de buna credinta, care stiu ca tara este saracita, dar nu stiu adevarul, nu stiu ce profituri uriase produce tara, asa saracita cum este, pentru cei imbogatiti prin “privatizari”, cat si de postacii de diversiuni, care stiu ca romanii de buna credinta nu stiu adevarul si incearca sa-i sperie, sa-i faca sa nu aiba incredere in “Legea Cojocaru”. Deci, in anul 2007, ultimul an pentru care avem date statistice detaliate si definitive, romanii au produs o avutie (PIB) egala cu suma de 120 miliarde de euro (rotunjit). In 2008, PIB-ul a crescut cu 8%, in 2009, an de criza, PIB-ul a scazut cu 8%, iar pentru 2010 estimarile duc la crestere zero, deci ramanem la cifra de 120 miliarde de euro. Atata produce economia romaneasca, acum, in anul 2010.

In graficele nr. 4 si nr. 5, postate pe acest site (vezi rubrica “Grafice”, in dreapta portalului) sunt prezentate mai multe cifre care ne ajuta sa raspundem la intrebarea de unde luam banii, de unde luam cele 400 de miliarde de euro, pentru a plati cele 20.000 de euro fiecarui cetatean major al Romaniei, in perioada de zece ani de aplicare a “Legii Cojocaru”. In anul 2007, deci si in anul 2010, din cele 120 miliarde de euro, cat producem noi intr-un an, mai putin de o treime, deci, mai putin de 40 de miliarde de euro, sunt salarii si pensii, iar restul, de 80 de miliarde de euro, sunt profituri. Deci, in Romania, doua treimi din PIB se transforma in profituri, in timp ce, in Elvetia, de exemplu, numai o treime din PIB se transforma in profituri, restul, de doua treimi fiind salarii. La fel si in Slovenia, fosta tara comunista, ca si Romania. Acum, in Romania, cele 80 de miliarde de euro profituri se duc in buzunarele si conturile celor care au devenit “proprietarii” capitalului romanesc, prin asa-zisa “privatizare”. Acest capital – fabrici, uzine, spatii comerciale, hoteluri, banci etc - a fost acumulat din veniturile create de romani in timpul regimului communist. El s-a aflat in proprietatea comuna, a intregului popor, pana la data de 7 august 1990, cand, prin Legea 15/1990, a fost trecut, abuziv, prin incalcarea prevederilor Constitutiei, din proprietatea comuna, a tuturor cetatenilor Romaniei, in proprietatea privata a statului, si , de acolo, prin legile “privatizarii”, in proprietatea privata a actualilor “proprietari”, prin “vanzare”, la preturi de zeci si sute de ori mai mici decat sumele investite de romani in acest capital. Actualii proprietari au fost, de fapt, improprietariti cu capitalul creat de cele 20 de milioane de romani. Ei nu au creat capitalul pe calea naturala a economisirii, asa cum se intampla in economiile capitaliste civilizate ale lumii moderne. Ei si-au insusit capitalul creat de altii, de cetatenii Romaniei.

In ultimii 20 de ani, cu capitalul acumulat de romani pana in 1989, in Romania, s-a produs un PIB egal cu suma de 1600 miliarde de euro ( cu puterea de cumparare din anul 2007). Din aceste 1600 de miliarde, 100 de miliarde s-au dus la cele 5-6 milioane de pensionari, 300 de miliarde la cele 4-5 miliarde de salariati si restul, de 1200 de miliarde, la cele cateva sute de mii de “baieti destepti”, care au acaparat capitalul creat de cetatenii Romaniei.

“Legea Cojocaru” prupune ca, din cele 80 miliarde de euro de profituri, o parte, nu toate, ci numai o parte, reprezentand 20% din PIB, adica 24 miliarde (o treime din profituri), sa fie colectate la Fondul National pentru Despagubiri si Investitii, de unde sa se plateasca cele 20.000 de euro, fiecarui cetatean major al tarii, treptat, astfel incat, in 10 ani, sa primeasca cele 20.000 toti cetatenii majori ai Romaniei. Cele 24 miliarde de euro vor fi investite, vor duce la cresterea capitalului utilizat in economia romaneasca si, implicit, la cresterea PIB-lui. In primul an de aplicare a “Legii”, pe langa cele 24 de miliarde, provenite din despagubiri, vor mai fi investite si alte 12-13 miliarde, provenite din economii ale populatiei. In anul al doilea de aplicare a “Legii”, cele 36 miliarde de euro, investite in anul precedent, vor crea un PIB suplimentar, in valoare de 12 miliarde de euro (in economia actuala, sunt necesare, in medie, trei unitati de capital pentru a produce o unitate de PIB). In anul al doilea, suma colectata la Fondul National pentru Despagubiri si Investitii va fi de 26,4 miliarde de euro (132X0,2), urmand, apoi, sa creasca, treptat, odata cu cresterea valorii capitalului, prin investitii, si cu cresterea PIB-lui, ca urmare a investitiilor, ajungand la peste 60 miliarde de euro, in al zecelea an de aplicare a “Legii”. Aceasta inseamna o medie de 40 miliarde de euro pe an, adica 400 de miliarde de euro, in 10 ani.

Iata, deci, de unde vom lua cele 400 de miliarde de euro. Nu din cer, ci de aici, de pe pamant, din banii produsi de poporul roman in urmatorii 10 ani. Nu sunt bani de pomana. Nu sunt bani de furat. Sunt bani care se cuvin cetatenilor Romaniei, pentru ca sunt produsi cu capitalul lor.

Dr. Constantin Cojocaru (26.02.2010)
************


Dr. Constantin Cojocaru : Precizarea Nr. 2, “Legea Cojocaru” si inflatia Expertii in diversiuni, angajati de cei care se opun adoptarii si aplicarii “Legii Cojocaru”, tipa, cat ii tine gura, pe unde pot, incercand sa sperie romanii de buna credinta cu afirmatia potrivit careia aplicarea “Legii Cojocaru” va genera o inflatie nimicitoare, care va spulbera amaratele de salarii si pensii pe care pe primesc, astazi, romanii. Diversionistii stiu bine ca, in deceniul trecut, prin inflatie, in numai cativa ani, romanilor li s-a injumatatit puterea de cumparare a salariilor si pensiilor. De asemanea, diversionistii stiu bine ca sunt multi romani care nu stiu ce este inflatia, cine o produce si cu ce scopuri. Nu pentru ca romanii sunt prosti, ci pentru ca statul lor, al romanilor, nu i-a ajutat, prin televiziunea publica, sa capete notiunile economice elementare de care au nevoie pentru a se integra cu success in economia de piata moderna.

Iata, pe scurt, cum stau lucrurile, cu inflatia si cu “Legea Cojocaru”. Inflatie inseamna cresterea rapida, pentru mai multi ani consecutivi, a tuturor preturilor din economie. Cresterea pretului la unul sau cateva produse nu inseamna inflatie. Cresterea intr-un an a multor preturi, ca urmare a unei secete, sau a unui cutremur devastator, de exemplu, nu insemna inflatie.

“Inflatia – spune economistul american, Milton Fiedman, laureat al premiului Nobel pentru economie – este pretutindeni si intotdeauna un fenomen monetar…. si poate fi cauzata numai de o crestere mai rapida a cantitatii de bani decat a productiei”. Deci, de cand e lumea si peste tot in lume, inflatia a fost si este cauzata de cresterea mai rapida a cantitatii de bani in circulatie decat a productiei, a avutiei create in societate (PIB). Cine si cum poate creste cantitatea de bani in circulatie, mai rapid decat cresterea productiei, astfel incat sa genereze inflatia, adica cresterea rapida, pentru mai multi ani, a tuturor preturilor din economie? Singura entitate pamanteana care poate face asta este institutia statului imputernicita sa “bata” moneda, sa tipareasca bani, adica banca nationala (centrala) a statului in cauza. In cazul nostru, Banca Nationala a Romaniei.

Unde scrie, in “Legea Cojocaru”, ca Banca Nationala a Romaniei trebuie sa tipareasca banii cu care sa fie platite cele 20.000 de euro celor 20 de milioane de romani indreptatiti sa primeasca aceasta despagubire pentru capitalul de care au fost deposedati prin Legea 15/1990?

Nicaieri.

“Legea Cojocaru” spune ca statul roman va face o emisiune de obligatiuni prin care se va angaja sa-i despagubeasca pe cetatenii majori ai tarii cu suma de 20.000 de euro. Aceste obligatiuni sunt nominale, adica pe fata lor este inscris numele, prenumele si celelelte date de identificare ale celui care va primi cele 20.000 de euro, cand ii va veni randul, dar nu mai tarziu de 10 ani de la data intrarii in vigoare a “Legii”. Aceste obligatiuni nu pot fi vandute, gajate, ipotecate. Cu ele nu se poate cumpara nimic. Nu au nici o valoare “de piata”. Ele nu sunt bani. Ele au o singura utilitate: sa fie schimbate pe bani, in cont, numai pe numele celui inscris in obligatiune, banii din cont putand fi utilizati numai pentru achizitionarea de capital – teren, cladiri, masini, utilaje etc. Obligatiunile emise in baza “Legii Cojocaru” nu au nici o legatura cu cantitatea de bani in circulatie, cu piata de capital.

Cele 20.000 de euro, respectiv cele 400 miliarde de euro, suma totala a despagubirilor, pe parcursul celor 10 ani, nu “vin” de la “tiparnita” Bancii Nationale a Romaniei. Ei “vin” din piata. Acesti bani sunt bani reali, care au primit “botezul” pietei, au fost recunoscuti de piata. Ei provin din incasarile facute de agentii economici prin vanzarea, la piata, de bunuri si servicii, produse de ei si acceptate de piata. Acesti bani au fost incasati de la cumparatorii care au acceptat sa plateasca, pentru bunul sau serviciul in cauza, un pret suficient de mare, care sa-i permita agentului economic sa-si recupereze capitalul, sa plateasca salariile, taxele si impozitele, inclusiv impozitul progresiv pe avere – din care se platesc cele 20.000 de euro – si sa-i mai ramana si lui un profit acceptabil.

Sporind productia, prin investirea celor 400 miliarde de euro, “Legea Cojocaru” va creste oferta de bunuri si servicii pe piata, care va determina, automat, reducerea preturilor, nu cresterea acestora. Ramane datoria Bancii Nationale a Romaniei, pana la intrarea in zona euro – care, sigur, va veni mult mai devreme, prin aplicarea “Legii Cojocaru” - sa regleze cantitatea de bani in circulatie, astfel incat sa se asigure efectuarea operatiunilor de incasari si plati cu maximum de operativitate si flexibilitate, inclusiv a celor generate de cresterea ofertei de bunuri si servicii.

Dr. Constantin Cojocaru (27.02.2010) [Publicat duminică, 28 februarie, 2010 la 16:33]
************

Dr. Constantin Cojocaru : Precizarea Nr. 3, Impozitul progresiv pe avere. Asa cum se poate observa in textul “Legii Cojocaru”, una din sursele de alimentare ale Fondului National pentru Despagubiri si Investitii (FNDI) este impozitul progresiv pe avere. De fapt, este principala sursa de alimentare a acestui Fond, celelalte surse avand contributii reduse la alimentarea Fondului. Impozitul progresiv pe avere urmeaza sa faca obiectul unei legi speciale, care trebuie adoptata in termen de 6 luni de la adoptarea “Legii Cojocaru”. Vom da publicitatii un prim proiect al acestei legi, pe care il vom supune dezbaterii publice.

In ultimii ani, am facut mai multe propuneri privind modul in care sa fie calculat si colectat acest impozit progresiv pe avere. Scopul impozitului progresiv pe avere este acela de a prelua o parte din profiturile realizate cu capitalurile dobandite in ultimii 20 de ani, in Romania, si a folosi aceste sume de bani pentru despagubirea cetatenilor pentru capitalurile de care acestia au fost deposedati prin Legea 15/1990 si prin legile “privatizarii”.

Nu este recomandat ca acest impozit sa fie calculat la valoarea averilor. Indiferent care ar fi modalitatea de stabilire a acestei “valori”, pe baza datelor bilantiere, pe baza valorilor din facturi, pe baza evaluarilor facute de experti autorizati, sau de functionari ai statului, toate lasa loc arbitrariului, subiectivismului, posibilitatilor de evaziune, mitei si coruptiei.

Singura solutie care ne scapa de evaziune si coruptie, in acest caz, bineinteles, o reprezinta impozitarea componentelor fizice ale averii, cum sunt: ha de teren extravilan, diferentiat pe diferite categorii de folosire a terenurilor (arabil, pasune, paduri etc): mp. teren intravilan, si aici, diferentiat pe zone (ultracentral , central, periferic etc, asa cum se practica si in present); mp. construiti, diferentiat pe categorii (locuinte, constructii industriale, de transporturi, agricole, comerciale, birouri etc): mc. capacitate cilindrica; kw putere instalata etc.

Caracterul progresiv al impozitarii consta in principiul cresteri cotei de impozitare odata cu cresterea bazi de impozitare. Cu cat averea este mai mare, cu atat cota de impozitare este mai mare. De exemplu, persoanele fizice si juridice care au in proprietate suprafete construite cu destinatia de locuinta de pana la 200 mp nu platesc impozit progresiv pe avere. Vor continua sa plateasca impozitul pe cladiri pe care il platesc si acum. Cei care au in proprietate astfel de suprafetele care depasesc 200 mp., pana la 400 mp., pentru cele 200 mp, vor plati suplimentar, fata de ce platesc acum, inca, sa zicem, 10 euro pe mp. Pentru suprafetele cuprinse intre 400 mp. si 1000 mp. platesc, suplimentar, 20 de euro pe mp, pentru cele cuprinse intre 1000 si 2000 mp., platesc, suplimentar, 30 de euro pe mp. Samd.

Desigur, vor trebui facute calcule riguroase privind dimensionarea corecta a tuturor componentelor fizice ale averilor. Pe baza acestor calcule, vor fi stabilite cotele de impozitare, in asa fel, incat, prin colectarea impozitului, sa se asigure preluarea la FNDI a circa 20% din PIB, pentru plata celor 20.000 de euro catre beneficiarii “Legii Cojocaru”.

Pe langa alimentarea FNDI, aplicarea legii impozitului progresiv pe avere va avea si alte multe efecte positive pentru economia si societatea romaneasca: vor scade, spectaculos, preturile la terenuri si constructii, ceea ce va ajuta multe familii de tineri romani sa devina proprietarii unei locuinte decente; va creste gradul de utilizare a terenurilor si constructiilor, adica si PIB-ul tarii – in prezent, milioane de terenuri arabile au devenit parloage, la fel, si numeroase constructii zac nefolosite; vor scade profiturile realizate din specula cu terenuri si constructii, cu diferenta de valoare urmand sa creasca salariile si pensile.

Impozitul progresiv pe avere va contribui nu numai la imbogatirea societatii romanesti, ci si la curatirea ei.

Dr. Constantin Cojocaru (28.02.2010)
************


Dr. Constantin Cojocaru : Precizarea nr. 4, De ce este nevoie de concursuri de proiecte. Articolul 9 din “Legea Cojocaru” prevede ca rascumpararea obligatiunulor emise in baza “Legii”, adica transformarea lor in bani, cu care sa se cumpere bunuri de capital – utilaje, masini, farici, uzine, hoteluri etc – se face “prin concursuri de proiecte”. Intr-o versiune mai veche a “legii”, scrisesem “prin licitatii publice”. Acelasi lucru. Concursurile de proiecte sunt o practica veche, de acum, folosita in Uniunea Europeana, in procesul de accesare a fondurilor nerambursabile (gratuite) pentru finantarea de proiecte de investitii.

Nu este posibil sa acordam cele 20.000 de euro, tuturor celor 20 milioane de catateni ai Romaniei, in acelasi timp, in acelasi an. Nu avem de unde. Cifra de 20.000 de euro este rezultatul unor calcule economice foarte riguroase. Acum, in anul 2010, economia romaneasca produce o avutie (PIB) egala cu suma de 120 miliarde de euro pe an. Din aceste 120 miliarde, 40 miliarde sunt salarii si pensii, iar 80 miliarde sunt profituri, pe care, acum, le insusesc cei care au devenit “proprietarii” capitalului romanesc, pri asa-zisa privatizare. “Legea Cojocaru” propune ca, din cele 80 miliarde de euro de profituri, sa se retina o parte, printr-un impozit progresiv pe avere (vezi Precizarea nr.3), egala cu o treime din valoarea acestor profituri, sau 20% din PIB, care sa fie folosita pentru acordarea despagubirii de 20.000 de euro. In primul an de aplicare a “Legii”, aceasta inseamna 24 de miliarde de euro (120 X 0,20 = 24), adica atat cat sa poata primi despagubirea de 20.000 de euro un numar de 1,2 milioane de cetateni ai tarii. In anul urmator, ca urmare a investirii celor 24 miliarde de euro, suma disponibila va fi mai mare, samd.

Pe baza caror criterii sa-i alegem pe cei 1,2 milioane de romani care vor beneficia de despagubire in primul an de aplicare a legii? Pe baza criterilui de varsta, sex, etnie, studii, inteligenta, charisma, atasament fata de un partid, sau altul? Evident, nu.

Criteriul fundamental pe care trebuie sa-l avem in vedere este BINELE ŢĂRII, crearea conditiilor care sa asigure o crestere economica rapida si durabila a economiei nationale, crearea de capacitati de productie si de locuri de munca. Dispunem, in present, de un astfel de sistem de criterii de evaluare si selectie a proiectelor de investitii. El se aplica la selectia si evaluarea proiectelor de investitii finantate din fonduri UE (fonduri nerambursabile, gratuite, asa cum va fi si Fondul National de Despagubiri si Investitii, creat prin aplicarea “Legii Cojocaru). Nu trebuie decat sa preluam si sa adaptam acest sistem de evaluare si selectie la nevoile noastre.

Ca orice Stat Membru al Uniunii Europene, Romania dispune de un Plan National de Dezvoltare (PND), elaborat pe perioada de programare de sapte ani, practicata de UE, in present, planul extinzandu-se pe perioda 2007-2013. Acest PND este impartit in mai multe Programe Operationale Sectoriale (POS-uri) : competitivitate – energie, transporturi, mediu, agricultura si dezvoltare rurala, dezvoltare regionala, dezvoltarea resurselor umane etc. Fiecare POS se imparte, la randul lui, in “axe”, in “domenii de interventie”, in “masuri” etc. Fondurile UE allocate pentru finantari nerambursabile de proiecte de investitii se aproba pe perioade de 7 ani, apoi, se defalca pe ani, pe state membre, pe sectoare (POS-uri), pe axe, pe domenii de interventie, pe masuri. In anul 2010, sunt atatia bani pentru competitivitate, atatia pentru agricultura, atatia pemtru transporturi etc. Pentru fiecare domeniu de interventie, masura, dintr-un POS, este elaborat un “Ghid al solicitantului” care stabileste ce conditii trebuie sa indeplineasca cel care solicita finantarea, ce conditii trebuie sa indeplineasca proiectul pentru a fi acceptat la finantare , care sunt criteriile de selectie si evaluare, cum se puncteaza aceste proiecte. Proiectele “se bat” pe suma de bani alocata in anul “x”, pentru masura “y”, din axa “z”, din POS-ul “P” etc. Nimic nu se face, in lumea civilizata, la intamplare. Totul se face planificat. Asa vom face si noi cu banii de la Fondul National pentru Despagubiri si Investitii.

Pe langa metodologia descrisa mai sus, pentru accesarea fondurilor UE, in Romania, a fost creat si un intreg sistem institutional. In cadrul fiecarui minister caruia i-a fost incredintat un POS, a fost creata o “Autoritate de management”, cu subunitati la nivelul regiunilor de dezvoltare, la unele si la nivelul judetelor. Exista si o Agentie Nationala de Consultanta pentru Agricultura, care, cu un pic de imaginatie, poate fi transformata in Agentia Nationala de Consultanta pentru Investitii, gata sa pregateasca, gratuit, proiecte pentru toti beneficiarii “Legii Cojocaru”.

Dispunem, deci, de o buna parte din infrastructura de care avem nevoie petru aplicarea “Legii Cojocaru” . Nu trebuie decat sa dezvoltam sistemul existent si sa-l adaptam la ce vrem sa facem cu banii din despagubiri.

Pe cei care doresc mai multe informatii despre “concursurile de proiecte” si despre modul in care se face accesarea fondurilor UE in Romania, ii invit sa intre pe www.guv.ro, de acolo, pe site-urile ministerelor, si, de acolo, pe site-urile autoritatilor de management. Doua exemple: www.apdrp.ro, pentru agricultura si dezvoltare rurala si www.inforegio.ro, pentru dezvoltare regionala.

In Anexa, se prezinta Grila de evaluare si punctaj folosita, in prezent, pentru proiectele de investitii finantate prin Fondul European pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala (FEADR), Masura 121 (Modernizarea exploatatiilor agricole).

Dr. Constantin Cojocaru (1.03.2010)
**************


Dr. Constantin Cojocaru : Precizarea nr. 5, LEGEA COJOCARU si “fuga” investitorilor, a multinationalelor. Intr-o scrisoare trimisa pe adresa mea de e-mail, dl Remus Carnu imi atrage atentia asupra faptului ca aplicarea LEGII COJOCARU va avea ca efect negativ, printre altele, si “fuga” investitorilor din Romania, cu tot cortegiul de urmari: reducerea locurilor de munca, reducerea veniturilor bugetului de stat etc. Nu este singurul ingrijorat din cauza unor astfel de urmari. Au mai fost si altii.

“Dupa cum ati observant si d-voastra – scrie dl Carnu – cei care inteleg cat de cat mecanismele economice care guverneaza o piata libera de desfacere, sunt mai circumspecti in a semna adeziunea pentru acest proiect de lege. Daca partea profana a fost atrasa de mirajul celor 20.000 euro "castigati" in urma aplicarii acestei legi, restul se intreaba si despre consecintele directe. Mai exact, concernele mari, multinationalele care au investit in Romania, vazandu-si profiturile diminuate prin aplicarea supraimpoizitarii, nu isi vor lua afacerile si se vor muta in alta republica bananiera?”. Mai departe: “In primele luni dupa aplicarea legii, nu ne vom trezi cu cateva sute de mii de someri?”. Si mai departe: “Nimeni nu va fi interest sa reinvesteasca intr-o tara scumpa, deci activele lor vor avea preturi accesibile pentru beneficiarii “Legii Cojocaru”, dar oare vor mai fi bani din impozite pentru aceasta lege?”

Nu, domnule Carnu. Concluziile la care ajungi sunt incorecte, pentru ca premisele de la care pornesti sunt incorecte, in ciuda faptului ca rationamentele pe care le folosti sunt corecte, in ciuda faptului ca esti printre cei “initiati” in economie, cum spui, undeva, mai catre sfarsitul scrisorii.

Concernele mari, multinationalele, la care te referi, nu au investit aproape nimic in Romania. Intra, te rog, pe site-ul Institutului National de Statistica (www.insse.ro), mergi la anuarele statistice ale Romaniei din ultimii 20 de ani – la capitolul INVESTITII - si vei afla, printre altele, ca, in aceste doua decenii , valoarea investitiilor realizate in Romania din CAPITAL STRAIN este egala cu UN MILIARD de euro. Atat. “Investitori” straini nu au investit in Romania, ei nu au venit cu banii lor sa construiasca, in Romania, noi fabrici, uzine, spatii comerciale, hoteluri, banci, etc. Ei au CUMPARAT capitalul romanesc – uzine, fabrici, spatii comerciale, hoteluri, banci, etc - la preturi de nimic, de la statul roman, care furase acest capital de la cetatenii sai. Sumele incasate de statul roman din “vanzarea” capitalului au fost facute venit la bugetul statului si, de acolo, au fost folosite, printre altele, pentru plata de salarii compensatorii, adica pentru mituirea romanilor sa se lase deposedati de capitalul scos la mezat si sa nu se revolte pentru pierderea locurilor de munca. Si pentru “sifonari” de sume uriase in conturile “regilor” bordurilor, asfalturilor etc.

“Multinationalele” nu au ce afaceri sa-si ia din Romania pentru a le “muta” in alta tara “bananiera”. Ele nu au creat “afaceri”, adica intreprinderi, in Romania. Ele au devenit “proprietare” ale intreprinderilor create in Romania de catre poporul roman. Devenind “proprietare”, ele si-au insusit profituri de zeci si sute de ori mai mari decat sumele modice pe care le-au platit statului roman. Combinatul SIDEX – Galati a fost “vandut” pe 75 milioane de dolari si, imediat dupa “vanzare”, a inceput sa “produca” mai mult de 200 milioane de dolari pe an, profituri, care au intrat in conturile noului “proprietar”.

SIDEX-ul nu poate fi “luat si mutat” in nici o alta tara, fie ea bananiera, sau nu. Nici PETROM-ul, nici BCR-ul, samd. Daca actualii lor “proprietari” vor vrea sa vanda, datorita LEGII COJOCARU, n-au decat. Vor cumpara beneficiarii LEGII COJOCARU. Nu numai ca vor cumpara, dar vor mai face si investitii pentru modernizari si dezvoltari, adica pentru crearea de noi locuri de munca si …sporirea veniturile bugetare.

Iata, domnule Carnu, ca efectele LEGII COJOCARU sunt opuse celor de care te temi. LEGEA COJOCARU actioneaza in stricta conformitate cu “mecanismele economice”. Ea va crea cadrul in care aceste “mecanisme economice” vor putea functiona in deplina libertate, intr-o economie democratica, productiva si eficienta.

Dr. Constantin Cojocaru (12.03.2010)
**************