Dr. Constantin COJOCARU - CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE - BLESTEMUL JAFULUI - INFLAŢIA CA INGINERIE FINANCIARĂ - Varianta Cojocaru [art. 2007-p-4]

[Constantin Cojocaru]

CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE - ARTICOLE PUBLICATE ÎN CURSUL ANULUI 2007

Dr. Constantin COJOCARU : ÎNTREPRINZĂTORI ŞI ANTREPRENORI

Regimul ciocoiesc, instaurat în România de către fostele slugi securisto-nomenclaturiste ale detestatului regim comunist, se caracterizează, printre altele, prin promovarea largă a inculturii şi incompetenţei în toate structurile şi la toate nivelele conducerii statului. În cele mai multe cazuri, aceste structuri nu sunt constituite din profesionişti, ci din politruci de o calitate mult mai proastă decât aceea a predecesorilor lor comunişti.

Cine a avut răbdarea şi tenacitatea de a parcurge cele câteva mii de pagini care constituie “documentele programatice” ale integrării României în Uniunea Europeană rămâne înmărmurit atât de conţinutul acestor “documente”, cât şi de generozitatea conducătorilor europeni, care se angajează să sprijine naţiunea română, în ciuda calităţii mizerabile a guvernanţilor săi. Este vorba despre Planul Naţional de Dezvoltare (PND), aproape 400 de pagini, care ar fi mai potrivit să se numească Planul Naţional de Subdezvoltare, despre care o să mai vorbim, şi despre componentele sale, denumite Programe Operaţionale Sectoriale (POS), în număr de 8, cele mai multe cu un volum de peste 300 de pagini, fiecare. Menirea declarată a acestor documente ar fi aceea de a ne arăta unde vom ajunge în dezvoltarea noastră economică şi socială în următorii şapte ani, de ce resurse (bani) vom dispune, cum şi pentru ce le vom cheltui.

În perioada 2007-2013, pentru realizarea Programului Operaţional Sectorial - Dezvoltarea Resurselor umane (POS-DRU) vor fi cheltuite aproape 4 miliarde de euro. POS-DRU are multe componente denumite “axe prioritare” şi “domenii de intervenţie”, printre care şi unul denumit “Promovarea culturii antreprenoriale”. În nota de fundamentare a acestui domeniu de intervenţie, autorii POS-DRU, adică specialişti bine plătiţi ai Autorităţii de Management din cadrul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (MMSSF) ne spun că: “Antreprenoriatul s-a dezvoltat în România relativ recent şi, de aceea, încă mai sunt multe de făcut pentru extinderea şi dinamizarea sectorului privat. POS-DRU urmăreşte dezvoltarea spiritului antreprenorial prin servicii de consiliere şi consultanţă în vederea demarării unei afaceri, precum şi prin sprijinirea persoanelor care doresc să demareze o afacere prin instruire şi pregătire specifice”. În paragraful următor aflăm că “POS-DRU va sprijini dezvoltarea IMM-urilor prin promovarea pregătirii profesionale antreprenoriale şi dezvoltării competenţelor manageriale”.

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (DEX), cuvântul “antreprenor” desemnează “o persoană care conduce o antrepriză”, iar cuvântul “antrepriză” desemnează “o întreprindere care execută lucrări de construcţii pe bază de contract”. Conform aceluiaşi DEX, cuvântul “întreprinzător” desemnează “o persoană care are spirit de acţiune, de întreprindere”, iar cuvântul “întreprindere” are şi sensul de “acţiune începută din proprie iniţiativă”. Webster's Dictionary, cea mai competentă instituţie mondială în domeniu, ne spune şi el că “entrepreneur” este “persoana care organizează, conduce şi îşi asumă riscurile unei întreprinderi”, aceasta din urmă fiind “o acţiune riscantă, începută din proprie iniţiativă”.

Iată, deci, că nu antreprenorii, adică cei care conduc întreprinderi de construcţii, ci întreprinzătorii, cei care iniţiază noi întreprinderi, noi entităţi economice, trebuie să fie “grupul ţintă” de persoane pentru a căror formare ar trebui cheltuiţi banii UE şi de la bugetul de stat al României, pentru investiţia intitulată “Promovarea culturii antreprenoriale”. Nu este o simplă problemă de lingvistică, de traducere a unor cuvinte dintr-o limbă în alta. Elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare al României, ca şi a componentelor acestuia, Programele Operaţionale Sectoriale, nu este treaba traducătorilor. Este o responsabilitate fundamentală a guvernanţilor, o componentă esenţială a politicii economice care determină viitorul unei întregi naţiuni. Promotorii culturii “antreprenoriale” vor fi cei care vor elabora normele şi criteriile pe baza cărora vor fi aprobate proiectele de investiţii de miliarde de euro. Ce fel de calitate pot să aibă aceste proiecte, ce rezultate ne putem aştepta să obţinem prin cheltuirea uriaşelor sume de bani oferite cu atâta generozitate de naţiunile surori ale UE, dacă gestionarea acestor bani a încăput pe mâna unor oameni care confundă “antrepriza” cu “întreprinderea” şi “antreprenorul” cu “întreprinzătorul”?

[Bursa, 03.01.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : INTERGAREA EUROPEANĂ: FOND ŞI FONDURI

De câteva zile, România este unul din cele 27 de State Membre ale Uniunii Europene. Egal cu toate celelalte 26. Atât în drepturi, cât şi în obligaţii. Cu aceleaşi garanţii în ceea ce priveşte integritatea teritorială statală şi securitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi. Temerile dezintegrării statului român, sau ale vreunei agresiuni externe asupra acestuia aparţin, definitiv, trecutului. Ele nu vor mai întuneca, niciodată, visurile şi destinele românilor. Aderarea ne-a adus securitate şi garanţii. Ne-a adus şi dreptul de a participa la luarea deciziilor politice ale Uniunii Europene. Statul român este membru, cu drepturi depline, în Consiliul Europei. Un român este, deja, comisar (ministru) al Uniunii. Din luna mai, 35 de români vor fi membri ai Parlamentului Uniunii Europene. Aderarea ne aduce şi fonduri, adică sume băneşti colectate la bugetul Uniunii Europene, prin taxe şi impozite plătite de cetăţenii celorlalte state membre. Contribuim şi noi la acel buget, dar primim de 3-4 ori mai mult decât dăm. Fraţii noştri europeni ne dau aceşti bani pentru a ne ajuta să reducem, cât mai repede, decalajele uriaşe care ne despart de ei în plan economic, social şi cultural.

Politicienii şi o bună parte a mass-media româneşti fac mare zgomot în legătură cu fondurile pe care România urmează să le primească de la bugetul european. Aceste fonduri sunt prezentate ca un adevărat panaceu al tuturor problemelor cu care se confruntă economia şi societatea românească. Datorită acestor fonduri, ne spun domnii politicieni şi jurnalişti, economia românească va creşte în ritmuri anuale de 6-7%, vor fi create aproape un milion de locuri de muncă.

Este neîndoielnic că banii primiţi de la bugetul UE ne-ar putea fi de folos. Cu condiţia să fim capabili să pregătim proiecte şi să folosim banii respectivi pentru finanţarea proiectelor şi nu pentru finanţarea rudelor şi prietenilor politicienilor. Chiar şi cu această condiţie îndeplinită, ne-ar prinde bine să privim mai atent la valoarea reală a acestor fonduri şi impactul concret pe care ele îl vor avea asupra dezvoltării economiei şi societăţii româneşti în anii viitori. La numai două zile de la aderarea noastră, prestigiosul cotidian britanic The Times ne atrage atenţia asupra uriaşului decalaj pe care îl avem faţă de ţările dezvoltate ale Uniunii Europene şi asupra calităţii foarte slabe a instituţiilor statului român implicate în rezolvarea complexelor probleme ale integrării. De aici, îndoielile autorilor articolului menţionat în ceea ce priveşte capacitatea statului român de a imprima un ritm de dezvoltare economică comparabil cu cel realizat, după aderare, de către Spania şi, mai ales, de către Irlanda. Valoarea fondurilor pe care le vom primi de la UE în perioada 2007-2013 şi care vor fi transformate în capital, în capacităţi de producţie de bunuri şi servicii nu reprezintă nici 2% din necesarul de investiţii prin care am putea să obţinem un ritm de creştere asemănător cu cel înregistrat de Irlanda în primii 10 ani de la aderare. Restul de 98%, la nivel de 30-40 de miliarde de euro pe an, va trebui să provină din efort propriu, prin economisirea şi investirea a 25-30% din PIB-ul anual. Aşa au făcut irlandezii. Nu şi-au limitat ambiţiile de dezvoltare la utilul, dar insuficientul ajutor primit de la bugetul UE. numai cu fondurile UE, fără muncă, economisire şi investiţii, ne vom integra în UE, adică vom ajunge la un PIB egal cu media europeană nu mai devreme de sfârşitul acestui secol. Aceasta este problema de fond a integrării României în Uniunea Europeană.

[Bursa, 08.01.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : PROFESIONIŞTII PRIVATIZĂRILOR DE SUCCES

De când a fost înscăunat la Palatul Cotrocenilor, domnul Traian Băsescu descoperă noi şi noi trăsături ale originalei noastre economii postdecembriste. Trăsăturile de care se minunează el însuşi şi pe care se grăbeşte să le aducă la cunoştinţa concetăţenilor săi, cât se poate de repede, la ore de maximă audienţă, pe toate canalele de mass-media, de preferinţă cele pe sticlă, că-s mai lucitoare.
Aşa am aflat, cu ceva timp în urmă, chiar din gura domnului preşedinte, cum că economia noastră ar fi controlată de grupuri “de tip mafiot” care, culmea, au ajuns să influenţeze elaborarea şi adoptarea unor “acte guvernamentale”. Ceva mai apoi, domnul Preşedinte a descoperit existenţa unor grupuri de “băieţi deştepţi” care acumulează averi uriaşe prin manipularea preţurilor la produsele energetice, intrate în proprietatea lor privată monopolistă în urma marilor privatizări “de succes” legiferate şi duse la îndeplinire de către guvernanţii noştri postdecembrişti.

Recent, domnul Traian Băsescu s-a gândit să ne facă părtaşi la două dintre noile sale descoperiri. În primul rând, domnia sa a ajuns la concluzia că membrii Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) desfăşoară o activitate atât de bună, încât merită să fie felicitaţi, direct şi personal, chiar de către şeful statului. Este, cu siguranţă, o felicitare ex-ante, întrucât noi nu ştim, încă, vreun caz în care străluciţii noştri magistraţi să fi adus în faţa justiţiei şi să fi condamnat vreunul dintre membrii grupurilor “de tip mafiot” care controlează actele guvernamentale în interesul propriei îmbogăţiri, sau vreunul dintre “băieţii deştepţi”, care se îmbogăţesc manipulând preţurile la energie. Preşedintele nu s-a mulţumit să-i felicite pe magistraţi pentru faptele lor viitoare, dar a găsit de cuviinţă să ne informeze că al nostru guvern “are miniştri, dar se ocupă de privatizări”. De reţinut subtilitatea formulării prezidenţiale: nu miniştrii, ci guvernul, în ansamblul lui şi, se înţelege, sub conducerea domnului Tăriceanu, este cel care “se ocupă de privatizări”, în loc să se ocupe de “mandatul” pe care îl are, în calitatea sa de putere executivă în stat.

Concret, Preşedintele le reproşează membrilor guvernului că s-au făcut membri în “comisiile de privatizare” de la numeroase societăţi comerciale scoase la “privatizare”, adică la vânzare, poziţii care le permit să încaseze indemnizaţii de sute de milioane de lei pe lună, pentru meritul, deosebit, de a participa la şedinţele respectivelor comisii. Simţindu-se vizat, Primul-ministru îi răspunde Preşedintelui cu o replică ce merită, cu prisosinţă, să rămână în analele guvernării româneşti postdecembriste. Citez: “Nu poţi plăti un om cu responsabilităţi la o privatizare de dimensiuni cu sume derizorii. Mai bine nu-l mai plăteşti deloc. Dacă vrem să cerem profesionalism şi ca lucrurile să fie tratate cu responsabilitate, e firesc ca din comisii să facă parte oameni cu responsabilităţi importante şi putere de decizie, capabili să depăşească probleme şi să identifice soluţii în timp util, pentru respectarea calendarului de privatizare”.

Formulări de-a dreptul magistrale: “privatizare de dimensiuni”; “profesionalism” exprimat prin “putere de decizie”; indivizi capabili “să depăşească probleme”; “calendar de privatizare”. Adevărate perle ale demagogiei politicianiste postdecembriste! Ce ne trebuie nouă “comisii de privatizare” când, de fapt, vorbim despre vânzarea de societăţi comerciale trecute, abuziv, de statul român postdecembrist, din proprietatea comună, indiviză, a cetăţenilor ţării, în proprietatea privată a statului român? De ce să nu vindem acţiunile respectivelor societăţi, simplu, la bursă? Fără comisii de privatizare, fără consultanţi, fără investitori strategici, fără trădări, fără spioni. La ce folosesc “comisiile de privatizare” formate din miniştri, senatori, deputaţi, etc., plătiţi cu sume imense? Ca să facă ce? Ca să bea cafele şi să negocieze cu “investitori strategici” aleşi de “consultanţi” străini, care se dovedesc, apoi, a fi spioni. Adică să vândă pe nimic avuţia furată de la cetăţeni. Membrii acestor comisii de privatizare pot fi consideraţi “profesionişti”, însă numai într-un sens anume, unul diferit de el aflat în uzul general şi acceptat de dicţionarele de specialitate.

În ultimii 15 ani, cei mai mulţi dintre actualii membri ai comisiilor de privatizare au fost “în profesie”, ca membri în adunări generale ale acţionarilor (care, de fapt, era unul singur - statul) şi în consilii de administraţie ale societăţilor comerciale cu capital “de stat”. S-a creat, astfel, o nouă “profesie”, aceea de guvernant ciocoi care, în loc să administreze avuţia în folosul adevăratului proprietar, poporul, o “privatizează”, adică o vinde în propriul său folos. Numai în acest sens am putea vorbi de “profesionalismul” membrilor “comisiilor de privatizare” la care face referire domnul Tăriceanu.

[Bursa, 15.01.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : TICĂLOŞIA NUMITA RAAPPS

De câteva zile, RAAPPS a intrat în vizorul mass-media româneşti şi în comunicatele de presă ale palatelor puterilor statului român. De la aceste surse, am aflat că RAAPPS a fost şi este implicat în afaceri deloc curate cu persoane din imediata apropiere a celor care se află la vârful conducerii statului. RAAPPS face contracte de asociere cu firme off-shore, înregistrate în paradisuri fiscale, prin care pune la dispoziţia acestora, la preţuri de nimic, sute de hectare de teren aflate pe malul lacului Snagov, sau în zone rezidenţiale de lux ale Capitalei. Cu precizarea că firmele off-shore sunt controlate de oameni din imediata apropiere a şefului guvernului român. RAAPPS plăteşte miliarde de lei unei firme de avocatură, pentru servicii avocăţeşti neefectuate. Cu precizarea că firma de avocatură în cauză este controlată de persoane aflate, mai mult sau mai puţin temporar, în imediata apropiere a şefului statului.

Ce este acest RAAPPS şi de unde are el imensele resurse financiare cu care îşi îmbogăţeşte, “partenerii de afaceri” din ţară şi din afara acesteia? Denumirea prescurtată, de RAAPPS, vine de la Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat. Această arătare a apărut, pentru prima dată, în peisajul economico-politic românesc, în anul de graţie 1990, prin Hotărârea de Guvern nr. 1217/21.11.1990. Două aspecte pitoreşti legate de naşterea acestui monstru. Mai întâi că el se trăgea dintr-o altă monstruozitate adusă pe lume de Guvernul condus de prim-ministrul în pulovăr, Petre Roman. Prin Hotărârea Guvernului României nr. 763/6.07.119 fusese creată Regia Autonomă de Turism şi Prestaţii DACOREX & Co. În primul aliniat al HG nr. 763/1990, se făcea precizarea că respectiva regie autonomă ”este societate comercială pe acţiuni cu capital de stat”. Deci şi regie şi societate comercială, în acelaşi timp. Ne aflăm cu mai bine de o lună de zile înainte de adoptarea Legii 15/1990, prin care se legifera ”reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale”. La originea apariţiei pe lume a RAAPPS se află, deci, o hotărâre de guvern ilegală. În iulie 1990, neexistând Legea 15/1990, Guvernul nu putea înfiinţa nici regii, nici societăţi comerciale. Nu este singura ilegalitate guvernamentală de acest fel din acel an tulbure al istoriei noastre recente.

Conştient, probabil, de caracterul ilegal al HG nr 763/6.07.1990, guvernul Roman îşi ucide propria creaţie, adoptând HG nr. 1217/21.11.1990. Este interesant de reţinut şi aspectul că HG 1217/21.11.1990 va fi adusă la cunoştinţa cetăţenilor abia după doi ani, atunci când această hotărâre va fi publicată în Monitorul Oficial nr 109/27.05.1992.

De ce această lungă întârziere? De ce guvernul Roman a ascuns adevărul? Pentru un motiv foarte simplu. Crearea RAAPPS a fost şi a rămas o ticăloşie, parte integrantă şi intrinsecă a marii ticăloşii cunoscută prin cuvintele de ”reformă” şi ”privatizare”. În art. 2 din HG nr. 1217/1990, prin care se desfiinţa DACOREX şi se înfiinţa RAAPPS, se preciza că obiectul de activitate al nou createi regii autonome ”îl constituie administrarea, întreţinerea, asigurarea serviciilor şi deservirea imobilelor în care îşi desfăşoară activitatea Adunarea Deputaţilor, Senatul, Preşedinţia României, Guvernul, ministerele şi alte organe centrale, precum şi a spaţiilor şi bunurilor menţionate”. Pe scurt, obiectul de activitate ale acestei creaturi ar fi trebuit să fie ”administrarea” de imobile şi de alte bunuri utilizate pentru exercitarea autorităţii statale, bunuri de interes şi de uz public. În mod normal şi firesc, bunurile de uz şi de interes public sunt administrate de instituţii publice, adică de autorităţi finanţate de la bugetul public, de stat, local, sau comunitar. Membrii Parlamentului şi ai Guvernului nu folosesc imobilele în cauză în scopul de a produce bunuri şi servicii care să poată fi vândute pe piaţă. Ei le folosesc pentru exercitarea autorităţii de stat, un serviciu public. Numai entităţile care administrează bunuri folosite la producţia de mărfuri pot fi administrate de o regie autonomă.

De ce nici guvernul Roman şi niciunul dintre guvernele care l-au urmat n-au creat o instituţie publică care să administreze respectivele bunuri publice menţionate în art. 2 al HG nr. 1217/1990? Pentru simplul motiv că scopul crării RAAPPS era cu totul altul decât cel declarat în respectiva hotărâre de guvern. Scopul nu era “administrarea” bunurilor în cauză, ci jefuirea acestora. Bunurile de uz şi de interes public, aflate în patrimoniul instituţiilor publice nu pot fi vândute, înstrăinate. Cele aflate în patrimoniul unei regii autonome pot fi înstrăinate, scoase la mezat. Art. 3 al HG nr. 1217/1990 ne trimite la anexa hotărârii unde sunt listate “unităţile şi subunităţile” ale căror bunuri sunt trecute “în patrimoniul RAAPPS”. Ajunşi la această anexă, vom constata că bunurile intrate în patrimoniul RAAPPS nu au nici în clin nici în mânecă cu activitatea desfăşurată de “Adunarea Deputaţilor, Senatul, Preşedinţia României, etc.”. În faţă era gardul, iar în spate era leopardul. În patrimoniul RAAPPS au fost incluse palate, castele, vile, echipamente, mobilier, terenuri, ferme agricole, întreprinderi industriale, de transport, etc., cu valori de miliarde de euro, bunuri care, până în 1989, fuseseră utilizate pentru “ridicarea nivelului de trai“ al ... securităţii şi nomenclaturii comuniste. Au fost incluse în patrimoniul RAAPPS, bunurile şi terenurile administrate anterior de: Întreprinderile agro-industriale Băneasa, Măgurele, Chitila, Constanţa; Întreprinderea Poligrafică “Bucureştii Noi”; Hotel şi Restaurant TRIUMF; Hotel şi Restaurant FLOREASCA. Etc. Etc.

În cei 17 ani care au trecut de la crearea RAAPPS, au fost adoptate sute de hotărâri de guvern prin care bunurile, aflate în “patrimoniul” acestei regii “autonome”, cu valori de miliarde de euro, au fost trecute când din proprietate publică în proprietate privată a statului, când invers, când transferate la alte entităţi, sau primite de la alte entităţi. Au fost vândute, concesionate, închiriate, date în asociere, etc., rezultatul real şi final fiind acela al diminuării continue a valorii acestui patrimoniu. Un rechizitoriu făcut de un procuror competent şi responsabil asupra fărădelegilor săvârşite în administrarea patrimoniului RAAPPS ar face inutilă orice altă anchetare a prim-miniştrilor postdecembrişti. Recentele dezvăluiri privind afacerile RAAPPS cu terenurile de la Moara Vlăsiei (Snagov), din Bulevardul Expoziţiei, vânzarea hotelului Triumf şi onorariile plătite necuvenit firmei de avocatură patronată de Elena Udrea sunt vârful aproape invizibil al uriaşului iceberg de ticăloşii săvârşite în administrarea RAAPPS, ticăloşii pe care, mai devreme, sau mai târziu, justiţia românească va trebui şi va putea să ni le aducă la cunoştinţa cetăţenilor ţării.

[Bursa, 22.01.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : TAXE ŞI INTERESE LA CURTEA UE

De 17 ani, statul român este folosit de către guvernanţi ca instrument pentru propria lor îmbogăţire, în detrimentul celor guvernaţi. Statul român este cel căruia îi datorăm legile prin care capitalul naţional acumulat până în anul 1989 a fost, mai întâi, trecut, pe nimic, din proprietatea comună a tuturor cetăţenilor ţării în proprietatea privată a statului român şi, de acolo, a fost trecut, tot pe nimic, în proprietatea privată a guvernanţilor sau a camarilei lor, din ţară şi din afară. Nu s-au mulţumit, însă cu avuţia acumulată de naţiunea română până în 1989. Au constatat că românii produc, în continuare, avuţie, chiar deposedaţi de capital, lucrând ca slugi salariate la cei deveniţi proprietari pe propria lor avere. Trebuia jecmănită şi această nouă avuţie. Aşa s-au creat legi care au permis Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare (CNVM) şi CEC-ului să participe la marea escrocherie financiară numită FNI. Aşa s-au creat legi care au făcut posibilă naşterea, peste noapte, a miliardarilor “făcuţi” din scutiri de taxe şi impozite, ori restituiri de TVA. Aşa a fost creată şi Legea 343/2006, prin are s-a aprobat modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind aprobarea Codului Fiscal. Noul Cod Fiscal care include şi aşa-zisa taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule.

Românii plătesc taxe pe autoturisme şi autovehicule din timpuri imemoriale. Actualii guvernanţi au găsit de cuviinţă că odată intraţi în UE, cetăţenii României vor fi foarte fericiţi să plătească, în plus, o nouă taxă pentru ale lor autoturisme şi autovehicule, una specială. Noua taxă este “specială” pentru că se plăteşte “la prima înmatriculare în România”. Este o şmecherie fiscală de toată frumuseţea. Demnă de părinţii ei fondatori, adică de cei care guvernează ţara de doi ani ca urmare a unor alegeri pe care cea mai autorizată voce în stat, adică chiar actualul nostru Preşedinte, le-a gratulat cu epitetul de fraudă electorală. Românii plăteau şi până acum taxă pentru înmatriculările auto. Cum plătesc şi cetăţenii celorlalte state membre ale Uniunii Europene.

Guvernanţii noştri, care s-au îmbogăţit făcând “afaceri” cu statul, vânzând statului diverse produse şi servicii, inclusiv autoturisme “negociate”, fără licitaţie, sau cumpărând de la stat capital, tot la preţuri “negociate”, au inventat taxa specială pentru “prima” înmatriculare în România. Nici a doua, nici a treia. Numai prima. Taxa este foarte mare. Ajunge la câteva mii de euro, adică de câteva ori mai mult decât preţul la care se comercializează autoturismele de mâna a doua ale celor mai multe mărci de valoare medie de pe piaţa europeană. Taxa favorizează, clar, producătorii români de autovehicule (în speţă DACIA - RENAULT) şi importatorii români de autoturisme străine noi (în speţă TĂRICEANU şi ŢIRIAC) şi defavorizează importatorii de autoturisme de mâna a două, ca şi miile de cetăţeni români care nu-şi pot permite să cumpere un autoturism nou şi care, din cauza noii taxe, nu-şi mai pot permite să-şi cumpere unul străin de mâna a doua, cu mult superioare calitativ celor de mâna a doua din producţia internă. Prins cu mâţa-n sac de către oficialii Uniunii Europene, domnul prim-ministru a sărit ca ars şi şi-a exprimat, din nou, marea grijă pe care ne-o poartă. El ne minte-n faţă spunându-ne că taxa specială în discuţie a fost legiferată cu scopul de a ne scăpa de poluare, deoarece România, săraca, nu poate fi lăsată să devină “groapa de gunoi a Europei”.

Deci hârburile de DACIA, în circulaţie din anii '80 pot să-şi schimbe proprietarii şi să ne polueze în voie, fără să plătească vreo taxă specială, în timp ce un AUDI produs în anul 2000, care poate fi cumpărat cu câteva sute de euro, nu poate ajunge la îndemâna românului, din cauza taxei pentru “prima” înmatriculare în România, de câteva mii de euro. Taxa specială pentru prima înmatriculare a autoturismelor în România este discriminatorie şi contrară liberei concurenţe şi liberei circulaţii a bunurilor. Este o taxă contrară legislaţiei UE. Deocamdată, ne aflăm în faţa unor “atenţionări” ale oficialilor UE referitoare la această taxă. În cazul în care guvernanţii noştri nu vor da curs acestor atenţionări şi nu vor anula taxa despre care vorbim, urmează, firesc, chemarea în judecată a statului român. Cum s-a mai întâmplat şi cu cel polonez şi cu cel ungar. Judecată care se va încheia, firesc, cu o amendă. Care ar trebui să fie plătită nu de noi, cetăţenii, prin bugetul de stat, ci de cei care au instituit taxa specială: senatorii şi deputaţii care au votat Legea Codului Fiscal şi domnii miniştri implicaţi. Oricum, este un semn încurajator. După aderare, libertatea de acces la furăciuni a guvernanţilor noştri s-a limitat dramatic.

[Bursa, 29.01.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : BLESTEMUL JAFULUI

Imediat după decembrie 1989, Oracolul din Dămăroaia, autoprezentat ca fiind politologul Silviu Brucan, ne aducea la cunoştinţă marea sa revelaţie, conform căreia românilor le vor trebui 20 de ani ca să înveţe ce-i aceea democraţie. La timpul respectiv, am atras atenţia că, în spatele revelaţiei marelui manipulator de conştiinţe se află hotărârea grupului care se instalase la conducerea statului român, în urma loviturii de stat din decembrie 1989, de a jefui timp de două decenii avuţia productivă acumulată de români de-a lungul istoriei. S-a înşelat Oracolul. M-am înşelat şi eu. În cei şaptesprezece ani de “reformă”, în loc să înveţe democraţia, românii au fost dresaţi să trăiască în oligarhie, sau în băjenie. În aceeaşi perioadă, deşi s-au conceput şi pus în practică cele mai rafinate inginerii de jefuire financiară, sacul economiei româneşti este departe de a fi golit complet. Mai este, încă, de furat. Recent, purtătoarea de vorbe a Guvernului României ne-a informat că echipa condusă de domnul Tăriceanu a hotărât, în numele nostru, că trebuie să mai aşteptăm încă vreo opt ani ca să intrăm în rând cu lumea monetară europeană, adică să schimbăm leul cu euro-ul. Sloveniei i-au trebuit doi ani de la data aderării la Uniunea Europeană până la data când a intrat în zona euro. De ce am avea nevoie noi, românii, de o perioadă de timp de patru ori mai lungă decât aceea parcursă de sloveni? Suntem noi de patru ori mai proşti, mai puţin dotaţi de Dumnezeu?

Există cinci criterii, mari şi late, pe care un stat membru al Uniunii trebuie să le îndeplinească pentru a putea trece la euro. Acestea sunt următoarele:
1 - preţuri stabile, adică indicele inflaţiei să nu fie mai mare decât cu 1,5% faţă de ratele de inflaţie ale celor trei state care au ratele de inflaţie cele mai scăzute;
2 - stabilitatea cursului de schimb - cursul de schimb să se menţină timp de doi ani în marja autorizată de fluctuaţie;
3 - deficitul bugetar să fie sub 3% din PIB;
4 - datoria publică să nu depăşească 60% din PIB;
5 - rata dobânzii pe termen lung să nu fie mai mare decât cu 2% faţă de ratele dobânzii ale celor trei state cu ratele de dobândă cele mai scăzute.

Care din cele cinci criterii, numite de convergenţă, nu ar putea fi îndeplinite de România în următorii doi ani? În anul 2006, rata inflaţiei a fost de 4%. O reducere de încă un procent ne-ar aduce în situaţia de a îndeplini primul criteriu al convergenţei, cel al stabilităţii preţurilor. Nu poate BNR şi al său guvernator nemuritor să facă acest mic pas, de un procent, după ce ne-a demonstrat că în doi ani poate creşte inflaţia de la 2% la 250%, şi în alţi doi ani că o pate reduce de la 25% la 10%? De ce subestimează Guvernul Tăriceanu capacitatea de adaptare a tiparniţei noastre monetare? În ultimii doi ani, cursurile de schimb ale leului faţă de principalele monede ale lumii au fluctuat într-o marjă mai mult decât normală, leul apreciindu-se cu 16% faţă de dolarul american şi cu 15% faţă de euro. Deci, fără probleme şi la al doilea criteriu de convergenţă. Pe primele 11 luni ale anului 2006, bugetul consolidat al statului român s-a realizat cu un excedent de 1,6% din PIB. Până la deficitul de 3% cerut de cel de-al treilea criteriu al intrării în zona euro este mult şi bine. Se pare că hotărârea Guvernului de a amâna intrarea României în lumea bună a finanţelor europene, în zona euro, este legată de ultimele două criterii de convergenţă: datoria publică şi nivelul dobânzilor. La sfârşitul anului 2006, datoria publică a fost mai mică decât jumătatea valorii cerute de Banca Centrală Europeană, adică sub 30%.

În 1989, datoria publică a statului român, internă şi externă, era egală cu zero. De atunci, statul român s-a înglodat în datorii într-un ritm mediu anual de aproape 2 miliarde de euro, sau 2% din PIB. Se pare că actualii guvernanţi vor să continue “trendul” din ultimii 17 ani încă opt ani de acum înainte, astfel încât, în 2014, să ne apropiem de cifra maxim admisă pentru intrarea în zona euro.
Să ajungem la o datorie publică de 90-100 de miliarde de euro. Astfel încât şi nepoţii noştri să trăiască bine şi să folosească jumătate din PIB-ul pe care îl vor produce ca să plătească datoria publică contractată de guvernanţii contemporani nouă.

În sfârşit, dar nu şi cel mai puţin important, ultimul criteriu de convergenţă este legat de nivelul ratelor dobânzii. În prezent, românii plătesc dobânzi mai mari decât dublul dobânzilor plătite de majoritatea cetăţenilor Uniunii Europene. Aceasta, din cauza faptului că piaţa bancară din România are un pronunţat caracter monopolist. La sfârşitul anului 2006, trei bănci, toate controlate de capitalul străin, deţineau peste 50% din totalul activelor nete ale sistemului bancare. Şase bănci, toate cu capital majoritar străin, deţineau 64% din totalul activelor nete. Cu excepţia vechii reţele CREDICOP, care deţine 0,3% din totalul activelor nete bancare, în România nu există bănci populare. Numai acestea ar fi putut concura marile monopoluri şi carteluri bancare. Numai existenţa a mii de bănci populare face posibilă practicarea de dobânzi decente pe piaţa bancară. În România, băncile populare au fost distruse, în anul 2000, printr-o ordonanţă guvernamentală. Se pare că nu ne va fi foarte greu să scăpăm de blestemul care se numeşte jefuirea majorităţii de minuscula minoritate cocoţată la conducerea statului român.

[Bursa, 05.02.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : CELE PESTE 10.000 DE LEGI

“Dialogul” dintre preşedintele nostru şi prima putere în stat - aceea legislativă, adică Parlamentul ţării - îmbracă, în ultimele zile, forme de-a dreptul hilare. Preşedintele, exercitându-şi prerogativa constituţională de a-şi exprima şi el liber opiniile politice, a găsit de cuviinţă să ne aducă la cunoştinţă că senatorii şi deputaţii “fac legi pentru infractori”. Concret, el se referea la o lege menită să-i scutească de ceva datorii pe producătorii autohtoni de bere, mulţi dintre ei aduşi în stare de insolvenţă de politica economică a statului român postdecembrist, în componenţa acestuia intrând şi instituţia care a generat hiperinflaţia nimicitoare din deceniul trecut, pe numele ei BNR. La aflarea opiniei prezidenţiale, conducătorii celor două camere ale Parlamentului, unul aparţinând grupării aflată pe băncile puterii, celălalt grupării de pe băncile opoziţiei, şi-au descoperit, pe dată, comunitatea de origine şi de interese, s-au întrunit şi au votat o declaraţie prin care îi atrag atenţia şefului statului că i-a jignit, făcându-i complici cu infractorii, şiîl somează să îşi ceară scuze pentru afirmaţiile sale impardonabile. Şeful Senatului, supărat foc, iese pe sticlă, la ceas de seară, să ne spună cât de mare a fost contribuţia domniilor lor, parlamentarii, la uriaşele noastre împliniri din ultimii 17 ani. În această perioadă, ne spune domnul Nicolae Văcăroiu, Parlamentul României a adoptat “peste 10.000 de legi”. Numai “datorită” acestor “peste 10.000 de legi” suntem unde suntem şi nu în alt loc. Domnul Preşedinte Băsescu, ne sugerează primul senator al ţării, ar trebui să aibă ceva mai mult respect pentru neprecupeţitul efort făcut de legiuitori în pavarea cu norme călăuzitoare a drumului nostru către luminile democraţiei şi bunăstării.

Cele “peste 10.000 de legi” au făcut posibile:
- transformarea a jumătate din capacităţile de producţie ale ţării în fier vechi şi materiale de construcţie;
- înstrăinarea a peste 80% din capitalul naţional, ceea ce face ca un procent corespunzător din PIB-ul anual să intre în conturi bancare aflate în afara ţării, rămânând mai nimic de investit în teritoriul naţional;
- distrugerea a peste 4 milioane de locuri de muncă, urmarea fiind aceea că 3 milioane de români au luate calea băjeniei, abandonându-şi copiii în voia sorţii, a drogurilor şi criminalităţii de toate felurile; decesul prematur a milioane de vârstnici şi nou-născuţi, din cauza lipsei de medicamente şi de îngrijire medicală;
- polarizarea socială dusă la extrem, prin concentrarea avuţiei naţionale în mâinile a 4-5% din cetăţeni, în timp ce restul de 95-96% trăieşte în sărăcie lucie;
- infestarea întregii societăţi româneşti cu virusul corupţiei, cu dispreţul faţă de muncă, cinste, competenţă, etc.

Iată mănunchiul principalelor rezultate obţinute prin adoptarea şi punerea în practică a celor “peste 10.000 de legi”! Rămâne de văzut dacă producătorii autohtoni de bere, vizaţi de Preşedintele Băsescu, nu şi-au plătit birurile către stat pentru că au vrut să fure statul sau pentru că, pur şi simplu, n-au avut de unde să plătească birurile în cauză. Observ, mai întâi, că berarii nu sunt primii capitalişti români care s-au îmbogăţit prin neplata datoriilor către stat. Au fost şi alţii scutiţi de astfel de datorii, inclusiv în timpurile când domnul Traian Băsescu era membru al Guvernului. În al doilea rând, se cuvine să observăm că legiuitorii români au făcut şi fac legi nu numai pentru infractori, ci şi pentru prădători. Cele mai mari bogăţii nu s-au strâns din neplata datoriilor la buget, ci prin cumpărarea pe nimic a unor hălci uriaşe din avuţia naţională, pe baza şi cu ajutorul legilor “privatizării”. Bogăţii la fel de mari s-au strâns şi vânzând statului produse la preţuri umflate cu ajutorul ... legilor referitoare la achiziţiile publice. Acestea sunt motivele care mă fac să afirm că domnul Preşedinte îi subestimează pe legiuitori, făcându-i complici numai cu infractorii. Meritele celor care au născut cele peste 10.000 de legi sunt mult mai mari. Lor le sunt datori şi prădătorii transformaţi în miliardarii tranziţiei.

[Bursa, 12.02.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : COALIŢIA TRANSPARTINICĂ

Se pare că domnul Traian Băsescu şi-a propus ca, în primul său mandat la Cotroceni, să devină un priceput diagnostician al economiei şi societăţii româneşti. Cu ceva timp în urmă, domnia sa a descoperit economia românească este una “de tip mafiot”, mai apoi, că această economie există grupuri de “băieţi deştepţi” care se îmbogăţesc prin manipularea preţurilor le energie. Zilele trecute, participând la lansarea Raportului de Analiză şi Prognoză pe anul 2007 al Societăţii Academice din România, şeful statului ne-a adus la cunoştinţă că “România are o economie care poate fi etichetată, în multe din zonele ei, ca fiind una de privilegiu, în care nu întotdeauna au funcţionat şansele egale, în care clientela politică a avut acces la resurse, iar oamenii obişnuiţi nu au avut nici o şansă pentru că nu au cunoscut politicieni”. Cu două zile înaintea acestei declaraţii, adresându-se Parlamentului României, domnul Preşedinte se referea la existenţa unei “coaliţii transpartinice”, adică o alianţă formată din oameni politici corupţi care fac parte din partide diferite şi care “au făcut din politică doar vehicolul îmbogăţirii”.

Citatele de mai sus ne dovedesc că domnul Băsescu înţelege cât se poate de bine simptoamele principalelor boli de care suferă economia românească actuală: corupţie, mafii, monopoluri, privilegii, clientele politice, îmbogăţire prin politică, lipsă de şanse pentru majoritatea cetăţenilor ţării. Cunoaşterea simptoamelor nu este, însă, suficientă pentru eradicarea bolilor. Este nevoie de mai mult. Trebuie cunoscute cauzele care au generat boala. Urmează apoi, stabilirea medicaţiei cuvenite, eventual bisturiul. Poate că domnul Băsescu nu este chiar aşa de grăbit cum îl cred unii şi şi-a propus să treacă de la postura de diagnostician la aceea de chirurg de-abia în al doilea mandat de preşedinte.

În această perspectivă, îmi permit să-i pun la dispoziţie câteva idei care ar putea să-l ajute în înţelegerea cauzelor care au generat actualele boli ale economiei româneşti şi în pregătirea unei posibile vindecări a acestor boli. “Coaliţia transpartinică" a politicienilor corupţi nu a apărut în viaţa societăţii româneşti în ultimele zile, sau în perioada de când domnul Băsescu este şef la Palatul Cotroceni. “Coaliţia transpartinică” s-a născut în data de 22 decembrie, sau, poate, chiar mai devreme. Ea a existat şi atunci când a fost adoptată legea prin care cetăţenii României au fost deposedaţi de capitalul aflat în proprietatea lor comună şi prin care acest capital a fost trecut în proprietatea privată a statului, pentru ca apoi, prin “legile privatizării”, să fie trecut din proprietatea privată a statului hoţ în proprietatea privată a “clientelei politice”. Aici se găseşte cauza lipsei de şanse a “oamenilor obişnuiţi”, adică a majorităţii cetăţenilor ţării. Dacă, în 1990, aceşti “oameni obişnuiţi” ar fi devenit proprietari privaţi asupra întregului capital naţional, aşa cum am propus eu la timpul respectiv, atunci ar fi funcţionat şi pentru ei principiul “şanselor egale”. N-am mai fi avut “economie de privilegii”, ci o economie democratică, competitivă şi performantă.

“Coaliţia transpartinică" a existat şi atunci când au fost adoptate legile referitoare la Statutul Băncii Naţionale a României. Dacă în aceste legi ar fi fost inserată o clauză prin care guvernatorul şi membrii consiliului de administraţie ai BNR ar fi fost demişi automat în cazul în care inflaţia ar fi fost mai mare de 5% pe an, aşa cum am propus la timpul respectiv, economia românească nu ar mai fi funcţionat cu o inflaţie de 250% pe an, salariile nu ar mai fi putut fi reduse la jumătatea celor avute înainte de 1990, întreprinderile româneşti în care naţiunea română a investit echivalentul a sute de miliarde de euro nu ar mai fi fost aduse în faliment şi în situaţia de a fi vândute la preţul de ... un euro, etc. “Coaliţia transpartinică” a existat şi atunci când a fost creată ticăloşia numită RAPPS, ca şi alte regii autonome de acelaşi fel, folosite ca “vehicule ale îmbogăţirii” politicienilor de toate culorile şi categoriile. “Coaliţia transpartinică” a politicienilor corupţi va exista în România atâta timp cât economia va fi una de tip oligarhic în care capitalul este concentrat în proprietatea unui umăr minuscul de familii, în timp ce marea majoritate a cetăţenilor nu au acces la capital.

Numai o acţiune politică de mare anvergură pentru democratizarea proprietăţii asupra capitalului va determina înlocuirea coaliţiei transpartinice a politicienilor corupţi cu o coaliţie transpartinică de politicieni formată din reprezentanţi autentici ai “oamenilor obişnuiţi", o coaliţie care nu va mai face legi pentru infractori şi prădători, ci legi pentru muncitori, pentru inovatori şi pentru investitori.

[Bursa, 19.02.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : DUBLA FAŢĂ A BANILOR

În ultimele zile, marile agenţii de presă europene au publicat mai multe studii şi rapoarte referitoare la jaful practicat de bănci asupra cetăţenilor Uniunii Europene. Aflăm din aceste studii că sistemul bancar european s-a structurat de asemenea manieră încât concurenţa între operatorii lui este, practic, inexistentă, marile trusturi bancare înţelegându-se asupra preţurilor principalelor produse oferite clienţilor. Aceste preţuri sunt atât de mari încât toate marile băncile europene, care controlează marea majoritate a activelor bancare, realizează profituri de peste 25%, ceea ce este aberant pentru acest sector de activitate economică. Din acest punct de vedere, am putea afirma că sistemul bancar românesc este mai mult decât integrat în cel european. Dacă, din punct de vedere al PIB-ului pe cap de locuitor, de-abia atingem o treime din media europeană, din punct de vedere al rapacităţii sistemului bancar suntem, cu siguranţă, cu mult deasupra mediei europene. În România, trei bănci, toate cu capital străin, controlează peste 50% din totalul capitalului bănesc. Zece bănci - toate cu capital străin - controlează mai mult de trei pătrimi din valoarea acestui capital. În prezent, în România funcţionează mai puţin de 40 de unităţi bancare, ceea ce înseamnă o bancă pentru o jumătate de milion de români. Cu un grad de concentrare atât de ridicat, nu este de mirare că preţul pe care românii trebuie să-l plătească pentru a avea acces la capitalul bănesc este cel mai ridicat din întreaga Uniune. Diferenţialul de dobândă, adică diferenţa dintre preţul pe care băncile ni-l plătesc ca să folosească economiile noastre băneşti şi preţul cu care vinde aceste economii către concetăţenii noştri este atât de mare, încât sunt bănci care activează în România obţin profituri duble faţă de media europeană.

În baza Legii 109/1996, la începutul acestui deceniu, în România funcţionau peste 120 de bănci populare care practicau dobânzi la jumătatea celor practicate de marile bănci comerciale. Simţind primejdia pe care băncile populare începuseră să o reprezinte pentru ele, marile trusturi bancare, în complicitate cu mass-media şi cu guvernanţii noştri postdecembrişti au declanşat un atac nimicitor împotriva tinerelor structuri bancare de esenţă cooperatistă, apropiate de interesele cetăţenilor. Atacul a început în plan mediatic, pentru “pregătirea” opiniei publice, prin defăimarea şi incriminarea activităţii băncilor populare. A urmat atacul legislativ printr-o ordonanţă de urgenţă dată de Guvernul Isărescu care schimba regula jocului, punând condiţii de reautorizare a băncilor populate, opuse complet celor în baza cărora fuseseră autorizate iniţial. Constatând că, totuşi, o bună parte din băncile populare puteau să se “strecoare”, să treacă prin furcile caudine, impuse de ordonanţă, după numai câteva luni, acelaşi guvern a emis o ordonanţă, cu restricţii mult mai dure, astfel încât băncile populare, în loc să devină o componentă fundamentală a sistemului bancar românesc, să constituie principala garanţie a funcţionării legilor concurenţei în acest sector al economiei naţionale, au devenit istorie, fiind forţate să intre în lichidare, prin efectul legii. În ultimii 17 ani de istorie românească, marea invenţie omenească numită bani, în loc să fie folosită în folosul românilor, pentru a le face mai eficientă munca şi mai frumoasă viaţa, a fost şi continuă să fie folosită pentru jaf, pentru îmbogăţirea unei minorităţi pe seama majorităţii.

La începutul anilor '90, profesorul Anghel Rugină propunea românilor o reformă monetară care să facă imposibilă manipularea preţurilor, în general, şi a preţului banilor, în special. Adoptarea propunerii acestui mare economist român ar fi făcut imposibil furtul contravalorii unor mari exporturi făcute în ultimele luni ale anului 1989, bani care n-au mai ajuns în conturile statului român, ci în conturile securiştilor şi nomenclaturiştilor înfipţi în fostele întreprinderi de comerţ exterior. Bani cu care, ulterior, au fost cumpărate hoteluri, fabrici, trusturi de presă. Adoptarea propunerilor profesorului Rugină ar fi făcut imposibilă jefuirea Bancorex-ului. Inclusiv folosirea banilor furaţi de la Bancorex pentru cumpărarea de hoteluri, fabrici, trusturi de presă. Aceeaşi propunere, pusă în practică, ar fi făcut imposibilă inflaţia de 250% pe an, cu toate consecinţele ei: reducerea dramatică a salariilor şi pensiilor, distrugerea a milioane de locuri de muncă, trimiterea în robie a milioane de români. Marea ivenţie numită energie atomică poate aduce lumină şi căldură, adică viaţă. Dar tot ea poate aduce întuneric şi moarte. La fel şi banul. Depinde pe mâna cui apucă.

[Bursa, 26.02.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : “REDISTRIBUIREA BOGĂŢIILOR”

De câteva zile, o bună parte a mass-media româneşti, aceea controlată de mogulii tranziţiei şi ai “reformei”, prin natura lor antinaţionale şi antipopulare, au declanşat un atac furibund împotriva miniştrilor de finanţe ai statelor Uniunii Europene, care sunt acuzaţi, în bloc, că le-a “intrat în cap o idee comunistă”, că “fac o politică economică de stânga”, că pledează pentru “redistribuirea bogăţiilor la cei săraci”. Un exemplu tipic de mistificare, de încercare de manipulare a oamenilor de bună credinţă, care dispun de mai puţină informaţie.

Problema pusă în discuţie de miniştrii finanţelor europene nu este una ideologică, care să-i plaseze pe cei în cauză la dreapta, sau la stânga, să-i identifice cu comunismul, sau capitalismul. Problema pusă în discuţie de responsabilii europeni este una care ţine de ştiinţa economică, a guvernării şi administraţiei. Ea îşi are originea în faptul că dezvoltarea susţinută a economiei europene din ultimii ani a fost realizată, din nefericire, prin dezechilibrarea accentuată a raportului dintre profituri şi salarii, în favoarea primelor. În termeni reali, salariile au scăzut, în timp ce profiturile au crescut în ritmuri aberante. Este un dezechilibru fundamental al vieţii economice şi sociale. Adâncirea acestui dezechilibru poate pune sub semnul întrebării întregul sistem economico-social european, însăşi legitimitatea acestui sistem. Domnul Peer Steinbruck, ministrul german al finanţelor, afirmă că “dacă ani de zile, pentru salariile mici şi pentru categoriile sociale mijlocii, există pierderi salariale nete în timp ce are loc o explozie a profiturilor, atunci se ajunge la o criză de legitimitate a modelului european de economie socială de piaţă”. În acelaşi sens se pronunţă şi domnul Joaquin Almunia, comisar european pentru afaceri economice şi monetare. “Ponderea salariilor în totalul veniturilor create în statele membre ale UE, spune comisarul european, este, în prezent, cea mai scăzută din ultimii ani şi nu cred că această situaţie va rezista”.

Responsabilii finanţelor europene nu cer capitaliştilor “să acorde muncitorilor o parte mai mare din profiturile companiilor”, să “redistribuie bogăţiile la cei săraci”, aşa cum insinuează mass-media româneşti la care ne-am referit. Ei observă că s-a creat un dezechilibru în împărţirea veniturilor create, nu a profiturilor şi bogăţiilor. Veniturile sunt rezultatul cooperării dintre capital şi muncă. Remunerarea insuficientă - absolută şi/ sau relativă - a unuia dintre cei doi factori care participă la producţia de venituri - muncă şi capital - are grave consecinţe economice şi sociale. Şi remunerarea insuficientă a capitalului, şi remunerarea insuficientă a muncii conduce, implacabil, la reducerea eficienţei, a productivităţii, a valorii venitului global produs în economie, cu multiple consecinţe sociale: şomaj, sărăcie, băjenie, criminalitate, droguri, etc., etc. Acestea sunt motivele reale ale îngrijorării responsabililor financiari europeni, îngrijorare cauzată de deteriorarea raportului dintre salarii şi profituri, nu de “infestarea” lor cu idei comuniste, populiste, de stânga, etc. Bunul simţ, cunoştinţele lor profesionale şi atitudinea lor politică şi civică nu le permit să aducă Europa în starea jalnică în care guvernanţii noştri au adus România.

În 1990, ponderea salariilor în valoarea totală a PIB-ului României era de peste 50%. Aproape de valoarea pe care o avea acest raport, la acea vreme, şi în ţările dezvoltate ale Europei. Între timp, ponderea salariilor în PIB-ul românesc a scăzut la sub 15%. Aceasta, ca urmare a faptului că au scăzut şi salariul (mediu) şi numărul angajaţilor (ambele la jumătate). În prezent, PIB-ul nostru este mai mare decât cel din 1990. Cel puţin aşa ne spun guvernanţii. Asta înseamnă că pierderea suferită de salarii, de la 50% la 15%, se regăseşte, automat, în creşterea corespunzătoare a profiturilor. Consecinţele se cunosc. Trei milioane de români şi-au luat lumea-n cap, şi-au părăsit ţara, şi-au părăsit familiile, copiii. Ca să câştige un salariu cât de cât decent. Să supravieţuiască, în condiţii dramatice: acolo unde muncesc cunosc umilinţe cumplite, familiile li se destramă, copiii sunt lăsaţi de izbelişte, fără îngrijirea şi dragostea părintească, liberi la droguri şi analfabetism.
Toate acestea deoarece guvernanţii postdecembrişti ai României au vrut, neapărat, să strângă averi uriaşe, în câţiva ani, prin deposedarea propriilor cetăţeni atât de averea acumulată de aceştia până în 1989, cât şi de cea mai mare parte a veniturilor create după 1989.

Cine seamănă vânt culege furtună. După ce “a încheiat tranziţia”, adică după ce a făcut reforma prin care a distrus milioane de locuri de muncă şi a redus nivelul salariilor la niveluri insuportabile, guvernul român constată că nu mai are pe cine să pună la muncă, să creeze PIB, din care cea mai mare parte să se transforme în profituri. Vrea să-i aducă acasă pe căpşunari. Să le dea prime de întoarcere acasă. Asta da măsură de stânga, populistă, comunistă! Exact aici nu vor să ajungă miniştrii europeni de finanţe.

[Bursa, 05.03.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : SALARIILE ROMÂNILOR ÎN 2007

Mare dezbatere, mare, pe tema salariilor românilor în anul de graţie 2007, primul după aderarea României la Uniunea Europeană. Mai întâi, un săptămânal central publică o prognoză din care rezultă că salariile celor mai mulţi dintre români urmează să fie mai mari, în 2007, cu 20-30% faţă de cele realizate în 2006. Cifrele prognozate de săptămânal sunt, apoi, preluate de mai mulţi realizatori de televiziune şi “dezbătute” cu ajutorul unor întregi echipe autoprezentate ca fiind de superspecialişti în materie. Cum era de aşteptat, intră în arenă şi BNR-ul, care ne reaminteşte nobila ei misiune de a ţine inflaţia “ţintită”, adică luată la ochi, să nu cumva să sară pragul prestabilit, caz în care va cădea pradă rafalelor slobozite de bătrâna doamnă pentru “sterilizarea” maidanezilor indisciplinaţi, printre aceştia numărându-se şi creşterile salariale, obiect al prognozelor şi dezbaterilor la care ne referim.

Raportul dintre inflaţie şi salarii a reprezentat una din principalele componente ale procesului prezentat românilor ca fiind “reforma”, deşi am fi mai aproape de adevăr dacă am utiliza cuvântul de “jaformă”. De aproape două decenii,românilor li se spune că salariul este cauza, iar inflaţia este efectul. Salariul este o parte componentă a preţului. Creşterea părţii determină creşterea întregului. Logică simplă. Aparent corectă. Numai aparent. În realitate, lucrurile stau exact invers. În ultimii 17 ani de economie românească, inflaţia a determinat dinamica salariilor. Nu invers. Inflaţia, respectiv creşterea susţinută şi continuă a preţurilor, a fost determinată şi realizată nu prin creşterea salariilor, ci prin creşterea artificială a cantităţii de bani în circulaţie, peste cantitatea cerută de volumul şi numărul tranzacţiilor de schimb de mărfuri. Generarea şi întreţinerea inflaţiei a avut ca scop, şi rezultat, printre altele, şi controlul dinamicii salariilor, mai exact diminuarea continuă a acestora.

Controlând creşterea preţurilor, cu ajutorul banilor, guvernanţii români postdecembrişti, profitând şi de slăbiciunea sindicatelor, au “indexat”, an de an, salariile astfel încât puterea de cumpărare a acestora a scăzut continuu, ajungând în anul 2000 la mai puţin de jumătate faţă de nivelul atins în 1989. Au crescut preţurile cu 100%, salariile au fost crescute şi ele, dar nu cu 100%, ci cu 80%. Iată cum se face că în perioada jaformei, în România, inflaţia a fost cauza, iar salariile, efectul. Diminuarea salariilor cu ajutorul inflaţiei a avut efecte multiple asupra economiei româneşti. În primul rând, a redus cerea de bunuri şi servicii, determinând subutilizarea capacităţilor de producţie, imposibilitatea desfacerii producţiei realizate de întreprinderi, intrarea acestora în blocaj financiar, determinarea lor să-şi reducă volumul producţiei, să reducă numărul locurilor de muncă, în final, să-şi închidă porţile, să fie vândute pe nimic, sau să fie demolate şi valorificate ca materiale de construcţii. În al doilea rând, reducerea salariilor a avut ca efect sporirea profiturilor, îmbogăţirea celor deveniţi proprietari asupra întreprinderilor “cumpărate” pe nimic, după ce au fost devalorizate prin “procedura” prezentată în alineatul precedent.

De la Adam Smith şi David Ricardo încoace, valoarea nou creată, respectiv PIB-ul creat în economie, se compune din două părţi, mari şi late: profit şi salariu. Cele două părţi pot avea o dinamică identică, proporţională cu aceea a întregului (PIB), păstrându-se raportul dintre ele, sau pot avea dinamici diferite, cu schimbarea raportului, în favoarea uneia, sau alteia dintre părţi. În anul 1990, salariile (împreună cu pensiile) reprezentau 42% din PIB. Restul, de 58% era reprezentat de profit. Salariul mediu era egal cu echivalentul a 230 euro. Desigur, Institutul Naţional de Statistică o să mai lucreze câteva luni la “cizelarea” cifrelor statistice pentru anul 2006. Din datele publicate până în prezent, reiese că, în anul 2006, PIB-ul României a fost de circa 103 miliarde euro. Din această sumă, salariile (împreună cu pensiile) reprezentau sub 18%, restul de 82% revenind profiturilor. În anul 2006, salariul mediu a fost egal cu 240 euro pe lună, cam tot atât cât era şi în 1989. Cu precizarea că numărul salariaţilor s-a redus de la 8 milioane la circa 4,5 milioane.

Dacă luăm în considerare că, în medie, în economia actuală pentru producţia unei unităţi de PIB se folosesc trei unităţi de capital, rezultă că cele 103 miliarde de PIB au fost realizate cu un capital de 309 miliarde euro. Mai departe, asta înseamnă că rata profitului, calculată ca raport între valoarea profiturilor şi aceea a capitalurilor a fost de ...82%. Ori, în ţările normale, în care există economii de piaţă normale, concurenţiale, cu adevărat funcţionale, rata medie a profiturilor este de ... 15% pe an.

Dacă vrem să intrăm în normalitate, adică să ajungem la o rată a profiturilor apropiată de 15% pe an, atunci ar trebui ca, în 2007, să creştem salariile nu cu 30%, ci cu ... 300%, adică de trei ori, de la 240 euro la 720 euro pe lună. La un astfel de salariu mediu, cu siguranţă, s-ar întoarce imediat toţi, sau aproape toţi, cei 3 milioane de români care au plecat în băjenie. Fără “primele” de întoarcere acasă cu care vrea să-i momească domnul Tăriceanu. Am avea nu 4,5 milioane de salariaţi, ci 7,5 milioane, cu un salariu mediu de 720 euro pe lună. Asta înseamnă 64,8 miliarde euro, plus 24,6 miliarde euro pensii (38% din salarii), în total 89,4 miliarde euro. Mai rămân 20,6 miliarde euro pentru profituri, cu o rată a rentabilităţii de 18,7% pe an.

Las cititorul să descifreze singur consecinţele pe care o astfel de redistribuire a veniturilor le-ar avea asupra economisirii, investiţiilor, creşterii economice, etc., etc. Pentru anul 2007, am luat în calcul un PIB egal cu 110 miliarde euro, cu 7% mai mare decât în 2006. Într-o ţară normală, cifrele de mai sus ar genera o serioasă dezbatere, urmată de o adevărată revoluţie în politica economică. Ar fi mai mult decât plăcut să constatăm că, în primăvara anului 2007, România a devenit o ţară normală.

[Bursa, 12.03.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : FRAUDA ÎN SPAŢIUL CARPATO-DANUBIANO-PONTIC

Un raport dat publicităţii recent de către Departamentul de Stat al SUA a ajuns la concluzia că România “este vulnerabilă la fraudele financiare care, potrivit BNR, ajung la 1-1,5 miliarde de dolari anual”. Specialiştii americani au stabilit şi principalele modalităţi de fraudă financiară întâlnite în România. Acestea ar fi următoarele: contrabanda cu bunuri contrafăcute; bancruta frauduloasă; fraude legate de taxe şi cele din domeniul creditelor de consum; acţiunile de spălare de bani.

În limba română, cuvântul “fraudă”, preluat din latinescul “fraus” desemnează actul de hoţie, adică însuşirea, prin înşelăciune, a unor valori care aparţin altuia, sau altora. Dacă acordăm acest înţeles cuvântului “fraudă” şi îl mai însoţim şi de cuvântul “financiar”, atunci trebuie să observăm că investigaţia făcută de specialiştii Departamentului de Stat al SUA nu a reuşit să surprindă decât o mică parte din marea fraudă financiară care se desfăşoară zi de zi în România postdecembristă. De la înălţimea lor, probabil din satelit, americanii n-au văzut decât vârful icebergului, cunoscut şi sub numele de “reformă”.

Este neîndoielnic că românii au fost şi sunt înşelaţi şi devalizaţi de capitaluri şi de venituri şi prin acte de contrabandă, de bancrută frauduloasă, de evaziune fiscală sau de spălare de bani. Este foarte probabil ca valoarea capitalurilor şi veniturilor de care sunt deposedaţi românii prin aceste forme de fraudă financiară să se cifreze la nivelul de 1,0-1,5 miliarde de dolari SUA pe an. Valoarea reală a fraudelor financiare la care este supusă populaţia României este însă mult mai mare decât aceea estimată de criminologii americani, iar modalităţile de fraudare practicate în România sunt mult mai numeroase şi mai “rafinate” decât cele văzute de la Washington. În cei 17 ani de reformă postdecembristă, valoarea fraudelor financiare din România nu a fost de 20-25 miliarde dolari, ci de peste 600 miliarde dolari, deci de 30 de ori mai mult. Nu s-a fraudat (furat) prin înşelăciune 1,5 miliarde dolari pe an, ci 1,5 miliarde dolari la fiecare două săptămâni. Pe lângă modalităţile clasice de fraudă financiară, cunoscute şi analiştilor americani - contrabandă, bancrută frauduloasă, evaziune fiscală, spălare de bani - în România postdecembristă au fost inventate şi puse în aplicare metode “originale” de fraudare financiară, specifice “tranziţiei” româneşti de la economia comunistă la cea oligarhică. Mult mai eficiente decât cele clasice.

Primul loc între aceste tehnici de hoţie financiară revine, fără îndoială, inflaţiei, adică manipulării preţurilor cu ajutorul banilor, mai exact, a cantităţii de bani aruncaţi în circulaţie. Cu acest instrument au fost diminuate, drastic, salariile şi crescute, corespunzător, profiturile. Tot cu această tehnică de jaf financiar au fost devalorizate capitalurile, pentru a putea fi “cumpărate” pe nimic. Preţurile sunt manipulate şi direct, prin monopolizarea resurselor - de energie şi alte bunuri - şi jefuirea consumatorilor prin practicarea de preţuri care nu au nici o legătură cu costurile, cu concurenţa şi competiţia. Imediat după inflaţie, în topul tehnicilor de fraudare financiară în România postdecembristă se clasează afacerile cu statul proprietar, transformat în instrument de jefuire, prin înşelăciune, a cetăţenilor. Statul român postdecembrist şi-a deposedat cetăţenii de capitaluri, s-a auto-împroprietărit cu aceste capitaluri, le-a devalorizat şi le-a scos, apoi, la vânzare, la preţuri de nimic. Acelaşi stat impune biruri asupra cetăţenilor şi, cu banii strânşi pe această cale, cumpără bunuri şi servicii de la “băieţii deştepţi”, pe care îi îmbogăţeşte peste noapte. Tot la acest capitol intră şi specula cu terenuri, cumpărate pe nimic de la stat şi revândute, apoi, la preţuri de sute de ori mai mari. O subcomponentă a acestei inginerii o constituie “schimbul” neechivalent de terenuri cu acelaşi stat. Să sperăm că o viitoare ediţie a raportului Departamentului de Stat al SUA asupra fraudelor financiare din România se va apleca mai atent asupra originalităţii tehnicilor de îmbogăţire prin înşelăciune practicate în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi va evalua corect contribuţia guvernanţilor noştri la îmbogăţirea tezaurului omenirii în acest domeniu.

[Bursa, 19.03.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : CAPITAL DE CHILIPIR

Discuţii aprinse pe tema neimpozitării profitului reinvestit. Disputa este purtată de reprezentanţi ai capitalului autohton, pe de o parte, iniţiatori ai unui proiect de lege în domeniu, şi reprezentaţi ai capitalului străin din România, opozanţi ai respectivului proiect de lege. Fiecare parte combatantă s-a înconjurat de câte o echipă de “analişti” care teoretizează subiectul, încercând să “fundamenteze” principial poziţiile celor două tabere. Interesul promotorilor proiectului de lege privind neimpozitarea profitului reinvestit este evident: ei doresc, pur şi simplu, să-şi diminueze contribuţia la bugetul public, să bage, astfel, în propriul buzunar, o parte cât mai mare din venitul creat în economie, în detrimentul celorlalţi cetăţeni.

În disputa la care mă refer, promotorii proiectului de lege nu suflă o vorbă despre adevăratul lor interes. Ceea ce aclamă ei în dezbaterile din agora parlamentară şi aceea mediatică este “principiul”, respectiv grija lor faţă de semeni, faţă de ţărişoara lor dragă, faţă de “necesitatea accelerării dezvoltării economiei” româneşti, prin creşterea investiţiilor, ca urmare a ... neimpozitării profitului reinvestit. În general, oamenii investesc, adică transformă în capital o parte din veniturile obţinute dintr-o activitate economică sau alta, pentru simplul motiv că doresc să fie mai bogaţi, să câştige un profit suplimentar, ca urmare a capitalizării veniturilor în cauză. Actualii noştri capitalişti, ajunşi în această stare, în marea lor majoritate, nu pe calea normală, prin economisirea şi investirea unei părţi din venituri, ci prin “privatizările” postdecembriste, vor să ne convingă, cu orice preţ, că ei sunt o nouă specie de proprietari de capital, o specie pe care nu o mână în luptă interesul pentru profit ci grija pentru ... propăşirea patriei.

De cealaltă parte, reprezentanţii capitalului străin din România, reuniţi în Consiliul Investitorilor Străini (CIS), reprezentaţi de doamna Ciomag, pe post de director executiv al zisului Consiliu, resping cu hotărâre legiferarea neimpozitării profitului reinvestit, evident, nu pentru că le-ar leza, cumva, interesul îmbogăţirii, ci cu o motivaţie de cea mai aleasă principialitate. “Scutirea de la impozit a profitului reinvestit, susţine CIS, într-o scrisoare adresată Camerei Deputaţilor, nu este o soluţie corectă pentru accelerarea dezvoltării economice deoarece măsura va favoriza unele societăţi în defavoarea altora”. Deci, tot grija altruistă pentru semeni, pentru ţară, pentru “accelerarea dezvoltării economice”. Deşi scutirea de impozit se aplică tuturor, în acelaşi fel, în concepţia CIS, unele societăţi sunt favorizate, iar altele, se pare cele cu capital străin, sunt defavorizate. Cum? doamna Ciomag ne lămureşte buştean, cum ar spune un consătean de-al meu. “Din moment ce Guvernul a urmărit introducerea unui sistem de taxare unitar, ne spune domnia sa, orice introducere a unei facilităţi este o distorsiune”. Iată, deci, că reprezentanţii CIS, ca şi ai AOAR (Asociaţia Oamenilor de Afaceri din România), nu mai sunt gardienii intereselor proprietarilor de capital, aşa cum sunt aceste ONG-uri în restul lumii, ci gardieni ai pieţei, pe care domniile lor sunt chemate să o facă să funcţioneze strict concurenţial, fără “facilităţi”, “distorsiuni”. Aceste ONG-uri se substituie statului român, preocupat cu “suspendări şi referendumuri”. Pentru ca tacâmul să fie complet şi românul să nu mai priceapă nimic, un oarecare “analist” intră în dispută şi sesizează că, de fapt, împotrivirea CIS“nu vine din grija pentru dezvoltarea economiei naţionale, ci dintr-un motiv mult mai pământean şi mai egoist: teama să nu piardă în competiţia cu firmele autohtone”. Haida, de! Aţi văzut unde era ... explicaţia? În teama de ... competiţie.

Motivul real al respingerii proiectului de lege privind neimpozitarea profitului reinvestit de către reprezentanţii CIS este, într-adevăr, unul foarte pământean şi foarte egoist, dar acesta nu este teama de competiţie, ci teama de adevăr. Adevăr pe care încearcă să ni-l ascundă toţi cei implicaţi în această dispută, inclusiv superindependenţii noştri analişti. Adevărul în cauză este că România postdecembristă nu a fost şi nu este un teren propice pentru investiţiile străine în capital real - construcţii, utilaje, tehnologii, know-how, etc. - ci numai pentru capitalul speculativ, venit aici pentru a înota şi a se hrăni în apele tulburi ale “privatizării”. El a “cumpărat” pe nimic fabrici, uzine, bănci, etc., vrea să obţină profituri cât mai mari din exploatarea acestui capital de chilipir, pe care să le transfere în ţara de origine, de unde a venit şi unde vrea să vieţuiască. El n-a venit în România cu scopul de a accelera dezvoltarea economiei româneşti, ci pentru a obţine profit. Scop care nu este deloc condamnabil. Condamnabilă este încercarea de a-l ascunde. La fel de condamnabilă este politica economică adoptată de guvernanţii români, din cauza căreia, în prezent, nu avem o economie concurenţială, productivă, care să atragă capital străin productiv, ci una speculativă, care atrage capital străin speculativ.

[Bursa, 26.03.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : PERFIDII POLITICIANISTE

În micile pauze pe care le prinde între măciucile prezidenţiale, domnul Tăriceanu îşi aduce aminte că este, încă, preşedinte de partid şi că se apropie o nouă confruntare cu electoratul român, ale cărui voturi se câştigă cu promisiuni. Este o lecţie pe care actualul nostru prim-ministru a învăţat-o bine de-a lungul celor 17 ani de când s-a reprofilat în meseria de politician. Se pare, însă, că în această calitate, a mai învăţat încă o lecţie: aceea de a promite electoratului pâine şi a guverna, apoi, în aşa fel încât pâinea să ajungă în traista politicianului. Din această perspectivă, domnul Tăriceanu le-a promis, recent, românilor că, în 2008, “birurile” pe care ei le plătesc sub forma aşa-ziselor contribuţii pentru pensii, pentru sănătate şi pentru şomaj se vor reduce cu şase puncte procentuale. Pentru cel care câştigă 1000 de lei pe lună, pomana promisă de domnul prim-ministru înseamnă 60 de lei pe lună, adică pâinea pentru toată familia, pentru toată luna.Cum era de aşteptat, oferta electorală a domnului prim-ministru, mai recent şi ministru de externe, a stârnit comentariile reprezentanţilor mass-media şi ai “patronatelor”. N-am citit, n-am văzut şi n-am auzit nici o luare de poziţie din partea celor “vizaţi” de domnul Tăriceanu, adică cei 4,5 milioane de salariaţi care ar avea de câştigat sumele de bani reprezentând cele 6 puncte procentuale puse în discuţie.

Doamna Sorinela Spătărelu, de exemplu, altfel bine intenţionată, cade în cursa întinsă de abilul nostru politician, ajungând la concluzia că măsura propusă va reprezenta “o majorare de salarii pentru toţi angajaţii din România” cu “nu mai puţin de 1,5 miliarde euro, bani albi de la buget”. Am spus, abil, pentru că primul-ministru îşi motivează propunerea cu argumentul că “mai mulţi bani la dispoziţia celui mai important agent economic, care este cetăţeanul, presupune o creştere a economiilor şi a investiţiilor”.

Câteva precizări vor scoate şi mai mult în evidenţă înalta clasă de politician la care se ridică actualul nostru prim-ministru. În primul rând, bugetul de stat al României nu va fi în nici un fel afectat de punerea în practică a măsurii propusă de domnul Tăriceanu. Măsura în cauză afectează doar nişte fonduri de protecţie socială - pentru pensii, pentru sănătate, pentru şomaj - fonduri pe care guvernanţii noştri le numesc “bugete”, pentru a crea confuzie şi manipulare în rândul cetăţenilor care votează la alegeri. În al doilea rând, veniturile celor 4,5 milioane de salariaţi ai României nu vor creşte cu nici un cent, ca urmare a reducerii cu 6 procente a contribuţiilor sociale. Dimpotrivă, ele se vor reduce.

Iată cum şi de ce! Într-o economie normală, PIB-ul, valoarea nou creată în economie, se împarte în salarii şi profituri. Atât angajaţii, proprietari ai salariilor, cât şi angajatorii, proprietari ai profiturilor, economisesc o parte din veniturile lor, sub forma contribuţiilor la fonduri de asigurări sociale, asigurări de sănătate, asigurări de şomaj. Ei transformă banii în poliţe de asigurare. În urma schimbului de bani cu poliţa de asigurare, cel care a făcut schimbul rămâne la fel de bogat. În economia actuală românească, una anormală, o parte din venituri, în loc să se transforme în salarii şi apoi în poliţe de asigurare, este preluată, abuziv, de stat şi utilizată pentru a plăti, direct, servicii care ar fi trebuit, în mod normal, să fie plătite din fonduri de asigurare aflate în proprietatea privată a cetăţenilor. Cele 1,5 miliarde euro ar fi trebuit, într-o economie normală, să intre în buzunarele salariaţilor şi, de acolo, depuse în fonduri de pensii aflate în proprietatea privată a celor 4,5 milioane de salariaţi. Ulterior, miliardele respective ar fi fost transformate în consum privat al cetăţenilor, sub formă de pensii, de servicii medicale, etc. Întrucât valoarea totală a PIB-ului va rămâne aceeaşi, aplicarea propunerii domnului Tăriceanu va avea ca efect reducerea părţii din PIB care revine celor 4,5 milioane de salariaţi cu 1,5 miliarde euro şi creşterea cu aceeaşi sumă a profiturilor. Iată cât de perfidă este, în fond şi în realitate “pomana electorală” a domnului prim-ministru.

[Bursa, 02.04.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : DIAVOLI ŞI ARGINŢI

Într-un interesant articol intitulat “Ravagiile diabolizării”, domnul Ion Cristoiu ne demonstrează, încă o dată, cât de dificilă devine explicarea vieţii noastre politice atunci când ea este ruptă de fundamentul ei firesc, economia, adică interesele materiale ale oamenilor. În respectivul articol, cunoscutul analist politic, bazat pe o profundă cunoaştere a vieţii politice româneşti, actuală şi de mai înainte, ne reaminteşte că un mare înaintaş al său, pe numele lui Ion Luca Caragiale, sesizase, pe la începutul secolului trecut, în celebrul eseu “1907. Din primăvară până-n toamnă”, cât de primejdioasă este diabolizarea adversarului politic, diabolizare care face dificilă, dacă nu imposibilă, formarea de “alianţe” politice cerute de împrejurările istorice.

Pornind de acolo, din 1907, domnul Cristoiu face un salt istoric de un secol şi ajunge la clasa politică românească din zilele noastre, demnă urmaşă a celei din vremurile marelui dramaturg. Aici, lupa analistului politic observă că, în campania electorală din 2004, actualul Preşedinte şi PD-ul au diabolizat PSD-ul. Din cauza acestei “diabolizări”, în urma alegerilor, nu a mai fost posibilă formarea unui guvern Alianţa DA - PSD, “singura în stare să asigure reformele necesare modernizării ţării”. Aşa s-a ajuns, din cauza “diabolizării” PSD-ului, la soluţia “imorală” de guvernare PNL-PD-UDMR-PC, şi, mai departe, la scandalurile politice din ultimii ani, terminate cu destrămarea guvernului clădit pe soluţia imorală şi înlocuirea lui cu unul susţinut, din umbră, de diabolizatul PSD.

Iată cum, obsedat de propria creaţie a unei vieţi politice care ar consta din vorbe - invective şi înjurături, din compartimente, atitudini - certuri şi înscenări, domnul Cristoiu, în ciuda imensei sale cunoaşteri şi experienţe, ajungă să scrie, negru pe alb, că, în 2004, şi de atunci încoace, un guvern format din PSD, PNL, şi PD ar fi fost “singurul în stare să asigure reformele necesare modernizării ţării”. Iată unde duce ruperea politicului de economic! Şi îndrăgostirea autorului de propriile construcţii jurnalistice. Cele trei partide menţionate sunt principalii piloni ai construcţiei politice care, în ultimii 17 ani, a aruncat poporul român cu cel puţin un secol înapoi în istorie. Îl invit pe domnul Cristoiu - şi pe toţi admiratorii operei de “modernizare” a României postdecembriste la o excursie prin câmpurile Teleormanului. Să vadă cum ţăranul român ară cu plugul ras de cai şi măgari. Exact ca acum un secol,în anul 1907. Prin “reformele necesare modernizării ţării”, concepute şi aplicate de guvernele Roman, Stolojan, Văcăroiu, Ciorbea, Vasile, Isărescu, Năstase, “investite” de parlamente constituie de FSN, (PSD, PD) PNL, a fost jefuit şi înstrăinat un capital de sute de miliarde de euro, au fost distruse peste 4 milioane de locuri de muncă, un număr aproape egal de români au fost obligaţi să-şi părăsească ţara în căutarea unui loc de muncă.

[Bursa, 10.04.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : RANA NUMITĂ SIDEX

Din motive lesne de înţeles, presa românească tresare, din când în când, şi mai presară câte un pumn de sarepe rănile încă deschise şi sângerânde produse în conştiinţa naţională de “reforma” postdecembristă, în centrul căreia se află “privatizarea” capitalului acumulat până la sfârşitul întunecatului an 1989. În zilele din urmă a venit rândul rănii numită SIDEX să se bucure de atingerea sării slobozită de mass-media. Readucerea în prim-planul atenţiei mediatice a “privatizării" SIDEX-ului a fost lansată, recent, de ziarul Bursa, fiind continuată, cu aplombul specific, de Academia Caţavencu şi adusă, direct, în faţa ochilor românilor avizi de cuvânt şi imagine, de Realiatea TV. Prezenta dezbatere a pus în evidenţă şi s-a concentrat pe două aspecte legate de “trecerea” combinatului siderurgic gălăţean din proprietatea statului român în proprietatea unei persoane juridice indiene.

În primul rând, “analiştii” implicaţi în dezbatere - ziarişti şi politicieni, mai vechi sau mai noi - par de-a dreptul alarmaţi de dimensiunile pagubei produse de “privatizarea” SIDEX-ului. Se descoperă, acum, că ditamai combinatul siderurgic a fost vândut contra 75 milioane de dolari. Până la urmă, nici aceste 75 milioane de dolari n-au mai rămas în vistieria statului român. Atunci când indianul Mittal a bătut palma cu reprezentantul “legal” al românilor, un oarecare Ovidiu Muşetescu, mai marele “privatizărilor” la timpul respectiv, statul român a încasat 25 de milioane de dolari, urmând ca restul de 50 de milioane să fie plătiţi ulterior, dacă statul român va câştiga un proces cucăpuşa Sidex International. Cum era de la sine înţeles, statul a pierdut procesul cu Sidex International astfel că nu a mai încasat nimic din cele 50 milioane de dolari. Colac peste pupăză, o firmă internaţională de audit, angajată de indian, caută ... şi găseşte că SIDEX-ul, la data privatizării, “ascunsese” datorii în valoare de vreo 120 milioane de dolari. Animat de un înalt sentiment de mărinimie faţă de statul român, indianul nu solicită să i se plătească decât echivalentul a 25 de milioane de dolari. Adică singurii bani pe care îi plătise ca să devină proprietar asupra Combinatului Siderurgic Galaţi, România. Pe lângă aducerea la zero a sumei încasate de statul român în urma “privatizării cu succes” a SIDEX-ului, dezbaterea mai pune în evidenţă şi faptul că indianul a mai primit cadou şi echivalentul a peste 2 miliarde de dolari reprezentaţi de scutiri de datorii, compensări şi tot felul de ajutoare de la stat.

Interesant, dar şi această dezbatere, ca şi cele anterioare ei, se concentrează asupra preţului încasat de statul român - în final, egal cu zero - şi asupra datoriilor şterse şi a ajutoarelor de stat. Mai nimic despre valoarea propriu-zisă a combinatului. Valoare care, indiferent ce metodă de evaluare am aplica, sare cu mult de 4 miliarde euro. Atâţia bani au investit cetăţenii României în această mare uzină siderurgică. Dacă luăm în calcul profiturile realizate de combinat înainte de “reformă" şi după “privatizare", valoarea este de peste 5 miliarde euro. Se pare că există un interes deosebit în ascunderea valorii reale a capitalului “privatizat” prin “varianta de reforma” postdecembristă. Să fie la mijloc frica, teama ca nu cumva poporul român să afle valoarea capitalului de care a fost deposedat şi pentru care ar avea dreptul la despăgubiri?

Un al doilea aspect interesant pus în evidenţă de recenta dezbatere asupra sorţii SIDEX-ului gălăţean o reprezintă victimizarea statului român. El, statul român, este cel care a fost jefuit prin “privatizări”. El este cel căruia i-a fost luat pe nimic capitalul, el este cel care trebuie să dea înapoi cele 25 milioane de dolari, el este cel care a fost lăsat fără cele 2 miliarde dolari reprezentând ştergeri de datorii şi ajutoare de stat.Statul român este transformat din călău în victimă. Nu el a fost deposedat, ci el a deposedat cetăţenii români de capitalul acumulat de acest popor până în 1989. Inclusiv capitalul investit în Combinatul Siderurgic Galaţi-SIDEX-MITTAL STEEL, capital trecut, abuziv, din proprietatea comună a cetăţenilor României în proprietatea privată a statului român. Nu statul român a pierdut cele 4 miliarde de dolari, reprezentând valoarea reală a combinatului, plus cele 2 miliarde de dolari, reprezentând ştergeri de datorii şi ajutoare de stat, ci cele 6 milioane de familii de români. Care familii n-au fost jefuite numai de combinatul gălăţean, ci de mii de astfel de combinate, uzine, fabrici, bănci, hoteluri, etc. Să fie şi această substituire de persoane determinată de aceeaşi temere că va veni o zi în care poporul român va cere să fie despăgubit pentru averea de care a fost deposedat prin “privatizările” postdecembriste? Sau teama că cei care au construit şi condus statul român postdecembrist vor fi chemaţi să dea socoteală în faţa celor pe care i-au jefuit?

[Bursa, 16.04.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : UN PRECEDENT PROMIŢĂTOR

În continuarea eforturilor de a mai câştiga ceva procente electorale şi de a-şi prelungi, astfel, şederea la conducerea statului, actualii noştri guvernanţi sunt pe cale de a adopta un proiect de lege care, după opinia mea, se poate constitui într-un precedent cu mare impact asupra economiei şi societăţii româneşti. Este vorba de proiectul de lege privind despăgubirea persoanelor care au depus bani pentru a obţine un automobil Dacia. Conform unei declaraţii recente a domnului Varujan Vosganian, ministrul economiei şi finanţelor, proiectul de lege întruneşte şi acordul Guvernului şi votul unanim al membrilor comisiilor de specialitate ale Camerei Deputaţilor - cea de buget-finanţe şi cea juridică.

Adoptarea unei astfel de legi este şi importantă şi interesantă. Din mai multe considerente. Este importantă deoarece ar fi prima lege adoptată de statul român postdecembrist prin care s-ar recunoaşte că acest stat a încălcat grav drepturile de proprietate ale românilor. Cei 35000 de români au economisit din veniturile câştigate de ei înainte de 1989 nişte sume de bani pe care le-au depus la o bancă cu scopul de a fi transformate într-o investiţie de uz personal numită autoturism Dacia.

Statul român postdecembrist, prin samavolnicia numită Legea 15/1990, şi-a însuşit tot capitalul naţional acumulat de români până în 1989, inclusiv banca- CEC-ul - la care îşi depuseseră agoniseala cei 35000 de amărăşteni. Pe hârtie, statul şi-a trecut în proprietate şi activele şi pasivele CEC-ului. În realitate, cu cinism şi neruşinare, şi-a însuşit numai banii celor 35000 de români, refuzând să preia şi obligaţia de la le livra acestora autoturismele, sau să-i despăgubească, într-o formă sau alta, pentru prejudiciul creat. În ultimii 17 ani, statul român a adoptat mai multe legi prin care, greoi şi haotic, s-au restabilit unele drepturi de proprietate ale românilor, drepturi încălcate de statul comunist, înainte de 1989. De data aceasta, ne aflăm în faţa unei legi prin care se restabilesc drepturi de proprietate călcate în picioare de statul român după 1989. Proiectul de lege anunţat de domnul ministru Vosganian este interesant prin formula de despăgubire aleasă de guvernanţi. Este vorba de titluri de stat, adică obligaţiuni emise de stat, pe numele despăgubiţilor, pe care statul se obligă să le răscumpere după scurgerea unei perioade de timp - un an. Valoarea obligaţiunilor este egală cu aceea a depozitelor făcute de cei care au dorit să devină proprietari de Dacii, indexată cu valoarea inflaţiei. Un instrument financiar cât se poate de firesc şi sănătos. Întrebat dacă proiectul de lege în discuţie nu este o măsură populistă, domnul Vosganian a răspuns că „să dai înapoi ceva ce a fost depus şi statul român nu şi-a respectat condiţiile reprezintă o reparaţie morală şi materială, nu o măsură populistă“. Absolut de acord, în principiu, cu domnul ministru. Cu precizarea că expresia „să dai înapoi ceva ce a fost depus“ ar trebui înlocuită cu „să dai înapoi ceva ce a fost furat“, urmată, sau nu, de identificarea hoţului. Cum spuneam la începutul acestor rânduri, despăgubirea „dacienilor“ ar fi un precedent promiţător pentru români. Sunt 35000 de dacieni, adică 0,1% din cei 22 milioane de români. Cei 35000 sunt îndreptăţiţi să fie despăgubiţi cu suma de 100 milioane euro.

Până în 1989, cei 22 milioane de români „au depus“, adică au economisit un capital cu o valoare de peste 300 miliarde euro de astăzi. Acest capital se afla în proprietatea celor 22 milioane de români. El a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului. Ca şi banii depuşi la CEC de cei 35000 de dacieni. Cei 22 milioane sunt şi ei îndreptăţiţi să fie despăgubiţi pentru cele 300 miliarde euro. Un act care nu va fi deloc o măsură populistă, ci o „reparaţie morală şi materială“.

[Bursa, 02.05.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : DEMOCRATIZAREA OLIGARHILOR

Demascarea şi denunţarea oligarhilor constituie principala armă folosită de Preşedintele Traian Băsescu pentru câştigarea simpatiei şi voturilor electoratului român în referendumul organizat pentru demiterea sa. În concepţia Preşedintelui şi a stafului său de campanie, oligarhii au devenit inamicul public numărul unu al actualei noastre societăţi. Înaintea corupţiei, a sărăciei. Existenţa oligarhilor este prezentată drept cauză a tuturor relelor cu care ne confruntăm, inclusiv corupţia şi sărăcia. Votul pentru demiterea Preşedintelui este prezentat ca fiind totuna cu un vot pentru oligarhi, deci pentru corupţie şi pentru sărăcie.

Are sau nu dreptate Preşedintele? Să facem un efort de limpezire a lucrurilor!

Noţiunea de oligarh vine le la oligarhie. Nu invers. Potrivit DEX, cuvântul „oligarhie“ desemnează o formă de conducere a statului în care puterea este exercitată de un număr restrâns de persoane (oligos=puţin, arche=putere). Este vorba, deci, de exercitarea puterii în stat. Cu acest înţeles, cuvîntul oligarhie este folosit de mii de ani. Numai recent şi numai în unele dintre ţările care au suportat regimul comunist a început a fi folosit cu predilecţie cuvântul oligarh. El desemnează pe marii îmbogăţiţi ai „tranziţiei“, ai „privatizărilor“ postcomuniste. La noi, în România, ca şi în Rusia, de exemplu, oligarhul este prezentat marii mase a cetăţenilor ca fiind un om foarte bogat. Şi, evident, este vinovat. Din cauza lor, a oligarhilor, cei puţini, săracii, cei mulţi, sunt săraci. Imagine falsă şi înşelătoare. Există oameni foarte bogaţi şi în societăţile democratice, cele în care funcţionează economii de piaţă democratice, concurenţiale şi performante. Specific acestor societăţi este faptul că marea majoritate a capitalului se află în proprietatea marii majorităţi a cetăţenilor, cunoscută sub denumirea de clasă mijlocie. Deţinând puterea economică, această clasă mijlocie deţine şi puterea politică. Clasă care nu este săracă, ci bogată, înstărită. Această clasă mijlocie majoritară este aceea care exercită puterea în stat, care controlează toate puterile statului: legislativă, executivă, judecătorească. Nici cei foarte bogaţi, puţini, nici cei foarte săraci, tot puţini, nu exercită puterea în stat. Cei mai bogaţi oameni ai lumii noastre nu sunt nici români, nici ruşi, ci americani, englezi, nemţi, etc. În ţările cu economii democratice, oamenii foarte bogaţi nu devin oligarhi. Ei nu exercită puterea în stat. Nici direct, nici indirect.

Oligarhul este o creatură specifică lumii postcomuniste. Oamenii foarte bogaţi din ţările democratice au ajuns să fie foarte bogaţi creând bogăţie în condiţiile economiei de piaţă, concurenţiale. Marii bogătaşi ai lumii democratice sunt, de regulă, marii inovatori în tehnică, în finanţe, în marketing. Aceşti mari bogătaşi nu şi-au creat imperiile făcând afaceri cu statul, ci oferind consumatorilor noi produse şi tehnologii, generatoare de avuţie. Oligarhul lumii postcomuniste nu a „ajuns“ un om foarte bogat inovând, devenind proprietar al avuţiei pe care a creat-o. Oligarhul a devenit bogat însuşindu-şi bogăţia creată de alţii. El s-a îmbogăţit cu ajutorul statului. S-a strecurat la conducerea statului postcomunist, sau şi-a strecurat omul (oamenii) de încredere la conducerea acestui stat. Din această poziţie a făcut „afaceri“ cu statul. I-a vândut statului scump şi a cumpărat de la stat ieftin. Statul postcomunist, condus sau controlat de oligarhi, n-a creat el însuşi avuţia pe care s-o treacă în proprietatea oligarhilor. Ca să aibă ce da oligarhilor, statul şi-a deposedat proprii săi cetăţeni de averea creată până în 1989 şi de venituri create după 1989. Îmbogăţirea oligarhilor s-a făcut prin sărăcirea cetăţenilor.

Recent, într-o dezbatere televizată, pe tema referendumului şi a oligarhilor, domnul analist Pavel Lucescu, altfel bine informat şi bine intenţionat, după ce a recunoscut existenţa oligarhilor şi rolul nefast pe care aceştia îl joacă în funcţionarea societăţii noastre, ajunge la concluzia că încercarea lui Traian Băsescu de a-i încrimina şi înfrunta este sortită eşecului. Au bani. Sunt puternici. Singura soluţie, spune domnul Lucescu, este ... democratizarea oligarhilor. Adică ceva asemănător cu ... democratizarea dictatorilor, sau, de ce nu, transformarea porcinelor în ... privighetori. Nici eu nu cred că domnul Traian Băsescu va câştiga bătălia cu oligarhii. Chiar dacă va câştiga referendumul din 19 mai. Evident, nu cred nici în transformarea oligarhilor în democraţi, adică în apărători ai intereselor clasei mijlocii, ai majorităţii cetăţenilor ţării. Statul i-a creat pe oligarhi. Prin redistribuirea avuţiei. Tot statul poate şi trebuie să creeze clasa mijlocie, adică temelia adevăratei democraţii. Tot prin redistribuirea avuţiei. Sau a veniturilor.

[Bursa, 14.05.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : SALARIILE ÎN ECONOMIA OLIGARHICĂ

Locuitorii ţării destinată a fi Grădina Maicii Domnului, adică Romania,se ,,bucură” de unele din cele mai mici salarii cunoscute de cetăţenii Uniunii Europene. Salariul mediu câştigat de români este de 10,3 ori mai mic decât salariul mediu al ţărilor unde moneda de schimb este euro, de 2,8 ori mai mic decât cel câştigat de cehi şi de 2,6 ori mai mic decât salariul ungurilor. În 1989, salariile românilor erau egale cu ale cehilor.Valoarea resurselor naturale de care dispune România este net superioară celei a resurselor de care dispune Republica Cehă, sau Ungaria. Nivelul tehnic al industriei româneşti în 1989 era net superior celui al industriilor din Republica Cehă şi din Ungaria. În perioada 1989-2007 decalajul dintre puterea de cumpărare a salariilor românilor şi cea a salariilor din ţările europene din zona euro a crescut. Care este cauza degradării puterii de cumpărare a salariilor românilor? În ultimul timp, am citit mai multe încercări făcute de diferiţi specialişti pentru a da un răspuns corect la această întrebare. Două explicaţii sunt cel mai des întâlnite: una este legată de preţuri, cealaltă de productivitatea muncii.

Poziţia celor care consideră că preţurile ar fi cauza nivelului scăzut al salariilor românilor poate fi formulată, pe scurt, astfel: guvernanţii noştri au vrut şi vor să „alinieze” preţurile produselor şi serviciilor de pe piaţa românească la nivelul celor practicate pe pieţele celorlalte state membre ale Uniunii Europene. Din nefericire, aceiaşi guvernanţi uită să „alinieze” şi salariile la nivelul celor europene. Asta in ciuda faptului că domnii noştri guvernanţi „ştiu încă de la tătuca Marx că şi forţa de muncă este marfă" cum se exprima, foarte doct, unul din participanţii la această dezbatere. Conform acestei concepţii, problema creşterii salariilor la români s-ar putea rezolva, foarte simplu, printr-o „măsură administrativă”, creşterea aberantă a preţurilor, începută în 1990 şi neterminată încă, fiind realizată tot prin măsuri administrative.

Îmi este greu să mă alătur celor care oferă această explicaţie pentru starea jalnică a salariilor românilor. În primul rând, deoarece creşterea preţurilor, respectiv hiperinflaţia postdecembristă, nu a fost opera unor măsuri „administrative” ci a ingineriei monetare proiectată şi pusă în funcţiune de către echipa de conducere instalată la conducerea Băncii Naţionale a României. În al doilea rând, nu dinamica în sine a preţurilor la celelalte mărfuri a redus puterea de cumpărare a salariilor, ci ritmul mai mic de creştere a preţului forţei de muncă, ritm determinat de raportul de forţă dintre proprietarii capitalului şi cei ai forţei de muncă. În acest raport, proprietarii forţei de muncă, salariaţii, au fost total dezavantajaţi. Liderii de sindicat, în loc să apere puterea de cumpărare a salariilor, şi-au folosit poziţia fie pentru a deveni miniştri şi deputaţi, fie pentru a deveni oligarhi. De cealaltă parte, salariaţii a trebuit să înfrunte, mai întâi, un proprietar de capital atotputernic - statul - şi, mai apoi, grupul de mari şi puţini proprietari de capital „născuţi” prin „privatizări", strâns uniţi în consorţiul transpartinic al oligarhilor postcomunişti, consorţiu care controlează si statul şi piaţa.

„Productiviştii” o ţin una şi bună, cum că salariaţii români muncesc prost şi puţin. Din cauza asta au salariile pe care le au. Munca lor este de zece ori mai neproductivă decât a celor din ţările zonei euro, de trei ori mai neproductivă decât a celor din Republica Cehă. Aici apare o mare ciudăţenie. Acelaşi român, cu aceeaşi calificare, dacă se duce să lucreze în Spania, în Italia, în Anglia, în Germania, devine „imediat” de 3,4,5 ori mai „productiv”. În consecinţă, câştigă un salariu de 3,4,5 ori mai mare.

De aproape două decenii, românilor li se spune că salariile lor nu pot creşte decât tot atât cât creşte productivitatea muncii lor. Creşterea mai rapidă a salariilor decât a productivităţii înseamnă inflaţie, adică răul cel mai rău dintre relele tranziţiei. Construcţia logică a productiviştilor este numai în aparenţă corectă, ea fiind viciată de modul defectuos de calcul al productivităţii. Productivitatea muncii se măsoară prin raportarea valorii nou create (PIB) la numărul celor care participă la crearea acelei valori, adică numărul de persoane ocupate. În România, salariaţii au ajuns să reprezinte mai puţin de jumătate din numărul persoanelor ocupate. Mai mult de jumătate din numărul persoanelor „ocupate” este reprezentată de membrii familiilor de agricultori care produc un PIB aproape egal cu zero. Dar numărul lor intră în calculul productivităţii. Tot în România, numărul bugetarilor, a celor care muncesc nu pentru a produce bunuri pentru piaţă, ci pentru a-i sluji pe guvernanţi, este de 3-4 ori mai mare decât în statele democratice. Şi numărul acestora intră în calculul productivităţii.

Productiviştii uită că valoarea nou creată, luată în calculul productivităţii, are două componente: salariul şi profitul. Fiecare parte componentă - salariu, profit - poate creşte, sau scădea, fără a influenţa totalul valorii nou create, adică preţurile. Creşterea uneia din părţi se face pe seama reducerii celeilalte părţi. Lucru care s-a şi întâmplat în ultimii 17 ani în economia românească, atunci când profiturile au crescut aberant, iar salariile s-au pipernicit. Profiturile au ajuns să reprezinte 80% din PIB, iar salariile restul. Procente tipice pentru economia oligarhică, în care preţurile nu sunt stabilite de raportul dintre cerere şi ofertă, prin concurenţă, ci prin voinţa oligarhilor atotputernici.

Atâta timp cât economia românească va rămâne una oligarhică, salariile românilor vor rămâne la mare distanţă faţă de cele ce pot fi câştigate în economiile democratice europene. Cu urmarea că vor continua şi procesele de depopulare a ţării şi de disoluţie a naţiunii.

[Bursa, 21.05.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : CAZUL ARPECHIM

Rămâne de văzut dacă decizia de suspendare a autorizaţiei de mediu la rafinăria Arpechim a societăţii comerciale PETROM S.A. a fost luată de Agenţia de Mediu din proprie iniţiativă, în exercitarea atribuţiilor sale legale, sau este o răbufnire a disensiunilor dintre grupurile oligarhice care au acaparat fosta industrie petrochimică românească. Cert este că decizia de suspendare a aprins spiritele în mass-media româneşti, care, cu prilejul suspendării, au ridicat un pic preşul de pe mlaştina urât mirositoare a stării actuale a societăţilor comerciale trecute în proprietatea străinilor prin “privatizarea” postdecembristă. Cu această ocazie, am aflat că austriecii care au cumpărat PETROM-ul nu şi-au îndeplinit obligaţiile de “investiţii” asumate prin contractul de privatizare. În acest caz concret, este vorba de investiţiile ce trebuiau făcute la Arpechim pentru îmbunătăţirea condiţiilor de mediu în care funcţionează acest mare combinat petrochimic.

“Infuzia” de capital străin, de valută, a fost prezentată românilor ca o necesitate absolută, ca o condiţie sine qua non a continuării existenţei românilor pe planeta Pământ, ca indivizi şi ca naţiune. A fost creată o adevărată filozofie a privatizării prin vânzare către străini a capitalului naţional. Mai întâi, românilor li s-a băgat în cap ideea că industria construită de ei până în 1989 este un “morman de fiare vechi”. Au aflat acest “adevăr” din gura “autorizată” a premierului lor, pe numele său Petre Roman. Mormanul de fiare vechi trebuia modernizat, retehnologizat. Era nevoie de bani pentru a face aceste modernizări şi retehnologizări, inclusiv în instalaţii care să reducă poluarea mediului de către întreprinderile industriale. Ar fi fost o utopie şi o crimă ca aceste întreprinderi să fie trecute în proprietatea privată a românilor. Ei nu aveau bani nici pentru modernizări, nici pentru mediu. Singura soluţie era vânzarea acestor întreprinderi către străini. Chiar şi la preţul de un euro. Străinii vor fi obligaţi, prin contractele de privatizare, să facă investiţii, inclusiv pentru mediu. Aşa s-a ajuns că, atunci când se prezenta “preţul” unei “privatizări”, românii aflau nu suma pe care urma să o încaseze statul român în schimbul înstrăinării unei întreprinderi - acesta fiind, deseori, egal cu un euro - ci sutele de milioane pe care urma să le “investească” viitorul proprietar al fostei întreprinderi româneşti. Milioane care, în cele mai multe cazuri, nu au ajuns, niciodată, pe aceste meleaguri.

Aşa s-a întâmplat şi în cazul PETROM-ului, respectiv al Arpechim-ului, al cărui “investitor” a uitat de banii pe care trebuia să îi investească pentru îmbunătăţirea condiţiilor de mediu în care funcţionează rafinăria. Un argument folosit cu abilitate şi insistenţă de mass-media aservite grupurilor interesate de jefuirea capitalului românesc l-a constituit “eradicarea” fenomenului de căpuşire a întreprinderilor de stat. Numai prin “privatizare”, adică numai prin trecerea întreprinderilor româneşti în proprietatea străinilor, vor putea aceste întreprinderi să scape de firmele căpuşă care le sugeau veniturile, aducându-le în stare de faliment. Cu ocazia suspendării autorizaţiei de mediu, aflăm că, la Arpechim, “jaful românesc a fost înlocuit cu jaful austriac” (vezi ziarul Gândul din 30.05.2007), că părţi importante din rafinărie sunt demontate, tăiate şi vândute ca fier vechi, că din această afacere, atât firme cât şi “specialişti” austrieci, unguri, sârbi, îşi trag, în continuare, venituri uriaşe. Dacă “austriecii”, adică investitorii străini, în general, ar fi venit în România şi ar fi construit, cu banii lor, un nou Arpechim, sau altceva, asemănător, la Târgovişte, să zicem, le-ar mai fi convenit să demonteze, apoi, părţi din investiţia lor şi să le vândă ca fier vechi? Evident, nu. Ei demolează şi vând ca fier vechi un bun care nu le aparţine, pe care nu l-au creat din propriile lor venituri. Tot cu ocazia suspendării autorizaţiei de mediu, am mai aflat că, la Arpechim, ca şi în multe alte întreprinderi “privatizate”, cârdăşia dintre patronate şi sindicate funcţionează tot după normele moştenite din perioada în care întreprinderile în cauză se aflau în proprietatea statului român. Fiul liderului de sindicat din rafinăria Arpechim-ului este angajat, încă din primul an de facultate, la Direcţia de Marketing a rafinăriei şi are în locaţie două benzinării. Cum mai poate un astfel de lider de sindicat să lupte cu patronii rafinăriei pentru apărarea intereselor salariaţilor acestei rafinării?

“Privatizarea”, respectiv vânzarea către străini a capitalului românesc, nu a adus nimic bun economiei şi societăţii româneşti. Nu a adus bani pentru modernizări şi retehnologizări. Nici pentru îmbunătăţirea condiţiilor de mediu. Nu a creat o economie concurenţială, ci una oligarhică, în care avuţia se obţine prin hoţie şi înşelăciune, prin corupţie. Nu a creat o clasă mijlocie numeroasă, înstărită şi majoritară. Nu a creat un stat controlat de clasa mijlocie majoritară, ci unul controlat de minoritatea oligarhică. De aceea, la Arpechim, lucrurile sunt aşa cum le-a dezvăluit decizia de suspendare a autorizaţiei de mediu. Cum sunt, de fapt, şi în restul întreprinderilor româneşti supuse procesului de “privatizare”.

[Bursa, 04.06.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : REACŢII ANTICAPITALISTE

Referindu-se la rezultatele referendumului din 19 mai a.c.[2007], într-un interviu acordat, recent, ziarului BURSA, domnul Dinu Patriciu vorbea despre existenţa la electoratul român a unor “reacţii anticapitaliste, canalizate de populismul demagogic în beneficiul propriu, fenomen care se întâmplă în toate ţările din est”.

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, noţiunea de “capitalism” desemnează un regim economic şi social care se bazează pe “proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie”. Ceea ce deosebeşte capitalismul de alte regimuri economice şi sociale este caracterul privat al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. Nu caracterul privat al proprietăţii în general, ci caracterul privat al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. Proprietate privată a existat şi în regimul economic şi social comunist. Asupra bunurilor de consum: casă, autoturism, etc. Nu asupra mijloacelor de producţie: clădiri, fabrici, uzine, maşini, echipamente. Care, de fapt, înseamnă capitaluri.

Proprietate privată a existat şi în sclavagism, şi în feudalism. În esenţă, în acele regimuri economice şi sociale, proprietatea privată se întindea asupra resurselor naturale şi asupra forţei de muncă, asupra sclavilor şi iobagilor. Avuţia era creată de sclav (iobag) şi de resursele naturale. Contribuţia mijloacelor de producţie la crearea de avuţie era complet nesemnificativă. În capitalism, rolurile s-au inversat. Principalul factor creator de avuţie a devenit capitalul, mijloacele de producţie. În mod natural, feudalul îşi sporea avuţia, adică moşia şi minele de aur şi argint, prin războaie de cucerire, luând, când câştiga războiul, moşiile şi minele altora. În mod natural, capitalistul îşi sporeşte avuţia, capitalul, valoarea mijloacelor de producţie pe care le are în proprietate privată, prin acumulare, prin economisirea unei părţi din veniturile pe care le-a creat, sub formă de profit, sau salariu, şi investirea acestor venituri în noi mijloace de producţie, noi capitaluri. Aceasta este legea fundamentală a capitalului şi a capitalismului: sporirea continuă a valorii capitalului, a avuţiei productive utilizate în economie, prin acumulare, adică prin economisire şi prin investire. Nu cu orice scop, ci cu scopul precis şi concret al sporirii continue a veniturilor: atât a profiturilor, pentru proprietarii privaţi ai capitalului, cât şi a salariilor, pentru proprietarii privaţi ai forţei de muncă.

În cei “17 ani de tranziţie”, la care se referă domnul Patriciu în interviul menţionat, am avut noi, aici, în România, un regim economic şi social capitalist, adică unul bazat pe “proprietate privată asupra capitalului”, unul în care capitalul să fie rezultat al economisirii şi investirii de venituri create în aceşti 17 ani de către proprietarii de capital? Evident, nu. Cât la sută din valoarea capitalului, a avuţiei care formează patrimoniul companiei ROMPETROL a foste creat de domnul Patriciu în aceşti ultimi 17 ani de istorie economică românească? A devenit domnul Patriciu capitalist, adică proprietar privat al capitalului ROMPETROL muncind, producând venituri, economisindu-le şi investindu-le? A cumpărat ROMPETROL-ul dând, în schimb, statului român, o sumă de bani cu care statul român să poată construi un alt ROMPETROL, sau o altă companie cu un capital egal cu al ROMPETROL-ului? Aşa se face în capitalismul autentic, care este, prin natura lui, unul democratic, unul în care marea majoritate a capitalului se află în proprietatea marii majorităţi a cetăţenilor. Marea majoritate a cetăţenilor are capacitatea de a crea venituri, a economisi şi investi, de a crea capital, de a deveni şi rămâne proprietari privaţi de capital. Cu condiţia ca regimul economic şi politic să le permită, adică să le respecte drepturile şi libertăţile, să fie unul capitalist democratic.

Capitalismul instaurat în România postdecembristă nu este unul democratic, ci unul oligarhic. Electoratul român, ca şi cel din alte ţări foste comuniste - nu toate, vezi cazul ceh - nu are reacţii şi atitudini anticapitaliste, ci antioligarhice. Electoratul român nu se împotriveşte procesului de acumulare de capital şi nici dreptului de proprietate privată asupra capitalului. El se împotriveşte acaparării de capitaluri prin hoţie şi înşelăciune, prin utilizarea statului ca instrument de deposedare a marii majorităţi a cetăţenilor în beneficiul unui grup minoritar de oligarhi.Dezvăluirea ingineriilor financiare prin care oligarhii României postdecembriste s-au îmbogăţit cumpărând, pe nimic, capitalurile trecute, în mod abuziv, din proprietatea cetăţenilor în proprietatea statului, urmată, eventual, de sancţionarea autorilor acestor inginerii şi de refacerea capitalurilor celor care au fost deposedaţi, nu este o “reacţie anticapitalistă” şi nici “populism demagogic”. Dimpotrivă. Poate fi începutul construcţiei adevăratului capitalism, cel democratic, şi al unei guvernări competente şi responsabile.

[Bursa, 11.06.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : INFLAŢIA CA INGINERIE FINANCIARĂ

Într-un articol intitulat “Inflaţia: cât bine şi cât de rău ne-a făcut?”, publicat, recent, în Jurnalul Naţional, domnul Adrian Vasilescu, prim sfătuitor al primului bancher al ţării, ne prezintă o foarte interesantă concepţie asupra conţinutului, cauzelor şi consecinţelor fenomenului pe care-l cunoaştem sub numele de inflaţie. Aflăm de la domnul consilier guvernatorial că „Sigur, inflaţia a făcut şi bine. În sensul că, fără inflaţie, nu am fi scăpat de gravul dezacord dintre bani (mulţi) şi mărfuri (puţine)“. Deci, mai întâi, a fost oul, adică „gravul dezacord“. Cineva, cumva, ne-a adus în situaţia să avem prea mulţi bani şi prea puţine mărfuri. Cine credeţi că este acel cineva şi ce a făcut acel cineva de ne-a lăsat cu mărfuri puţine şi cu bani mulţi? Ei bine, autorul gravului dezacord dintre mărfuri şi bani nu este nimeni altul decât ... marile întreprinderi de stat. Acestea, marile întreprinderi de stat, ne spune domnul consilier, „au umflat preţurile, făcând inflaţie“. Din motive pe care domnul Vasilescu nu ni le dezvăluie, „marile întreprinderi de stat au stins motoarele competiţiei economice şi au aprins un singur bec - preţul ... făcând inflaţie“.

Domnul consilier îmbină armonios teoria monetaristă asupra inflaţiei cu aceea managerială. Dacă l-am crede pe domnul consilier, ar însemna să acceptăm că, înainte de inflaţie, marile întreprinderi de stat aveau motoarele competiţiei aprinse. Acestea au fost, însă, „stinse“ de cineva, adică de managerii întreprinderilor în cauză. Caz clar de subminare a economiei naţionale. Managerii marilor întreprinderi de stat au stins motoarele competiţiei economice, au produs tot mai puţine mărfuri. Au generat, astfel, gravul dezacord dintre cantitatea de mărfuri (mai mică) şi cantitatea de bani. Băieţi deştepţi, sesizând gravul dezacord, managerii marilor întreprinderi de stat „au umflat preţurile, făcând inflaţie“ şi scăpându-ne, astfel, de gravul dezacord. Iată, deci, că, în concepţia domnului consilier al guvernatorului Băncii Naţionale a României, inflaţia are legătură cu cantitatea de bani în circulaţie dar nu are nimic de-a face cu BNR-ul, cu „producătorul“ de bani, cu instituţia care are autoritatea şi responsabilitatea de a menţine echilibrul între cantitatea de mărfuri şi cantitatea de bani în circulaţie. Este dreptul domnului consilier să creadă ce vrea şi să-şi apere şeful şi instituţia care îi plăteşte salariul. Cu o singură condiţie: să respecte adevărul!

În ce priveşte inflaţia din economia românească postdecembristă, domnul Vasilescu şi nu numai el trebuie să accepte, printre altele, şi faptul că, în perioada 1990-2000, cantitatea de mărfuri, exprimată prin valoarea PIB-ului, s-a redus cu câteva procente, în timp ce masa monetară a crescut de mii de ori. „Gravul dezacord“ nu a fost creat de reducerea cantităţii de mărfuri, ci de creşterea aberantă a cantităţii de bani în circulaţie. Nu managerii marilor întreprinderi de stat au sporit cantitatea de bani în circulaţie, în condiţiile în care PIB-ul scădea, ci BNR-ul. Din inflaţie, profituri au făcut alţii, nu întreprinderile statului român. Întreprinderile de stat, şi mari şi mici, nu au făcut profit din inflaţie, nici curat, nici murdar. Inflaţia le-a împins, pe toate, în situaţia de a lucra cu pierderi, astfel încât să poată fi „privatizate“ la preţuri de nimic. Inflaţia nu este totuna cu creşterea preţurilor. O creştere a preţurilor de 2-3% pe an este absolut normală, ea reprezentând sporirea nivelului tehnic al bunurilor şi serviciilor produse în economie. Inflaţia înseamnă creşteri mari de preţuri, în procente anuale exprimate cu două sau trei cifre, pentru mulţi ani consecutivi. În această definiţie, inflaţia a avut, are şi va avea, întotdeauna, o singură cauză: creşterea cantităţii de bani în circulaţie peste nivelul cerut de cantitatea de mărfuri produse şi tranzacţionate în economie.

Inflaţia a fost şi a rămas o inginerie financiară. Concepută şi controlată de acea componentă a statului care are puterea de a emite monedă şi puterea de a controla cantitatea de monedă în circulaţie. Această componentă a statului se numeşte bancă naţională, sau bancă centrală. Prin inflaţie sunt redistribuite capitaluri - vezi „privatizările“ postcomuniste - sau venituri - vezi raportul dintre salarii şi profituri în economia românească din ultimele două decenii. Inflaţia nu este o simplă joacă de copii, fie ei şi manageri de mari întreprinderi de stat.

[Bursa, 18.06.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : PROBLEMA PENSIILOR LA ROMÂNI

Discuţii aprinse in Parlamentul României referitoare la pensii şi pensionari, mai exact la un proiect de lege care prevede o majorare substanţială a pensiilor, prin sporirea punctului de pensie la nivelul de 45 - 55 la sută din valoarea salariului mediu brut pe economie. Propunerea de sporire a punctului de pensie este susţinută de PSD. Argumentul principal adus de PSD în acest demers legislativ porneşte de la constatarea că raportul dintre pensii şi salarii s-a deteriorat.

În timp ce, in 1989, raportul dintre pensia medie şi salariul mediu era de 46 la sută, în anul de graţie 2007, acest raport a ajuns la 36 la sută. Prin creşterea punctului de pensie propusă de PSD, raportul dintre pensie şi salariu ar fi restabilit la nivelul de 45 - 46 la sută, atât cât era în 1989. Aceasta ar însemna, însă, o creştere medie a pensiilor actuale cu circa 30 la sută. Iată că ne-au trebuit două decenii de “reformă” pentru ca, în ceea ce priveşte raportul dintre pensii şi salarii, să ne întoarcem acolo de unde am plecat. Prins, ca de obicei in ofsaid, primul ministru Tăriceanu, declarându-se profund îngrijorat şi preocupat de soarta pensionarilor, ne reaminteşte că în timpul guvernării sale pensiile au cunoscut o creştere puternică, în termeni reali, cum îi place domniei sale să ne spună. În opinia sa, cel puţin, pentru moment, adoptarea propunerii făcută de PSD ar fi neavenită, deoarece economia nu ar avea resursele financiare necesare pentru o astfel de creştere a pensiilor. Este adevărat că actualul guvern a sporit nivelul pensiilor, în termeni reali. Numai că această creştere se aplică la o bază minusculă. Când copilului îi apare al doilea dinte, creşterea numărului de dinţi este de 200 la sută, dar când îi apare al douăzeci si patrulea dinte, creşterea este de numai 4 la sută. Analiştii economici din tabăra guvernamentală ne atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, raportul dintre numărul salariaţilor si cel al pensionarilor, este de 1 la 1. La un astfel de raport, aducerea pensiei medii la nivelul de 45 - 46 la sută din salariul mediu ar însemna creşterea contribuţiei de asigurări sociale tot la nivelul de 45-46 la sută din salariu, faţă de 29 la sută cât este în prezent. Ceea ce, evident, ar genera inflaţie şi dezechilibre macroeconomice.

Raţionamentul de mai sus este numai în aparenţă corect. Realitatea este alta, mai complexă. Între 1989 şi 2007, s-a deteriorat nu numai raportul dintre pensii şi salarii, ci şi raportul dintre valoarea pensiilor şi salariilor, pe de o parte, şi valoarea profiturilor pe de altă parte. În 1989, ponderea salariilor şi profiturilor în PIB era de 44 la sută. În 2007, această pondere a ajuns la sub 20 la sută. A crescut, în mod corespunzător, ponderea profiturilor. Creşterea cu 30 la sută a actualului nivel al pensiilor nu ar avea nici o influenţă asupra preţurilor, asupra inflaţiei. Evident, cu condiţia ca BNR să-şi facă datoria, adică să nu arunce in circulaţie bani mai mulţi decât are nevoie economia. Creşterea nivelului pensiilor ar avea ca efect creşterea cererii de produse şi servicii necesare îmbunătăţirii condiţiilor de trai ale pensionarilor şi reducerea cererii de vile si iahturi destinate consumului parazitar al ciocoimii postcomuniste.

Ştiu că nu este uşor, dar va trebui să renunţăm la ideea că nivelul pensiilor actualilor pensionari este determinat de numărul actual de salariaţi, de nivelul salariilor acestora şi de cuantumul contribuţiilor lor la fondul public de pensii. Este o idee falsă, mistificatoare, menită să ascundă marea crimă numită “reformă” şi “privatizare”. Nivelul pensiilor actualilor pensionari trebuie determinat prin luarea în considerare a contribuţiei făcute de ei la fondul public de pensii de-a lungul celor 30 - 40 de ani de muncă. În 1990, înainte de adoptarea legii 15/1990, statul român trebuia sa calculeze valoarea fondului naţional public de pensii acumulat prin contribuţia la acest fond a celor 8 milioane de salariaţi existenţi la acel moment. Fondul public naţional de pensii trebuia sa devină acţionar la societăţile comerciale înfiinţate din fostele întreprinderi de stat. Cele 8 milioane de salariaţi existenţi în 1990 şi-ar fi primit, astfel, pensiile din propriile lor contribuţii, nu din contribuţiile celor care lucrează în prezent.

Dacă luăm în considerare dinamica valorii capitalului celor 5 SIF-uri, de la înfiinţarea lor până în prezent, atunci ajungem la concluzia că pensia medie plătită din fondul naţional public de pensii nu ar fi fost astăzi, în 2007, de 110,6 euro, ci de cel puţin 250 euro. Corespunzător, şi nivelul salariilor ar fi fost de peste 500 euro, şi nu de 311 euro, cât este astăzi. Am fi ajuns aici şi cu pensiile, şi cu salariile, şi cu întreaga economie dacă nu am fi creat numai 5 SIF-uri, ci 5000 de SIF-uri.

Dacă am fi trecut în proprietatea privată a cetăţenilor României nu 3 la sută, ci 100 la sută din capitalul acumulat de români până în 1989. Adevărata problemă a pensiilor la români nu este cât la sută din salariu este pensia, ci cât la sută din capitalul acumulat din veniturile realizate de actualii pensionari le revine acestora sub formă de pensii si dividende. Capital care le-a fost furat de propriul lor stat. Iată în ce perspectivă trebuie abordată problema pensiilor la români.

[Bursa, 25.06.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : DIN NOU DESPRE PENSII

Revin la problema pensiilor. Între timp, proiectul de lege propus de PSD a fost adoptat, în unanimitate, de camerele reunite ale Parlamentului României. Începând cu 1 ianuarie 2008, punctul de pensie va fi majorat la 37,5 la sută din salariul brut pe economie, faţă de 31 la sută cât este în prezent. Valoric, aceasta înseamnă 568 lei pentru un punct de pensie, faţă de 396 lei cât este în prezent. Deci, o creştere de 43 la sută.

Revin la problema pensiilor deoarece votul din Parlament a declanşat o adevărată isterie într-o bună parte a massmedia româneşti. Pentru Suzana Dobre şi Sorin Ioniţă, director executiv şi, respectiv, director de cercetare la Societatea Academică Româna (SAR), propunerea PSD de majorare a pensiilor este „o aberaţie cu consecinţe potenţial dezastruoase“, „ o demagogie feroce în politica internă“. Pentru analistul economic Emil Stoica, decizia luată de parlamentari pentru creşterea pensiilor „este una populistă şi de iresponsabilitate bugetară“. La domnul editorialist Bogdan Chireac, de la cotidianul Gândul, problema pensiilor capătă dimensiuni apocaliptice. PSD şi PNL, ne spune domnul Chireac, “acţionează politic exact ca Ştefan cel Mare când se lupta cu turcii: ard holdele, otrăvesc fântânile, pustiesc aşezările“. Cam asta ar însemna noua lege pentru pensionari, care “nu se vor bucura de bani, fiindcă preţurile vor creşte imediat“. Noua lege “va reaprinde inflaţia, va provoca amenzi de la Bruxelles pentru depăşirea deficitului bugetar, va opri creşterea economică şi investiţiile străine“. Un adevărat dezastru naţional. Desigur, rămâne ca timpul să valideze sau nu poziţii de genul celor mai sus menţionate.

Personal, sunt convins că, de această dată, Parlamentul României a luat o hotărâre corectă. Care va avea consecinţe pozitive asupra economiei si societăţii româneşti. Referitor la inflaţie, este greşită afirmaţia că majorarea pensiilor, sau a salariilor, determină, automat, creşterea preţurilor, apariţia inflaţiei. Preţul, ca şi PIB-ul, nu este format numai din salarii şi pensii. Mai cuprinde şi profiturile. Creşterea unei părţi, salarii şi pensii, se poate realiza prin micşorarea celeilalte părţi, profiturile. Fără modificarea întregului.

Ca să folosesc un concept mult îndrăgit de domnii “academicieni” Dobre şi Ioniţă, in perioada 1990-2000, s-a produs, într-adevăr, o imensă “aberaţie” : în timp ce salariile s-au redus la jumătate, iar pensiile la o treime, profiturile s-au triplat, astfel încât raportul dintre salarii şi pensii, pe de o parte, şi profituri, pe de altă parte, s-a redus catastrofal. Nu modificarea acestui raport a generat inflaţia devastatoare din ultimul deceniu al secolului trecut. Invers, inflaţia a fost instrumentul cu ajutorul căruia s-au diminuat salariile şi pensiile, sporindu-se profiturile. Atâta timp cât BNR-ul nu va mai arunca in circulaţie mai mulţi bani decât are nevoie economia, creşterea salariilor si pensiilor nu va genera inflaţie, nici deficite bugetare, nici oprirea creşterii economice, nici oprirea „invaziei“ de investitori străini de bună credinţă. Dimpotrivă.

Problema pensiilor românilor nu este, în primul rând, una justiţiară, ci una de natură strict economică. Este greşit să raportăm valoarea pensiilor la valoarea salariilor. Valoarea pensiilor trebuie raportată la valoarea contribuţiilor pe care actualii pensionari le-au făcut la fondul public de pensii. Afirmaţia că actualii pensionari sunt “întreţinuţi” de actualii salariaţi este una ticăloasă, menită să producă vrajbă între generaţia tânara şi aceea vârstnică, să genereze dezbinare socială şi naţională. Un calcul simplu ne arată că o persoană care a lucrat 40 de ani cu un salariu mediu de 250 de euro pe lună, a contribuit, el şi angajatorul, la fondul de pensii cu o valoare egală cu 30 la sută din salariul său, este îndreptăţită nu la o pensie egală cu o treime din salariul de 250 de euro, ci la o pensie cel puţin egală cu acest salariu. Chiar mai mare. Actualii pensionari ai României nu au nevoie de pensii-pomană din partea actualilor salariaţi. Lor trebuie sa li se restituie fondul de pensii de care au fost deposedaţi de statul român postcomunist.

Cerinţă care nu este nici „demagogie“ nici „populism“, „nici aberaţie“. Este o condiţie sine qua non a unei vieţi economice, sociale şi naţionale sănătoase.

[Bursa, 02.07.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : BRANDUL DE ŢARĂ

Domnul Varujan Vosganian, ministrul economiei si finanţelor româneşti, începe să ne reţină atenţia cu afirmaţiile sale din ce în ce mai stranii şi mai hazlii. După ce ne-a încântat cu demonstraţia sa referitoare la taxa pentru prima înmatriculare a autovehiculelor, bazată pe funcţii, axe, linii şi unghiuri, şi ne-a arătat cum creşterea cu 50 la sută a pensiilor devine sustenabilă datorită creşterii cu 10 la sută a PIB-ului, recent vorbăreţul nostru ministru si-a lăsat admiratorii cu sufletul la gură propunând ca brandul nostru de ţară sa fie ... Fondul Proprietatea. “În loc de Dracula, spune domnul Vosganian, eu propun Fondul Proprietatea. Este o iniţiativă unică, de o mare forţă economică, care reuneşte companii dintre cele mai puternice. Este o reprezentare a forţei economiei româneşti”. Domnul ministru spune 1,5 adevăruri în cele trei propoziţii citate.

Are dreptate când afirmă că Fondul Proprietatea este “o iniţiativă unică”. Are, însă, numai pe jumătate dreptate când afirmă că Fondul Proprietatea este o “reprezentare a forţei economiei româneşti”. Este o reprezentare a economiei româneşti actuale, dar nu a “forţei”, ci a putreziciunii acesteia.

Şi după cunoştinţele mele, Fondul Proprietatea este o “iniţiativă unică”. Este o creaţie unică şi în istoria noastră, a românilor, şi în istoria lumii. Este cea mai abjectă inginerie financiară pusă la cale vreodată de mintea omenească. Este o capodoperă a tehnicii mistificării şi manipulării conştiinţei umane. Fondul Proprietatea este prezentat omenirii ca fiind un vlăstar legitim si natural al pieţii de capital din România, un fond de investiţii care reprezintă avuţia acumulată de oameni muncitori şi cumpătaţi, care s-au hotărât să-şi păstreze şi să-şi sporească această avuţie într-una dintre formele moderne de administrare a capitalului - fondurile de investiţii. În realitate, Fondul Proprietatea este creaţia ultimă şi cea mai expresivă a monstruosului proces prin care poporul român a fost deposedat de avuţia productivă creată de el de-a-lungul istoriei.

Cine sunt investitorii, adică proprietarii Fondului Proprietatea? Sunt cetăţeni, actuali, sau foşti, ai României care au fost deposedaţi de bunurile lor de către statul comunist, stat care a trecut aceste bunuri în “proprietatea întregului popor”. De acolo, din proprietatea întregului popor prin ingineria cunoscută sub numele de “reformă” şi “privatizare”, bunurile în cauză au fost, mai întâi, trecute în proprietatea “privată” a statului român postcomunist şi, de acolo, în proprietatea privată a guvernanţilor.

Căpătând un gust acut pentru proprietatea privată, noi proprietari ai vechilor proprietăţi au hotărât că vechii proprietari şi /sau moştenitorii acestora trebuie despăgubiţi pentru proprietăţile lor intrate în curtea noilor guvernanţi-proprietari. Cum şi cu ce să se facă despagubirea? Foarte simplu. Cu capitalul acumulat din veniturile create de cetăţenii României în perioada 1949-1989, în miile de fabrici şi uzine trecute, din proprietatea comună a cetăţenilor, în proprietatea privată a statului postcomunist.

Creăm Fondul Proprietatea, pe care îl facem proprietarul fabricilor şi uzinelor create de români sub regimul comunist şi îi facem proprietari ai Fondului pe cei ale căror averi le-am acaparat noi, guvernanţii postdecembrişti. “Opera” este, intr-adevăr, ingenioasă. Demnă de Cartea Recordurilor. Direct, sau indirect, prin moşteniri sau încuscriri, proprietarii Fondului Propietatea, ai companiilor “puternice”, cum le numeşte domnul Vosganian, au redevenit şi proprietarii bunurilor confiscate de statul comunist. La vremuri noi, tot noi. De pierdut a pierdut numai poporul român care a muncit de pomană o jumătate de secol.

Aici mă depărtez de „axa“ de gândire a domnului ministru. Oricât de ingenioasă ar fi capodopera numită Fondul Proprietatea, nu mi se pare că ea este reprezentativă pentru poporul român, nu poate fi brandul ţării acestui popor. Poate fi, cu siguranţă, brandul regimului politic român postcomunist.

Cred că poporul român are multe are alte “variante” de brand pentru ţara lui. Îi stă la dispoziţie, de exemplu, coloana infinitului, pasărea măiastră, Grădina Maicii Domnului.

[Bursa, 09.07.2007]
***„_ “---”_“***


Dr. Constantin COJOCARU : UN ÎNVĂŢĂMÂNT RELEVANT

Am fi răutăcioşi dacă nu am recunoaşte inventivitatea domnului Traian Băsescu şi a echipei sale de consilieri de la Palatul Cotroceni în regizarea spectacolelor mediatice prin care preşedintele rămâne în permanent contact cu electoratul său, căruia îi spune, aproape zilnic, trei lucruri: primul este acela că el, preşedintele nostru, cunoaşte toate necazurile cu care ne confruntăm în această etapă a tranziţiei noastre către nicăieri. Al doilea adevăr pe care ni-l spune preşedintele este acela că domnia sa ne oferă şi soluţiile, modalităţile prin care am putea scăpa de necazuri. Al treilea lucru pe care îl aflăm cu ocazia ieşirilor la rampă ale domnului preşedinte este că soluţiile oferite de domnia sa nu sunt puse în practică din cauza Parlamentului şi a Guvernului. Pentru construcţia conţinutului discursurilor prezidenţiale sunt create „comisii“ care produc „rapoarte“ prezentate spre luare la cunoştinţă şi spre „dezbatere publică“. Pentru fiecare comisie-raport, domnul preşedinte ne vizitează, de regulă, pe sticlă, de cel puţin trei ori : - o dată ca să ne anunţe înfiinţarea comisiei prezidenţiale şi a domeniului care urmează să fie „diagnosticat“; - a doua oară să ne anunţe că găina a ouat, adică raportul a fost finalizat şi urmează să fie dispus dezbaterii publice; - la o a treia întâlnire cu noi, preşedintele ne aduce la cunoştinţă că dezbaterea publică a confirmat diagnosticul şi soluţiile propuse de comisia prezidenţială. După care, noi rămânem cu necazurile, parlamentarii şi miniştrii cu afacerile, iar domnul preşedinte cu pregătirea următorului spectacol.

În ultima săptămână, domnul Traian Băsescu ne-a invitat să participăm la spectacolul declanşat de publicarea raportului „România Educaţiei, România Cercetării“, un document de 31 de pagini, elaborat de o comisie prezidenţială, formată din 12 profesori universitari şi cercetători, condusă de un fost ministru al învăţământului. Autorii raportului, dar şi alţi „analişti“ şi „moderatori“ au fost chemaţi la ziare, la posturi de radio şi televiziune să ne spună că la ora actuală învăţământul românesc are patru caracteristici distincte. Nici trei, nici cinci. Numai patru. Conform raportului şi discursului prezidenţial, actualul învăţământ românesc este: nerelevant, neeficient, inechitabil şi de slabă calitate.

Am căutat, cu multă atenţie, şi în raportul menţionat, şi în multe dicţionare, cum ar putea un sistem de învăţământ să fie de bună calitate, dacă este neeficient şi inechitabil. Tot aşa cum un sistem de slabă calitate ar putea fi unul eficient şi echitabil. Nu am reuşit să intru în creierele autorilor raportului. Poate acolo, calitatea slabă ar putea coexista cu eficienţa şi echitatea. În DEX (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române) am găsit, însă, că „a releva“ înseamnă „a pune în lumină“, „a pune în evidenţă“. În raportul comisiei prezidenţiale formată din cei 12 profesori universitari şi cercetători şi condusă de un fost ministru al învăţământului am aflat că „învăţământul românesc este nerelevant în raport cu economia şi societatea viitorului“.

Îi invit pe cititorii mei să traducă ce au vrut să spună domnii profesori universitari atunci când au scris că învăţământul nostru „nu relevă“, „nu scoate în evidenţă“ ceva în raport cu economia şi societatea viitorului, în susţinerea tezei lor ştiinţifice mai sus citată de mine, autorii raportului ne prezintă nivelul unor indicatori ai calităţii învăţământului de la noi comparativ cu nivelul mediu al acestor indicatori în Uniunea Europeană: - părăsirea prematură a sistemului de educaţie (23,6% la noi, faţă de 14,9% la nivelul UE); - ponderea populaţiei de 22 de ani care a absolvit cel puţin liceul (66,5% la noi, faţă de 77,3% la nivelul UE); - proporţia absolvenţilor în domeniul matematică, ştiinţe şi tehnologie (23% la noi, faţă de 24,1% la nivelul UE); - participarea adulţilor la educaţia permanentă (1,5% la noi, faţă de 10,8% la nivelul UE).

Situaţia descrisă de aceste cifre era foarte bine cunoscută de români cu mult înainte de constituirea comisiei prezidenţiale care s-a chinuit să „producă“ raportul la care ne referim. Cifrele mai sus prezentate pun în evidenţă, relevă, un cu totul alt adevăr decât cel pe care vor să ni-l bage în cap membrii comisiei prezidenţiale. Adevărul că învăţământul românesc pune în evidenţă caracterul bolnav, putreziciunea economiei şi societăţii româneşti. De ce să înveţe copiii şi adulţii României dacă ei văd că accesul la prosperitate se face prin hoţie şi înşelăciune, nu prin muncă şi inovaţie? Nu mai bine părăsesc prematur şcoala şi intră în „ucenicie“ în comerţul cu droguri, ori în slujbe bine plătite de cămătari, recuperatori, etc.? De ce să se chinuiască dascălul român să ridice calitatea actului de învăţare dacă el nu câştigă într-o viaţă cât câştigă într-o zi „băieţii deştepţi“ făcând afaceri cu statul? Dacă el poate să câştige într-o oră de meditaţie cu odrasla unui îmbogăţit din „privatizări“ cât poate câştiga din salariul său într-o lună?

Sistemul de învăţământ este cât se poate de relevant pentru starea actuală a societăţii româneşti. El este ineficient, inechitabil şi corupt deoarece economia românească actuală este ineficientă, inechitabilă şi coruptă. Învăţământul românesc nu poate fi îmbunătăţit prin rapoarte şi comisii prezidenţiale. Nici prin vreun pact naţional pentru educaţie, oricât de transpartinic ar fi el. Învăţământul românesc se va schimba în bine atunci şi numai atunci când în România va funcţiona o economie democratică şi performantă, bazată pe muncă, inovaţie şi economisire. Nu pe hoţie şi înşelăciune.

[Bursa, 16.07.2007]
Ω*_ ***_ ---_***Ω