Dr. Constantin COJOCARU - IESIREA DIN PRAPASTIE - Varianta Cojocaru - PROGRAM ECONOMIC PENTRU NATIUNEA ROMANA, capitalism national-democratic [Capitolul 1, partea -I-a 1997]

[Constantin Cojocaru]

Dr. Constantin COJOCARU - IEŞIREA DIN PRĂPASTIE - Varianta Cojocaru - [1997]

I. PROGRAM ECONOMIC PENTRU NAŢIUNEA ROMÂNĂ (PROGRAMUL)(117 pagini-)
II. LEGEA PROPRIETĂŢII ŞI PROSPERITĂŢII ROMÂNILOR (LEGEA - PROIECT) Dr. Constantin COJOCARU (Martie, 1997)
III. FILE DIN ISTORIA UNEI LUPTE NETERMINATE (LUPTA) Dr. Constantin COJOCARU [31 ianuarie 1990 (Chicago, USA)]

CUPRINS I.
PROGRAM ECONOMIC PENTRU NAŢIUNEA ROMÂNĂ (PROGRAMUL)
1. Edificarea în România a unui capitalism naţional-democratic
2. Restabilirea drepturilor de proprietate ale cetăţenilor asupra capitalului naţional
3. Valorificarea drepturilor de proprietate
4. Program masiv de investiţii pentru reînnoirea şi sporirea capitalului naţional
5. Creştere economică susţinută în beneficiul cetăţenilor
6. Repunerea banilor şi dobânzilor în serviciul economiei româneşti
7. Balanţe comerciale externe excedentare. Lichidarea datoriei externe
8. Bugete de stat echilibrate. Mai mulţi bani pentru cetăţeni, mai puţini pentru “maşinăria statului”
9. Eradicarea corupţiei şi a criminalităţii economice
10. Refacerea şi dezvoltarea industriei naţionale
11. Recapitalizarea, industrializarea şi urbanizarea satului românesc
12. Reîntregirea patriei prin sporirea puterii economice a naţiunii

II. LEGEA PROPRIETĂŢII ŞI PROSPERITĂŢII ROMÂNILOR (LEGEA)
1. Dispoziţii generale
2. Emisiunea de obligaţiuni
3. Dispoziţii finale şi tranzitorii

III. FILE DIN ISTORIA UNEI LUPTE NETERMINATE
1. Primăvara amânată a României )
2. “Reforma” criminală - demascată în faşă )
3. Scrisoare către... Ţară a Cartelului Sindical Alfa...
4. Restituirea... Refuzată
5. Legea care ar fi evitat dezastrul
PROIECT DE LEGE PRIVIND ÎMPROPRIETĂRIREA POPULAŢIEI ROMÂNIEI
6. Preşedinţii României... surzi în faţa interesului naţional

IV. NOTA BIOGRAFICĂ
V. TABELE
VI. GRAFICE
[][][]()() [-------------------------][][][]

Dr. Constantin COJOCARU : PROGRAM ECONOMIC PENTRU NAŢIUNEA ROMÂNĂ (PROGRAMUL) - Ieşirea din prăpastie - Varianta COJOCARU

1. Edificarea în România a unui capitalism naţional-democratic
"Reforma" dezastrului economic al României
Ieşirea din prăpastie

Ω* PROGRAMUL propune edificarea în România - a unui capitalism naţional-democratic, cancurenţial, productiv şi eficient, subordonat intereselor naţiunii române, având următoarele caracteristici:
- dreptul la existenţă al capitalului, dreptul capitalului la profit şi dreptul cetăţeanului de a fi proprietar de capital;
- întregul capital naţional este deţinut în proprietate privată de cetăţeni; statul nu este proprietar de capital, el este proprietar numai asupra averii publice.
- principala funcţie a statului naţional modem este aceea de a apăra dreptul la proprietate şi prosperitate al cetăţeanului şi al naţiunii;
- marea majoritate a capitalului se află în proprietatea marii majorităţi a cetăţenilor;
- munca, inovaţia şi spiritul de economisire - singurele surse fireşti, legitime, legale şi morale, ale accesului la proprietate şi prosperitate;
- clasa mijlocie - forţă motrice şi obiectiv social al capitalismului naţional-democratic;
- capitalismul naţional-democratic se opune atât comunismului, cât şi capitalismului oligarhic;
- economia nu este scop în sine, ci mjiloc în serviciul prosperităţii şi fericirii cetăţeanului şi familiei sale, al întăririi şi înfloririi naţiunii;
- ca agent economic, individul are libertate deplină de acţiune, această libertate fiind limitată numai de recunoaşterea şi respectarea aceleiaşi libertăţi de acţiune pentru ceilalţi cetăţeni şi de respectarea intereselor de întărire şi înflorire continuă a naţiunii;

* Ţările nord-americane, vest-europene şi unele ţări sud-est-asiatice - cele mai avansate în construcţia capitalismului naţional-democratic;
* Revoltele anticomuniste au creat condiţii favorabile pentru trecerea ţărilor central-est-europene la capitalismul naţional-democratic într-un timp scurt şi fără costuri economice şi sociale.
* Grupuri mafiote, străine de interesele naţiunilor, s-au infiltrat în conducerea celor mai multe dintre statele postcomuniste, printre care şi România, şi au impus aplicarea unor aşa-zise "reforme de tranziţie", ale căror obiective fundamentale constau în acapararea capitalurilor acumulate de aceste ţări de-a lungul istoriei, diminuarea potenţialului lor productiv şi competitiv, transformarea acestor ţări în debuşee pentru subprodusele străinătăţii, orientarea economiilor lor în direcţia capitalismului oligarhic, controlat de mafia financiară internaţională;

* "Reforma" capitalist-oligarhică aplicată în România, în perioada 1990-1997, este una dintre cele mai devastatoare din întreaga lume postco-munistă. Comparativ cu anul 1989, în anul 1997, Produsul Intern Brut al României a fost mai mic cu aproape 20%, valoarea producţiei industriale a fost de 2 ori mai mică; salariul real al românilor a fost, de asemenea, de 2 ori mai mic, în timp ce consumul guvernamental (parazitar) a fost de 2 ori mai mare.
Comparativ cu perioada 1985-1989, în perioada 1990-1997, în medie, anual,
-cheltuielile bugetului de stat pentru învăţământ au scăzut cu 10%,
-cele pentru sănătate - cu 42%,
-cele pentru cercetare ştiinţifică-cu 42%,
-alocaţiile pentru copii - cu 70%,
-în timp ce cheltuielile pentru întreţinerea maşinăriei statului (autorităţi publice centrale -preşedinţie, parlament, guvern - ordine publică, siguranţă naţională) au crescut de 7 (ŞAPTE) ORI, iar cheltuielile militare de 2,6 ori, ceea ce demonstrează caracterul poliţienesc, anticetăţenesc al statului român postcomunist.

-în perioada 1990-1997, România a înregistrat un deficit comercial extern cumulat de 13,6 miliarde dolari SUA, o datorie externă de peste 12 miliarde dolari, un deficit bugetar cumulat de 7,7 miliarde dolari, o "pierdere" de Produs Intern Brut de 59 miliarde de dolari, mult mai mare decât pierderile materiale suferite de România în cele două războaie mondiale.

Ω* Ieşirea naţiunii române din prăpastia economică şi socială în care a fost împinsă de "reforma" capitalist-oligarhică nu poate fi realizată decât prin aprobarea directă, de către popor, prin vot, prin referendum, sau alegeri anticipate, a Legii Proprietăţii şi Prosperităţii Românilor (LEGEA) şi a Programului Economic pentru Naţiunea Română (PROGRAMUL).Tipul de economie cel mai adecvat pentru naţiunea română îl constituie CAPITALISMUL NAŢIONAL-DEMOCRATIC, concurential, productiv şi eficient, subordonat intereselor româneşti. Principalele caracteristici ale capitalismului naţional-democratic sunt conţinute chiar în denumirea acestuia şi ele sunt următoarele:

1. Societatea recunoaşte dreptul la existenţă al capitalului, ca avere acumulată şi utilizată în producţia de bunuri şi servicii în scopul obţinerii unui profit corespunzător acestei utilizări. Profitul este preţul capitalului, tot aşa cum salariul este preţul forţei de muncă. Prin conlucrarea dintre forţa de muncă şi capital rezultă venitul primar al societăţii, care se împarte între cei doi factori care-l produc: profitul pentru capital, salariul pentru forţa de muncă. Echitatea şi stabilitatea raportului dintre salariu şi profit - condiţii fundamentale ale creşterii economice durabile, ale prosperităţii individului şi ale naţiunii.

2. Societatea recunoaşte şi apără dreptul cetăţeanului, al individului, de a fi proprietar de capital, ca persoană fizică, sau component al unui persoane juridice.

3. Întregul capital naţional este deţinut în proprietate privată de către cetăţenii ţării. Statul nu deţine capital în proprietate, în afara unor situaţii de excepţie, cum este aceea a tranziţiei de la comunism la capitalismul naţional-democratic. Statul este proprietar numai asupra averii publice, adică acele bunuri care îi sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale specifice: apărarea drepturilor cetăţenilor, în primul rând a dreptului la proprietate şi prosperitate; apărarea ordinii publice; apărarea naţională; protecţia mediului; educarea tinerei generaţii; sănătatea populaţiei; înflorirea culturii naţionale etc. Statul exercită dreptul de proprietate asupra averii publice în numele şi în folosul cetăţenilor săi.

4. Proprietatea privată asupra capitalului este larg difuzată în masa cetăţenilor ţării. Proprietatea privată asupra capitalului are caracter democratic. Marea majoritate a capitalului se află în proprietatea marii majorităţi a cetăţenilor. Marea majoritate a cetăţenilor dispune de aptitudinea de a acumula capital, de a-l administra şi de a-i spori necontenit valoarea. Marea majoritate a membrilor unei naţiuni îşi poate pierde această aptitudine numai ca urmare a unei agresiuni antinaţionale şi anticetăţeneşti, aşa cum a fost agresiunea exercitată de regimul comunist şi cum este aceea exercitată de către grupurile mafiote, autohtone şi internaţionale, în perioada postcomunistă. Este datoria statului naţional să-şi apere cetăţenii şi naţiunea în faţa acestor agresiuni.

5. Sursele fireşti şi legitime ale drepturilor la proprietate (asupra capitalului, sau asupra altor bunuri) şi la prosperitate materială sunt munca, inovaţia şi efortul de economisire. Munca, inovaţia şi efortul de economisire fac parte din categoria valorilor supreme ale lumii moderne. Însuşirea de avere, ca şi de venituri, pe alte căi decât munca, inovaţia şi efortul de economisire trebuie interzisă şi sancţionată de lege şi dezaprobată de societate. Capacitatea de muncă, de inovaţie şi spiritul de economisire sunt inegal distribuite în masa populaţiei şi la fel de inegal sunt distribuite şi bunăstarea şi prosperitatea. Capacitatea de muncă, inovaţie şi spirit de economisire este perfectibilă prin educaţie şi ea se poate exprima numai într-un mediu economic, social şi moral prielnic. Datoria statului naţional nu este aceea de a egaliza nivelul de bunăstare şi prosperitate al cetăţenilor săi, ci aceea de a crea fiecăruia şansa de a-şi cuceri bunăstarea şi prosperitatea, prin accesul la educaţie, şi a crea mediul economic, social şi moral propice manifestării plenare a capacităţii de muncă, de inovaţie şi de economisire a tuturor cetăţenilor.

6. Forţa motrice a capitalismului naţional-democratic este constituită de clasa mijlocie a societăţii, al cărei nucleu este reprezentat de clasa administratorilor, aceasta reprezentând segmentul cel mai dinamic al majorităţii, dotat cu capacitate deosebită de muncă, inovaţie şi spirit de economisire. Formarea şi, apoi, menţinerea şi dezvoltarea nestingherită a clasei mijlocii a societăţii româneşti, concomitent cu asigurarea, unui trai decent peatru întreaga populaţie a ţării, constituie obiectivele sociale fundamentale ale PROGRAMULUI.

7. Capitalismul naţional-democratie se opune atât comunismului cât şi capitalismului oligarhic. Comunismul a constat, în esenţă, în interzicerea dreptului cetăţeanului de a fi proprietar de capital şi înlocuirea proprietăţii particulare asupra capitalului, cu proprietatea "comună", a "întregului popor", dreptul de proprietate fiind exercitat, în realitate, de clicile comuniste, instalate la conducerea statelor prin forţă, teroare şi înşelăciune. Capitalismul oligarhic se caracterizează prin concentrarea proprietăţii private asupra capitalului în mâinile unui număr redus de familii, marea majoritate a populaţiei fiind lipsită de capital, obligată să trăiască exclusiv din salariu. Concentrarea proprietăţii asupra capitalului se realizează prin forţă, teroare, sau înşelăciune, prin mecanisme legislative şi financiare, antidemocratice, contrare intereselor marii majorităţi a populaţiei şi favorabile minorităţilor oligarhice. Capitalismul oligarhic generează o economie ineficientă şi parazitară. Ineficienta îşi are explicaţia în excluderea de la proprietate şi în anihilarea spiritului de iniţiativă economică a marii majorităţi a cetăţenilor, iar parazitismul în lipsa de preţuire a capitalului ca urmare a îmbogăţirii clasei oligarhice nu prin efort propriu, adică prin muncă, inovaţie şi spirit de economisire, ci prin însuşirea capitalurilor şi veniturilor create de alţii, cu ajutorul mecanismelor legislative şi financiare, concepute şi puse în practică de clasa respectivă prin forţă, teroare şi înşelăciune. O variantă modernă a capitalismului oligarhic o reprezintă capitalismul oligarhic internaţional, care constă în formarea de entităţi economice în care drepturile de proprietate asupra capitalului sunt exercitate de un număr redus de persoane aparţinând de naţiuni diferite şi care încearcă, prin mecanisme legislative şi financiare, sa-şi extindă exercitarea dreptului de proprietate asupra capitalurilor create de alte naţiuni, să sustragă o parte cât mai mare a veniturilor create de naţiuni, inclusiv prin intermediul împrumuturilor acordate statelor, cu dobânzi împovărătoare. Capitalul naţional, îndeosebi al ţărilor foste comuniste, este şi va fi victima unor puternice agresiuni din partea capitalului oligarhic internaţional, care urmăreşte să-l acapareze, în detrimentul naţiunilor în cauză. Statul naţional are obligaţia de a-şi asuma ca una dintre cele mai importante responsabilităţi ale sale pe aceea a apărării drepturilor de proprietate ale cetăţenilor săi împotriva agresiunilor externe.

8. Economia, ca ansamblul activităţilor de producţie a bunurilor şi serviciilor destinate consumului omenesc, nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de satisfacere a nevoilor de existenţă şi dezvoltare ale cetăţenilor şi familiilor lor, de întărire şi înflorire a naţiunii. Economia este subordonată intereselor cetăţeanului, familiei şi naţiunii sale. Cetăţeanul, familia şi naţiunea nu au nevoie de o economie "eficientizată", "tehnologizată", "informatizată" etc. care să le aducă sărăcia, înrobirea şi nefericirea. Este bună acea economic care aduce prosperitatea şi fericirea cetăţenilor şi familiilor lor, care aduce întărirea şi înflorirea naţiunii, indiferent de gradul de "eficientizare", "tehnologizare", "informatizare".

9. Capitalismul naţional-democratic asigură şi se bazează pe libertatea deplină a individului ca agent economic, singura limită a acestei libertăţi constituind-o respectarea libertăţii de acţiune economică a celorlalţi cetăţeni şi respectarea intereselor de întărire şi înflorire continuă a familiei şi a naţiunii.

10. Capitalismul naţional-democratic, ca formă specifică de organizare a economici, şi-a dovedit, istoric, superioritatea faţă de alte forme de organizare economică, capacitatea de a asigura un grad înalt de valorificare a resurselor naturale, a capitalului naţional şi a muncii naţionale, de astimula munca, inovaţia, spiritul de economisire. Conţinutul, structurile şi componentele economiei capitalist-democratice, general valabile, trebuie adaptate şi subordonate aptitudinilor şi aspiraţiilor fiecărui cetăţean, fiecărei familii, fiecărei naţiuni. Capitalismul naţional-democratic este opera fiecărei naţiuni şi el a fost, este şi va fi construit la momente diferite şi cu strategii diferite, specifice condiţiilor istorice în care se formează şi se dezvoltă fiecare naţiune. Construcţia capitalismului naţional-democratic este mai avansată în ţările continentului nord-american, ţările vest-europene şi unele ţări din Asia de sud-est, care, în secolul XX, au fost scutite de invazia comunistă şi, parţial, de aceea a capitalului oligarhic internaţional. În aceste ţări, a fost stopată, în mare măsură, dezvoltarea capitalismului oligarhic, ineficient şi parazitar, şi a fost încurajată dezvoltarea capitalismului naţional-democratic. În aceste ţări, democratizarea capitalului s-a realizat prin creşterea continuă a valorii capitalului naţional şi prin schimbarea raportului dintre salarii şi profituri, în favoarea primelor, ceea ce a permis unui număr tot mai mare de cetăţeni să economisească o parte din veniturile obţinute din muncă, din salarii, să le transforme în capital, putând, astfel, să-şi asigure obţinerea de venituri atât din capital, cât şi din muncă.

11. Edificarea capitalismului naţional-democratic este posibilă numai prin întărirea autorităţii statului naţional în economie, care trebuie să asigure, pe de o parte, apărarea drepturilor de proprietate ale cetăţenilor împotriva agresiunilor interne - încercările grupurilor mafiote interne de însuşire de averi prin furt şi înşelăciune-pe de altă parte; apărarea capitalurilor naţionale împotriva agresiunilor externe de însuşire a acestor capitaluri, prin aceleaşi procedee de furt şi înşelăciune, dar mult mai sofisticate. Victoria revoltelor anticomuniste a creat condiţii favorabile pentru trecerea naţiunilor central şi est-europene de la economia comunistă la una capitalist-democratică, prin recunoaşterea şi restabilirea drepturilor de proprietate ale cetăţenilor asupra capitalurilor lor naţionale, într-o perioadă scurtă şi fără costuri economice şi sociale. Din nefericire, pentru o parte din aceste ţări, printre care şi România, în conducerea statelor lor postcomuniste, s-au infiltrat grupuri mafiote, care au conceput şi pus în aplicare aşa-zisele "reforme" ale tranziţiei, prin care s-a urmărit impunerea în aceste ţări a capitalismului oligarhic, subordonat intereselor mafiei oligarhice internaţionale.

Aceste "reforme" se constituie în mecanisme informaţionale, administrative, legislative şi financiare, foarte sofisticate, prin care grupurile mafiote şi-au propus:
- să diminueze potenţialul productiv şi competitiv al ţărilor în cauză;
- să sărăcească cetăţenii acestor ţări, astfel încât aceştia să nu poată participa la cumpărarea capitalului "privatizat prin vânzare"; -să reducă preţul forţei de muncă la niveluri cât mai convenabile exploatării ei ulterioare;
- să falimenteze agenţii economici astfel încât capitalul acestora să poată fi cumpărat la preţuri derizorii;
- să forţeze aceste ţări la angajarea unor imense datorii externe, astfel încât generaţiile lor viitoare să muncească pentru rambursarea datoriilor şi plata dobânzilor corespunzătoare.


"Reforma" dezastrului economic al României

"Reformiştii" români postdecembrişti au ştiut, de la început, că realizarea obiectivului strategic al "reformei" lor - acapararea capitalului acumulat de români până în anul 1989, care echivalează cu una dintre cele mai mari hoţii ale istoriei, cu exproprierea a milioane de oameni în folosul câtorva mii de profitori - va întâmpina rezistenţa celor expropriaţi.
Pentru a contracara această rezistenţă, "reformiştii" au conceput, mai întâi, un formidabil sistem de manipulare informaţională a populaţiei, menit să creeze confuzie, să ascundă adevăratul obiectiv al "reformei" şi adevăratul conţinut al acesteia, apoi, un sistem legislativ, prin care capitalul-naţional a fost "trecut", gratuit, din "proprietatea întregului popor" în "proprietatea statului postcomunist", fără ca "poporul" să-şi dea consimţământul pentru această "trecere", şi, în sfârşit, un sistem administrativ şi financiar, prin care capitalul naţional este trecut "cvasigratuit" din proprietatea statului postcomunist în proprietatea privată a grupurilor mafiote, autohtone şi internaţionale. [Principalele "componente" ale mecanismului "reformei", care a adus România în dezastrul economic de la începutul anului 1998, sunt prezentate în Graficul nr. 1.]

Aşa cum se poate observa, cu uşurinţă, prin studierea acestui grafic, realizarea obiectivelor finale ale "reformei" - acapararea capitalului. românesc şi apoi exploatarea acestuia şi a muncii româneşti la costuri derizorii, transformarea României în debuşeu pentru subprodusele străinătăţii, obligarea naţiunii române să muncească în următoarele decenii pentru a plăti imensa datorie acumulată în perioada "reformei" - a generat ca "sub-obiective", ca etape intermediare, obligatorii, reducerea potenţialului productiv şi competitiv ai ţării şi sărăcirea marii majorităţi a cetăţenilor. Acestea sunt prezentate de "reformişti" drept costuri economice şi sociale ale tranziţiei. Ele sunt costuri reale, dar nu sunt costuri ale ieşirii din comunism şi nu sunt costuri ale oricărei "tranziţii", ci costuri ale tranziţiei de la comunism la capitalismul oligarhic, sunt costurile suportate de cetăţenii României pentru a se lăsa expropriaţi de capitalul naţional, în beneficiul profitorilor tranziţiei.

Piesa de bază a mecanismului financiar al "reformei" a constituit-o inflaţia, creşterea continuă şi susţinută a preţurilor bunurilor şi serviciilor destinate consumului productiv şi al populaţiei. Principalii "combustibili" utilizaţi de "reformişti" pentru declanşarea şi, apoi, întreţinerea focului inflaţiei au fost: creşterea artificială a masei monetare, respectiv a cantităţii de bani în circulaţie, şi practicarea de dobânzi cămătăreşti, ambii "combustibili" "livraţi" de Banca Naţională a României, prin împrumuturile guvernamentale şi creditele de "refinanţare" şi prin nivelurile ridicate ale taxei scontului şi ale aşa-zisei dobânzi de refinanţare. Pe lângă Banca Naţională, la inflamarea inflaţiei şi-a adus permanent şi din plin contribuţia şi Guvernul României, în primul rând prin înregistrarea de imense deficite bugetare, "acoperite" cu "împrumuturi" de la Banca Naţională, bani fără corespondent în mărfuri, generatori de inflaţie şi însoţite de dobânzi, "acoperite'' prin taxe şi impozite, care au umflat costurile de producţie, acestea umflând, mai departe, preţurile bunurilor şi serviciilor, deci inflaţia.

Tot Guvernul României a aruncat în focul inflaţiei şi imense deficite ale balanţei comerciale externe (deficitul comercial extern cumulat, în perioada 1990-1997, a fost de 13,6 miliarde dolari SUA). Deficitele comerciale externe au generat formarea şi sporirea continuă a datoriei externe, (care, împreună cu dobânzile în cauză, a depăşit 12 miliarde dolari SUA, la începutul anului 1998), datorie care generează dobânzi, deci taxe şi impozite, creşterea costurilor, deci inflaţie. Pe lângă faptul că a fost şi va rămâne, în continuare, factor de inflaţie, datoria externă, care are toate şansele să ajungă la 20 miliarde dolari SUA, dacă nu se opreşte "reforma" dezastrului, înseamnă şi obligarea naţiunii române să muncească următoarele decenii pentru a scăpa de datorii şi a plăti dobânzile corespunzătoare. Deficitele comerciale externe au acţionat asupra preţurilor nu numai prin intermediul datoriei, al dobânzilor, taxelor şi impozitelor, prin umflarea costurilor, ci şi direct, prin devalorizarea monedei naţionale, care a avut ca efect nu numai umflarea directă a preţurilor interne, ci şi devalorizarea muncii naţionale şi devalorizarea capitalului naţional, ambele creând condiţii pentru acapararea cvasigratuită a capitalului naţional de către mafia financiară internaţională şi, apoi, pentru exploatarea de către aceeaşi mafie, atât a muncii naţionale cât şi a capitalului naţional, la costuri derizorii.

Inflaţia, respectiv creşterea de aproape 400 ori a preţurilor de consum în economia românească, în perioada-1990-1997, este "opera" comună a Băncii Naţionale a României şi a Guvernului României şi ea a fost realizată prin: creşterea artificială a masei monetare, practicarea de dobânzi cămătăreşti
- via creştere costuri, creştere preţuri;
- deficite bugetare, via împrumuturi guvernamentale fără acoperire, creştere preţuri, precum şi dobânzi, taxe şi impozite, creştere costuri, creştere preţuri;
- deficite ale balanţei comerciale externe - via datorie externă, dobânzi, taxe şi impozite, creştere costuri, creştere preţuri,
- devalorizarea monedă naţională, creştere preţuri.

Inflaţia nu a reprezentat un obiectiv în sine al "reformei". Ea a constituit un mijloc, un "sub-obiectiv" intermediar al "reformei", fără de care n-ar fi fost posibil de realizat următoarele subobiective şi, mai ales, obiectivul strategic, final, ale reformei - acapararea capitalului naţional şi exploatarea ulterioară a acestuia la costuri derizorii. Combinând inflaţia cu "compensarea" subunitară a salariilor şi pensiilor, "reformiştii" au reuşit să scadă continuu puterea de cumpărare a salariilor şi pensiilor, veniturile reale ale celei mai mari părţi a populaţiei, venituri care, la începutul anului 1998, reprezentau mai puţin de 50% din cele realizate în 1990. Cu ajutorul foarfecii inflaţie-salarii, respectiv prin reducerea veniturilor reale ale populaţiei, "reformiştii" au împuşcat mai mulţi iepuri, au realizat, deci, mai multe sub-obiective ale "reformei" şi anume:
- scăderea cererii interne de bunuri şi servicii;
- reducerea capacităţii de economisire a populaţiei şi excluderea acesteia de la ospăţul privatizării prin vânzare;
- reducerea preţului forţei de muncă româneşti, de la 200 dolari SUA, în 1989, la mai puţin de 100 dolari SUA, în 1997.

Combinând inflaţia cu "compensarea" subunitară a fondului de amortizare, foarfecă inflaţie-amortizare, "reformiştii" au reuşit să scadă continuu puterea de cumpărare a fondului de amortizare, să blocheze, practic, procesul de reproducţie şi înnoire al capitalului, să decapitalizeze agenţii economici, factor care a determinat, la rândul său, scăderea cererii interne de bunuri şi servicii si reducerea potenţialului productiv al ţării. Scăderea cererii interne de bunuri şi servicii, obţinută prin cele două foarfeci, inflaţie-salarii şi inflaţie-amortizare, împreună cu dezorganizarea administrării capitalului de stat, au determinat, implacabil, scăderea accentuată a producţiei naţionale de bunuri şi servicii, exprimată în reducerea cu aproape 20% a Produsului Intern Brut.

Legic, scăderea producţiei naţionale de bunuri şi servicii a determinat, la rândul ei, o nouă reducere a veniturilor populaţiei, propagată, mai departe, în reducerea capacităţii de economisire a populaţiei, reducerea preţului forţei de muncă, scăderea cererii interne de bunuri şi servicii şi reluarea cercului vicios. Automat, scăderea producţiei a generat, direct, creşterea costurilor fixe unitare, prin aceasta a costurilor totale unitare, propagate în creşterea preţurilor, amplificarea inflaţiei, amplificarea efectelor tuturor "foarfecelor" şi "cercurilor" vicioase descrise până aici. Tot legic şi tot automat, scăderea producţiei a deteminat reducerea numărului de locuri de muncă, formarea armatei şomerilor, suficient de mare şi de disperată pentru a determina accentuarea reducerii preţului forţei de muncă româneşti, care să poată fi, mâine, exploatată, cu maximum de eficienţa, pentru noii proprietari ai capitalului românesc.

Principalul efect al scăderii dramatice a producţiei naţionale, în special al celei industriale, l-a constituit însă reducerea veniturilor agenţilor economici, aceasta determinând, la rândul ei, intrarea în funcţiune a noi "foarfeci" şi "cercuri vicioase", noi componente ale "reformei" dezastrului economic şi social ai României. Scăderea veniturilor agenţilor economici, în special a celor cu capital de stat, i-a determinat pe aceştia să acumuleze datorii imense la bănci, datorii prin care "reformiştii" şi-au realizat alte noi subobiective ale "reformei". Primul dintre acestea îl reprezintă creşterea directă a costurilor de producţie, deci şi a preţurilor, şi o nouă reactivare-a "foarfecelor" şi "cercurilor vicioase" descrise anterior. Plata acestor uriaşe dobânzi de către agenţii economici, îndeosebi a celor cu capital de stat, a mai însemnat însă şi îmbogăţirea nemeritată a băncilor, deci transfer gratuit de capital de stat de la agenţii economici cu activităţi industriale la cei cu activitate bancară. Acumularea de mari datorii către bănci, combinată cu imposibilitatea rambursării acestora şi a plăţii dobânzilor, ca şi cu reducerea capitalului agenţilor economici, a determinat trecerea sub controlul a câtorva bănci a unei bune părţi din capitalul deţinut de statul român în societăţile comerciale industriale şi agricole.

Printr-o lege antinaţională, societăţile bancare au fost excluse de la Programul de Privatizare în Masă, prin care s-au recunoscut, practic, numai circa 6% din drepturile de proprietate ale cetăţenilor României, iar printr-o altă lege antiromânească, aceleaşi bănci, urmează a fi privatizate la preţuri de nimic, cumpărătorii lor devenind, de fapt, proprietarii capitalului societăţilor comerciale cu activitate industrială şi agricolă, controlate de bănci, prin intermediul "mecanismului" financiar descris până aici. Îndatorarea agenţilor economici faţă de bănci, realizată de "reformişti" prin intermediul foarfecii scădere venituri - dobânzi cămătăreşti, a determinat nu numai trecerea capitalului sub controlul băncilor, dar şi aşa-zisul blocaj financiar, respectiv incapacitatea agenţilor economici de a-şi plăti datoriile către bănci, către furnizori şi către stat. Scăderea veniturilor agenţilor economici, combinată cu creşterea continuă a costurilor de producţie - creştere a costurilor determinată, în principal de dobânzi şi de scăderea producţiei, aşa cum se poate observa din grafic - a asigurat atingerea unui alt "subobiectiv" al "reformei": aducerea marii majorităţi a agenţilor economici cu capital de stat în situaţia de a lucra cu pierderi. La această "realizare", se adaugă şi aceea că respectivii agenţi economici au intrat în blocaj financiar permanent.

Blocajul financiar, respectiv datoriile agenţilor economiei cu capital de stat către alţi agenţi economici cu capital de stat este o monstruozitate financiară, un artificiu creat de "reformişti" pentru a speria populaţia cu... marile datorii ale agenţilor economici ce urmează a fi oferiţi spre vânzare la preţuri derizorii. Acestea sunt datorii ale statului român către el însuşi. Nici existenţa lor, nici anularea lor nu afectează valoarea reală totală a capitalului asupra căruia este proprietar statul român. Existenţa lor le este, însă, utilă "reformiştilor" pentru manipularea informaţională a populaţiei, astfel încât aceasta să accepte transferul capitalului naţional în proprietatea privată a grupurilor mafiote.

În timp ce prin mecanismul financiar descris, "reformiştii" au adus agenţii economici cu capital de stat în situaţia de a lucra cu pierderi, tot ei au trecut la vânzarea capitalului de stat, iar sumele încasate, în loc să fie folosite pentru subvenţionarea propriilor agenţi economici, au fost "transferate" la bănci cu capital privat (vezi exemplul Băncii COLUMNA), cu care acestea au "cumpărat" noi capitaluri de la stat, în timp ce pentru subvenţionarea agenţilor economici cu capital de stat s-a apelat la fonduri de la... bugetul de stat, agenţii economici fiind puşi la zid, prezentaţi drept "găuri negre" care înghit banii contribuabilului, care trebuie, deci, "lichidaţi". În faza următoare, aceiaşi "reformişti", în loc să folosească sumele încasate din vânzarea capitalului deţinut la unii agenţi economici, pentru rentabilizarea altora, au trecut la folosirea acestor sume drept "indemnizaţii de disponibilizare", adică mită plătită cetăţenilor ţării pentru ca aceştia să accepte închiderea societăţilor comerciale şi vânzarea lor pe... doi dolari. Crearea blocajului financiar şi aducerea agenţilor economici cu capital de stat în situaţia de a lucra cu pierderi, de a fi prezentaţi drept "găuri negre", care înghit banii contribuabililor la buget, au reprezentat "penultimii" paşi ai mecanismului financiar al "reformei".

Ajunşi în acest punct, "reformiştii" au înscenat criza politică de la începutul' anului 1998, au obţinut adoptarea Legii Privatizării Societăţilor Comerciale, prin care capitalul de stat va fi scos la vânzare la preţuri de batjocură, fără controlul Curţii de Conturi, sumele încasate urmând a fi folosite drept mită, acordată cetăţenilor sub forma aşa-ziselor programe de asistenţă socială, pentru ca aceştia să nu se opună propriei lor exproprieri, transformării lor în robi salariaţi, lipsiţi de proprietate, obligaţi să-şi asigure existenţa din salarii de mizerie, oferite de noii proprietari ai capitalului românesc.

Prin adoptarea Legii Privatizării Societăţilor Comerciale şi schimbările efectuate în Guvernul României la începutul anului 1998, în România, au fost pregătite condiţiile asaltului decisiv al "reformiştilor" pentru realizarea obiectivelor strategice finale ale "reformei", [obiective precizate în partea din dreapta a Graficului nr. 1]:
- transformarea României într-o piaţă de desfacere a rebuturilor şi subproduselor realizate în străinătate;
- angajarea României la o datorie externă de peste 20 miliarde dolari SUA;
- însuşirea gratuită a capitalului românesc de către profitorii "reformei",- prin exproprierea cetăţenilor;
- reducerea accentuată a preţurilor capitalului românesc şi al forţei de muncă româneşti, preţuri care să asigure exploatarea lor cu costuri dintre cele mai scăzute în lume.

Acest asalt decisiv va "antrena", însă, şi accentuarea efectelor "intermediare" ale mecanismului "reformei" - creşterea în continuare a preţurilor, scăderea producţiei, reducerea veniturilor şi sărăcirea populaţiei, sporirea armatei şomerilor - ceea ce va "antrena" şi sporirea rezistenţei populare faţa de "reforma" capitalist-oligarhică, antinaţională şi antidemocratică, crearea condiţiilor politice pentru oprirea acestei "reforme" distrugătoare.


Ieşirea din prăpastie

Programul Economic pentru Naţiunea Română (PROGRAMUL), a fost conceput luându-se în considerare şansa pe care naţiunea română şi-ar putea-o crea în anul 1998 prin stoparea "reformei" capitalist-oligarhice şi impunerea, prin referendum, sau prin alegeri anticipate, a măsurilor de politică economică conţinute în PROGRAM şi în LEGE, măsuri a căror punere în practică ar asigura ieşirea României din prăpastia actuală şi înscrierea ei pe drumul construirii unui capitalism naţional-democratic, concurenţial, productiv şi eficient, capabil să asigure condiţii de viaţa decentă pentru toţi românii.

Sintetic, PROGRAMUL prevede:

1. Recunoaşterea şi reconstituirea drepturilor de proprietate ale cetăţenilor României asupra întregului capital naţional inclus în patrimoniul regiilor autonome şi societăţilor comerciale constituite în baza Legii nr. 15/1990.

2. Obligarea Guvernului României să administreze şi să valorifice eficient capitalul pe care şi l-a însuşit prin Legea 15/1990 şi să-l returneze integral cetăţenilor sub formă lichidă, sub formă de capital bănesc. Prin aplicarea prevederilor LEGII şi ale PROGRAMULUI, cetăţenii României, deci sectorul privat românesc, vor beneficia, anual, de un capital bănesc, destinat investiţiilor, de circa 15 miliarde dolari SUA, de 3 ori mai mult decât volumul investiţiilor realizat, anual, în perioada 1990-1997. Această "infuzie" masivă de capital românesc va asigura atât întregul necesar de capital circulant, cât şi suficiente resurse pentru reînnoirea şi sporirea capitalului fix, generând, totdată, sporirea substanţială a cererii interne te bunuri şi servicii.

3. Realizarea programului de investiţii preconizat şi creşterea corespunzătoare a cererii interne vor determina relansarea producţiei naţionale, atât acelei agricole, cât şi a celei industriale şi a serviciilor, astfel încât, în primii 4 ani de la adoptarea LEGII, să se asigure o creştere a Produsului Intern Brut de 10%pe an.

Această creştere substanţială a Produsului Intern Brut, ca şi îmbunătăţirea structurii acestuia vor genera sporirea veniturilor populaţiei, noi posibilităţi de economisire şi de investiţii, crearea de noi locuri de muncă, reducerea numărului şomerilor. Prin aplicarea prevederilor PROGRAMULUI vor fi extirpaţi toţi "viruşii" distrugători introduşi în organismul economiei româneşti de "reforma" capitalist-oligarhică:
- va fi eliminat complet şi definitiv blocajul financiar, prin transformarea datoriilor în acţiuni deţinute de actualii creditori;

- vor fi eliminate dobânzile cămătăreşti prin plafonarea taxei de scont - la maximum 5% pe an - şi a dobânzilor active practicate de băncile comerciale - la maximum 15% pe an;

- Statul Român va fi obligat să funcţioneze pe baza unui buget echilibrat, fiindu-i interzis să angajeze cheltuieli mai mari decât veniturile, să contracteze împrumuturi guvernamentale şi dobânzi generatoare de inflaţie;

- Guvernul României va fi obligat să asigure sporirea substanţială a exporturilor, să obţină excedente ale balanţei comerciale externe, prin care să reducă treptat şi să lichideze datoria externă acumulată de "reformişti", urmând, apoi, ca economia românească să funcţioneze cu o balanţă comercială externă echilibrată;

- Guvernul României va fi obligat să îmbunătăţească substanţial administrarea capitalului de stat, astfel încât, pe ansamblu, acesta să funcţioneze cu un randament de cel puţin 5% pe an, din care să fie plătite dobânzile cuvenite cetăţenilor şi să se asigure resurse pentru răscumpărarea obligaţiunilor emise în baza LEGII;

- vor fi eradicate complet şi definitiv corupţia şi criminalitatea economică;

- va fi stopată creşterea continuă şi susţinută a preţurilor, astfel încât, începând cu anul 2002, inflaţia anuală să nu fie mai mare de 7%;

- vor fi aduse modificări importante în legislaţia privind răspunderea administratorilor de capital, indiferent de proprietate, prin înnăsprirea sancţiunilor pentru gestiunea frauduloasă, avându-se în vedere, inclusiv, introducerea pedepsei capitale pentru acte deosebit de grave de prejudiciere a averii publice şi private;

Aplicarea integrală a prevederilor PROGRAMULUI şi LEGII va face posibil ca, în următorii 10-12 ani, întregul capital trecut în patrimoniul regiilor autonome şi societăţilor comerciale create în baza Legii 15/1990 să intre în proprietatea privată a cetăţenilor ţării. La sfârşitul acestei perioade, Produsul Intern Brut al României va fi de peste 2 ori mai mare decât cel realizat în anul 1997, crescând în mod corespunzător şi salariile, veniturile populaţiei, ca şi toţi ceilalţi indicatori economici şi sociali. Până în anul 2010, în România va fi încheiat procesul de tranziţie de la comunism la capitalismul naţional-democratic. În acel moment, românii vor trăi într-o Patrie Reîntregită, societatea românească va fi una prosperă şi înfloritoare, se va baza pe o clasă mijlocie puternică, creată prin aplicarea prevederilor PROGRAMULUI şi capabilă, prin muncă, inovaţie şi spirit de economisire, să asigure un grad înalt de valorificare a resurselor naturale şi umane ale ţării, un înalt nivel de trai pentru toţi românii.


2. Restabilirea drepturilor de proprietate ale cetăţenilor asupra capitalului naţional

Restabilirea drepturilor de proprietate ale cetăţenilor asupra capitalului naţional

Ω* Întregul capital trecut în patrimoniul regiilor autonome şi societăţilor comerciale create în baza Legii nr. 15/1990 şi nerestituit cetăţenilor va intra în proprietatea acestora, printr-o emisiune de obligaţiuni;

Ω* Fiecărui cetăţean major al ţării i se va recunoaşte dreptul de proprietate asupra unui capital echivalent cu 8000 dolari SUA;

Ω* Statul îşi va răscumpăra obligaţiunile; adică cetăţenii îşi vor primi echivalentul în lei al celor 8000 dolari SUA, treptat, pe parcursul a maximum 20 de ani. Intre timp, cetăţenii vor încasa o dobândă de 3% pe an, indexabilă cu indicele inflaţiei, ca şi preţul de răscumpărare;

Ω* Statul, prin Fondul Proprietăţii de Stat, sau altă instituţie însărcinată cu administrarea capitalului de stat, are obligaţia să gestioneze acest capital în aşa fel încât să creeze resursele financiare necesare răscumpărării obligaţiunilor şi plătii dobânzilor către cetăţeni;

Ω* Statul nu poate vinde acţiunile pe care le deţine la societăţile comerciale la un preţ mai mic decât valoarea nominală a acestora, actualizată la momentul vânzării;

Ω* Administrarea capitalului de stat este supusă controlului Curţii de Conturi a României;

Ω* Sumele obţinute din vânzarea acţiunilor deţinute de stat la societăţile comerciale vor fi utilizate numai pentru răscumpărarea obligaţiunilor de Ia cetăţeni;

Ω* Guvernul României are obligaţia de a reanaliza toate tranzacţiile prin care Fondul Proprietăţii de Stat a transferat capitalul de stat în proprietatea privată a persoanelor fizice şi juridice şi va recupera, prin acţiuni în justiţie, întregul capital transferat, fără echivalent, prin încălcarea prevederilor legale în vigoare;

Ω* Toate profiturile realizate de persoanele fizice şi juridice din tranzacţiile speculative cu terenuri şi active corporale care au făcut parte din patrimoniul legiilor autonome şi societăţilor comerciale create în baza Legii 15/1990, din intermedieri şi tranzacţii valutare şi cu valori mobiliare, din jocuri de noroc, vor fi impozitate cu 80%, sumele încasate astfel urmând să fie utilizate pentru răscumpărarea obligaţiunilor de la cetăţeni.

Prin Legea 15/1990, cetăţenii României, în mod neconstituţional şi nelegitim, au fost expropriaţi de capitalul pe care ei l-au creat de-a lungul istoriei. Din proprietatea "întregului popor", cea mai mare parte a capitalului naţional creat până în anul 1989, circa 95%, a trecut în proprietatea "privată" a statului român postcomunist, urmând ca apoi, prin aşa-zisa privatizare prin vânzare, să treacă în mod cvasigratuit în proprietatea profitorilor "reformei". Prin această lege, au fost expropriaţi şi proprietarii capitalului existent în România în anul 1945, şi proprietarii capitalului creat în perioada 1945-1989.

Proiectul Legii Proprietăţii şi Prosperităţii Românilor (LEGEA) are ca obiectiv principal restabilirea drepturilor de proprietate ale cetăţenilor României asupra capitalului naţional.

Articolul 1 al proiectului de LEGE prevede că: "Întregul capital deţinut de statul român şi de autorităţile publice locale în societăţile comerciale şi regiile autonome, create în baza prevederilor Legii 15/1990, aparţine cetăţenilor României".

Articolul 2 al proiectului de LEGE prevede că: "Recunoaşterea drepturilor de proprietate asupra capitalului prevăzut la articulai 1 se realizează printr-o emisiune de obligaţiuni în conformitate cu prevederile prezentei legi".

Articolele 3-21 ale proiectului de LEGE precizează modul în care va fi efectuată emisiunea de obligaţiuni prin care vor fi restabilite drepturile de proprietate asupra capitalului însuşit de statul român prin Legea 15/1990.

Astfel, conform Articolului 3 al proiectului de LEGE, "în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Ministerul Finanţelor va efectua o emisiune de obligaţiuni prin care statul român se va angaja să restituie cetăţenilor României capitalul trecut în patrimoniul societăţilor comerciale şi regiilor autonome create prin aplicarea prevederilor Legii 15/1990 şi nerestituit cetăţenilor până la data intrării în rigoare a prezentei legi".

"Valoarea nominală a unei obligaţiuni este de 1.000.000 (un milion) lei" (Articolul 5), fiecare cetăţean major al României fiind "îndreptăţit să primească un număr de 60 obligaţiuni, respectiv un total de 60.000.000 lei" (Articolul 6).

Vor primi cele 60 de obligaţiuni "toţi cetăţenii României care au primit cupoane nominative de privatizare, în baza Legii 55/1995, precum şi cei care au primit carnete cu certificate de proprietate în baza Legii 58/1991 şi le-au folosit înainte de adoptarea Legii 55/1995" (Articolul 7).

De obligaţiunile emise în baza LEGII vor beneficia "şi foştii proprietari sau acţionari ai societăţilor comerciale, preluate de regimul comunist, după 6 martie 1945, numărul de obligaţiuni cuvenite foştilor proprietari sau acţionari, ca şi modul de distribuire al respectivelor obligaţiuni" urmând să fie "stabilitprintr-o lege specială" (Articolul 8).

Considerând că dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, aderăm la principiul restitutio in integram, dar aplicat realmente in integrum, nu numai pentru terenuri şi Case naţionalizate, nu numai pentru averea personală, ci pentru întregul capital şi întreaga avere creată de cetăţeni, pentru toţi cei deposedaţi de dreptul la proprietate, inclusiv pentru cei care au creat capitalul românesc în perioada 1945-1989, pentru cei care au primit salarii de mizerie, cea mai importantă parte a veniturilor ce li s-ar fi cuvenit fiind transformată în capital, în miile de uzine, fabrici, combinate etc. ridicate de-a lungul şi de-a latul ţării.

Calitatea de deţinător de obligaţiuni, deci de creditor al statului român, va fi atestată de un certificat de creditor "în care va fi menţionat numărul de obligaţiuni deţinut de fiecare cetăţean (60), valoarea nominală unitară (1.000.000 lei) şi totală (60.000.000 lei) a acestora, dobânda anuală (3% pe an), numărul de identificare (care poate fi codul numeric personal), precum şi condiţiile de răscumpărare a obligaţiunilor şi de plată a dobânzii" (Articolul 9).

Obligaţiunea conferă deţinătorului ei două drepturi:
1 - dreptul de a primi de la emitent corespondentul în numerar al valorii nominale înscrisă în obligaţiune, la termenul de răscumpărare, înscris, de asemenea, în obligaţiune, respectiv în certificatul de creditor;
2 - dreptul deţinătorului ca, pe întreaga perioadă scursă între data emisiunii şi data răscumpărării, să primească dobânda, de asemenea înscrisă în obligaţiune, respectiv în certificatul de creditor.

Conform Articolului 11 din LEGE, "termenul limită de răscumpărare al obligaţiunilor emise în baza prevederilor prezentei legi este de 20 de ani de la data emiterii lor", iar conform Articolului 13 din LEGE, "dobânda la obligaţiunile ce fac obiectul prezentei legi este de 3% pe an, respectiv 30.000 (treizeci de mii) lei dobândă pe an, pentru fiecare obligaţiune şi se datorează începând cu data de 1 ianuarie 1999".

Pentru a apăra de inflaţie atât preţul obligaţiunii, pe care creditorul urmează să-l primească de la stat, la termenul de răscumpărare, cât şi dobânda, LEGEA prevede, la Articolul 12 că "preţul de răscumpărare al fiecărei obligaţiuni este egal cu valoarea ei nominală, indexată cu indicele general al inflaţiei din România, între luna decembrie a anului 1997 şi antepenul-tima lună de dinaintea răscumpărării respectivei obligaţiuni", iar la Articolul 14 că ""dobânda datorată, în baza prevederilor prezentei legi, cetăţenilor deţinători de obligaţiuni, va fi indexată cu indicele general al inflaţiei din România, între luna decembrie a anului 1997 şi ante penultima lună de dinaintea plăţii dobânzii".

Aceasta înseamnă că dacă, de exemplu, în cursul anului 1998 inflaţia în România va fi de 40%, preţul cu care statul român va răscumpăra o obligaţiune în luna februarie 1999 va fi nu de 1.000.000 lei, cât este valoarea nominală, ci de 1.400.000 lei (1.000.000 X 1,4 - indicele inflaţiei). De asemenea, dobânda cuvenită pentru o obligaţiune pentru un an nu va mai fi de 30.000 lei, ci de 42.000 lei (30.000 X 1,4 - indicele inflaţiei).

De unde va procura statul român banii necesari pentru răscumpărarea obligaţiunilor şi plata dobânzilor corespunzătoare? Evident, din vânzarea şi administrarea capitalului pe care şi l-a însuşit prin Legea 15/1990, prin exproprierea cetăţenilor.

În concepţia noastră, raţiunea existenţei statului nu este aceea de a fi proprietar de capital, ci aceea de a gestiona problemele publice ale societăţii. Statul român a făcut o eroare istorică. El şi-a însuşit capitalul naţional, care aparţine cetăţenilor României. Acum, el, statul român, are obligaţia să repare eroarea şi să restituie cetăţenilor capitalul pe care l-a însuşit în mod nelegitim şi neconstituţional. În plus, el şi-a asumat obligaţia de a administra acest capital, deci obligaţia de a păstra valoarea capitalului şi, în acelaşi timp, de a-l valorifica în aşa fel încât să obţină dividende suficient de mari, care să-i asigure nu numai acoperirea cheltuielilor de administrare, ci şi plata dobânzilor cuvenite cetăţenilor. Statul, respectiv Guvernul României, trebuie să vândă capitalul pe care şi l-a însuşit prin Legea 15/1990, cât mai repede, dar şi cât mai scump, pentru a-şi procura banii cu care să-şi răscumpere obligaţiunile de la cetăţeni, dar, înainte de vânzare, el trebuie să-l administreze competent şi responsabil, să obţină profit, din care să-şi asigure banii cu care să-şi acopere cheltuielile de administrare şi să plătească dobânda cuvenită cetăţenilor.

Conform principiilor de mai sus, Articolul 17, alin. 1 din LEGE prevede că "răscumpărarea obligaţiunilor emise în baza prezentei legi se efectuează din încasările obţinute de Ministerul Finanţelor din vânzarea acţiunilor deţinute de statul român la societăţile comerciale, precum şi din alte surse, aprobate prin lege", iar Articolul 14 alin. 2 prevede că "dobânda pentru obligaţiunile emise în baza LEGII este plătită din dividendele încasate de Ministerul Finanţelor pentru acţiunile deţinute de statul român la' societăţile comerciale, precum şi din alte surse, aprobate prin lege".

Considerăm complet inacceptabilă, ca fiind contrară intereselor cetăţenilor şi naţiunii române, utilizarea încasărilor obţinute din vânzarea capitalului de stat pentru acoperirea cheltuielilor Fondului Proprietăţii de Stat, sau oricărei alte instituţii de acest gen, sau pentru completarea veniturilor bugetului de stat, respectiv pentru acoperirea cheltuielilor de consum ale statului. Statul trebuie să-şi acopere cheltuielile din impozite şi taxe, nu din vânzarea capitalului naţional, care nu-i aparţine, acesta fiind proprietatea cetăţenilor, iar Fondul Proprietăţii de Stat, sau oricare altă instituţie, care îndeplineşte funcţia de administrator al capitalului de stat, adică al cetăţenilor, trebuie, ca orice administrator, să-şi acopere cheltuielile din venituri - dividende, dobânzi, câştiguri de capital etc, NU DIN VÂNZAREA CAPITALULUI. "Consumarea" capitalului, utilizarea sumelor obţinute din vânzarea capitalului naţional pentru acoperirea cheltuielilor de consum ale FPS şi ale Guvernului României, reprezintă o crimă odioasă împotriva poporului român, un act de înaltă trădare naţională. Ne exprimăm speranţa că cetăţenii României vor înţelege cât mai curând gravitatea acestei acţiuni criminale şi-şi vor uni eforturile pentru stoparea efectelor ei dezastruoase. In caz contrar, vom asista la nimicirea României şi înrobirea completă şi definitivă a naţiunii române.

Proiectul Legii Proprietăţii şi Prosperităţii Românilor prevede, la Articolul 25 că: "La data intrării în vigoare a prezentei legi, Fondul Proprietăţii de Stat îşi încetează activitatea şi se reorganizează ca Departament al Capitalului de Stat, subordonat Ministerului Finanţelor". "Activitatea Departamentului Capitalului de Stat este supusă controlului Curţii de Conturi a României, ca şi celelalte instituţii ale statului".

Departamentul Capitalului de Stat trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile de administrator al capitalului care îi este încredinţat, până în momentul când va fi răscumpărată ultima obligaţiune emisă în baza LEGII. El trebuie să funcţioneze pe baza unui buget propriu, separat de bugetul de stat, să-şi acopere cheltuielile exclusiv din venituri - dividende, dobânzi, câştiguri de capital etc, nu din încasările obţinute din vânzarea capitalului. Dimpotrivă, veniturile sale trebuie, în mod normal, având în vedere dimensiunea uriaşă a capitalului pe care-l administrează, să depăşească cu mult cheltuielile sale de funcţionare şi să obţină profituri, care să fie utilizate pentru răscumpărarea obligaţiunilor emise în baza LEGII. Nici un leu încasat din vânzarea capitalului de stat nu poate avea altă destinaţie decât aceea a răscumpărării obligaţiunilor emise în baza LEGII. Conform Articolului 17 alin. 2 din LEGE, "sumele încasate de Ministerul Finanţelor din vânzarea acţiunilor deţinute de statul român la societăţile comerciale vor fi utilizate, temporar, pentru recapitalizarea societăţilor comerciale la care statul român este acţionar şi pentru constituirea de depozite bancare purtătoare de dobânzi, până la utilizarea lor pentru răscumpărarea obligaţiunilor".

Datorită faptului că, în cele mai multe cazuri, vor exista decalaje între momentul încasării sumelor obţinute din vânzarea acţiunilor şi momentul răscumpărării obligaţiunilor, Departamentul Capitalului de Stat va dispune de importante sume de bani pe care le va putea utiliza pentru recapitalizarea, restructurarea şi rentabilizarea agenţilor economici la care este acţionar, în aşa fel încât să-i aducă pe aceştia în situaţia ca acţiunile deţinute de stat să poată fi vândute cel puţin la valoarea lor nominală, actualizată la momentul vânzării, adică să păstreze valoarea capitalului pe care-l are în administrare şi pe care trebuie să-l restituie cetăţenilor, prin răscumpărarea obligaţiunilor.

Pentru realizarea acestui obiectiv, Articolul 28 al LEGII prevede că: "Acţiunile deţinute de statul român la societăţile comerciale se tranzacţionează pe piaţa secundară a valorilor mobiliare din România, la preţurile practicate pe această piaţă." Preţul la care pot fi oferite spre vânzare acţiunile prevăzute la alineatul precedent nu poate fi mai mic decât valoarea nominală a acţiunilor respective, actualizată la data vânzării".

Respingem în mod categoric practicile "reformiştilor" de vânzare a capitalului de stat prin "negociere", cu investitori mai mult sau mai puţin "strategici", prin "intermediari", prin "licitaţii" mai mult sau mai puţin "aranjate". Toate acţiunile deţinute de statul român, în numele cetăţenilor săi, se vând pe pieţele secundare de valori mobiliare, pieţe organizate şi supravegheate de, CNVM, respectiv la BURSĂ şi la RASDAQ, la preţurile practicate pe aceste pieţe. Cine vrea să cumpere acţiuni ale statului român poate să le cumpere pe aceste pieţe, fără nici o restricţie, la preţurile practicate pe aceste pieţe, fără şmecheria "promisiunilor" de investiţii viitoare şi de îndoielnica păstrare a locurilor de muncă etc. Cumpărătorii serioşi ştiu şi cât mai trebuie să investească după ce au cumpărat acţiunile de la statul român şi câte locuri de muncă să păstreze pentru a desfăşura o activitate rentabilă. Acţiunile deţinute de Statul Român la societăţile comerciale nu sunt nici ale domnului preşedinte al FPS, nici ale Ministrului Finanţelor, nici ale Primului Ministru. Aceste acţiuni sînt ale cetăţenilor României. Ele nu pot fi vândute la orice preţ, ci numai la un preţ care să păstreze, dacă nu să şi sporească, valoarea capitalului de stat, averea cetăţenilor. Acest preţ nu poate fi mai mic decât valoarea nominală a acţiunilor, actualizate la data vânzării, în funcţie de inflaţie. Aşa cum am arătat, acest obiectiv poate fi realizat cu sumele mari de bani de care dispun administratorii capitalului de stat, cu care pot recapitaliza, restructura şi rentabiliza agenţii economici, în aşa fel încât să nu se vândă în pierdere capitalul cetăţenilor.

Cine vrea să fie Prim Ministru, sau Ministrul Finanţelor, trebuie să-şi asume această responsabilitate. În acest sens, Articolul 27 din LEGE prevedecă: "Guvernul României este responsabil pentru administrarea eficientă a capitalului de stat." În cazul în care capitalul administrat prin Departamentul Capitalului de Stat nu înregistrează un proft net (dividende) anual de cel puţin 5%, Primul Ministru şi Ministrul Finanţelor îşi vor prezenta demisia şi vor fi înlocuiţi, cu respectarea prevederilor Constituţiei.

Pierderile de capital înregistrate de Departamentul Capitalului de Stat se acoperă de la bugetul de stat, cu aprobarea Parlamentului României". Deci, conform ultimului alineat din Articolul 27 al LEGII, în cazul în care la sfârşitul unui an calendaristic (financiar), Departamentul Capitalului de Stat va prezenta un bilanţ contabil cu pierdere, în loc de profit, vor fi sancţionaţi nu numai Primul Ministru şi Ministrul Finanţelor, cu demisia imediată, ci şi cetăţenii ţării care vor fi obligaţi să acopere pierderea de capital din propriul buzunar, respectiv din impozite şi taxe asupra salariilor, sau asupra consumului. Ei trebuie să plătească pentru greşeala de a fi ales guvernanţi incompetenţi, sau iresponsabili.

Capitalul naţional trebuie să devină una din valorile supreme ale naţiunii române. El trebuie apărat şi păstrat, cu orice preţ, de toţi membrii naţiunii. Orice leu pierdut din capitalul naţional înseamnă un pas spre sărăcie, un pas spre distrugerea ţării, spre înrobirea naţiei şi a membrilor ei. Cetăţenii României cunosc, în baza informaţiilor publicate în presă privitoare la rezultatele controalelor efectuate de Curtea de Conturi a României, ca şi alte investigaţii, că o importantă parte a capitalului de stat a fost trecută în proprietatea persoanelor fizice şi juridice private, fără compensaţia corespunzătoare, de multe ori prin încălcarea prevederilor legale în vigoare.

Declarându-ne apărători fermi ai legii, ca şi ai dreptului de proprietate, considerăm că este de datoria Guvernului României să recupereze întregul capital pe care FPS l-a transferat în proprietatea peroanelor fizice şi juridice private, fără a primi în schimb echivalentul valoric al acestui capital. O primă modalitate de recuperare a acestui capital o reprezintă reanalizarea tranzacţiilor prin care FPS-ul a transferat capitalul în proprietatea persoanelor fizice şi juridice private şi formularea de acţiuni în justiţie pentru recuperarea capitalului transferat fără respectarea prevederilor legale în vigoare. În acest sens Articolul 34 din LEGE prevede că: "în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul României va reanalize toate tranzacţiile prin care Fondul Poprietăţii de Stat a transferat capitalul de stat către persoane fizice şi private, el având obligaţia de a recupera, prin acţiuni injustiţie, întregul capital de stat înstrăinat, fără echivalent, prin încălcarea prevederilor legale în vigoare".

Pentru restabilirea şi refacerea drepturilor de proprietate ale cetăţenilor României, vor fi aplicate principiile, practicile şi uzanţele de contabilitate, inclusiv, de actualizare a valorii capitalurilor în situaţii de inflaţie, principii, practici şi uzanţe recunoscute, aprobate şi aplicate de organismele profesionale şi guvernamentale din SUA şi din alte state civilizate.

Cetăţenii României, prin statul lor naţional, nu doresc să-şi însuşească şi nu-şi vor însuşi nici un leu din averea vreunei persoane fizice, sau juridice, fie ea autohtonă, sau străină, dar îşi vor exercita dreptul suveran de a-şi recupera averea de care au fost deposedaţi, în toate cazurile în care deposedarea poate fi dovedită. Dacă, de exemplu, un hotel a fost vândut de către FPS unei persoane juridice private cu un milion de dolari SUA (deci, o monedă stabilă) şi, conform principiilor ştiinţei şi practicii financiar-contabile, recunoscute şi aplicate pe plan internaţional, acel hotel avea o valoare de o sută de milioane de dolari SUA, iar după o scurtă perioadă de timp, acelaşi hotel este revândut cu o sută de milioane de dolari SUA, este evident că statul român a fost deposedat, prejudiciat. Si din motivele de mai sus, dar şi pentru a descuraja complet şi definitiv tranzacţiile speculative cu capitaluri în România, Articolul 31 din LEGE prevede că: "Pentru profiturile realizate în România din tranzacţiile cu terenuri şi active imobiliare care au făcut parte din patrimoniul societăţilor comerciale şi regiilor autonome create în baza Legii 15/1990, persoanele fizice şi juridice plătesc statului român un impozit de 80%." Conform Articolului 32 al LEGII, acelaşi impozit, de 80%, urmează a fi plătit şi pentru profitul realizat din "activităţile de jocuri de noroc, de intermedieri şi tranzacţii valutare şi cu valori mobiliare". În concepţia noastră, pieţele de capital, tranzacţiile cu capitaluri sunt instrumente utile pentru funcţionarea eficientă a unei economii capitaliste democratice şi concurenţiale, însă ele nu trebuie transformate în instrumente de îmbogăţire necuvenită, prin "ţepuirea" statului şi a cetăţenilor! Cei care investesc capitaluri în astfel de activităţi trebuie să se mulţumească cu un profit rezonabil, de 20%.


3. Valorificarea drepturilor de proprietate

■ Patru modalităţi de valorificare a drepturilor de proprietate restabilite prin LEGE: păstrarea obligaţiunilor, în vederea încasării preţului de răscumpărare şi a dobânzii; vânzarea obligaţiunilor şi reinvestirea sumelor încasate; gajarea obligaţiunilor la bănci pentru obţinerea de credite; convertirea obligaţiunilor în acţiuni deţinute de statul român la societăţile comerciale;

■ În perioada 1999-2002, cetăţenii României vor încasa de la statul român o sumă totală de circa 50 miliarde dolari, sub formă de răscumpărări de obligaţiuni (34 miliarde dolari) şi dobânzi (16 miliarde dolari). Aceasta înseamnă 2200 dolari pentru fiecare cetăţean, 6600 dolari SUA pentru o familie formată din trei persoane, respectiv 53 milioane lei în preţurile lunii decembrie 1997;

■ Obligaţiunile emise în baza LEGII vor putea fi utilizate drept garanţii pentru obţinerea de credite bancare, astfel încât, în condiţiile plafonării dobânzilor active la 15% pe an, vor putea fi utilizate, cu maximum de eficienţă, toate sumele atrase de băncile comerciale din resurse interne sau externe.

Cetăţenii României îşi vor putea valorifica drepturile de proprietate, restabilite prin aplicarea prevederilor LEGII, în modalităţile următoare:

1. Păstrarea obligaţiunilor, în aşteptarea încasării dobânzilor şi a preţului de răscumpărare;

2. Vânzarea obligaţiunilor şi reinvestirea sumelor încasate într-o altă forma de capital: cumpărări de acţiuni de la stat, cumpărări de acţiuni, sau obligaţiuni emise de societăţile comerciale cu capital privat, noi sau existente; cumpărări de obligaţiuni emise de primării;

3. Gajarea obligaţiunilor la bănci pentru obţinerea de credite care, la rândul lor, vor fi investite într-una din formele de capital menţionate la pct. 2 de mai sus;

4. Conversia obligaţiunilor, respectiv schimbarea directă a acestora în acţiuni deţinute de statul român la societăţile comerciale.

Oprirea procesului de degradare a economiei româneşti şi reaşezarea acesteia pe drumul unei dezvoltări sănătoase, în beneficiul tuturor cetăţenilor săi, sunt imposibile fără un efort susţinut de economisire şi investire din partea întregii populaţii. Este absolut necesar ca, cel puţin pentru o perioadă de 3 ani, să fie interzisă orice formă de transfomare a capitalului în fond de consum. Această regulă va trebui respectată atât de stat, cât şi de persoanele fizice şi juridice private.

În acest sens, Articolul 29 al LEGII prevede că: "În cursul anilor 1998, 1999 şi 2000, toate sumele încasate de persoane fizice şi juridice din vânzarea de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni etc.) pe piaţa secundară a acestora, precum şi veniturile (dobânzi, dividende etc.) obţinute de persoanele fizice şi juridice ca urmare a deţinerii de valori mobiliare şi de conturi bancare, rămase după plata impozitelor cuvenite statului român, vor fi utilizate exclusiv pentru capitalizare, respectiv pentru constituirea de depozite bancare, purtătoare de dobânzi, fie pentru achiziţionarea de acţiuni şi obligaţiuni pe piaţa primară a valorilor mobiliare. "

Deci, pentru perioada menţionată, de cel puţin 3 ani de la data adoptării LEGII, nici un leu încasat din vânzarea de obligaţiuni sau acţiuni, şi nici din veniturile cuvenite pentru deţinerea de astfel de valori mobiliare, sau de conturi bancare, nu va putea fi "dus acasă" şi utilizat pentru cumpărarea de bunuri de consum - mâncare, băutură, îmbrăcăminte etc. Toţi banii încasaţi de proprietarii de capital din vânzarea capitalului, sau ca venituri cuvenite pentru acest capital, trebuie reinvestiţi, recapitalizaţi. Aceşti bani nu pot fi utilizaţi pentru tranzacţii speculative. Ei nu pot fi utilizaţi pentru cumpărarea de valori mobiliare existente, pentru revânzarea acestora, în scopul obţinerii de profit. Banii pot fi utilizaţi numai pentru constituirea de depozite bancare, sau pentru achiziţionarea de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni) noi, emise de agenţii economici existenţi, pentru majorarea capitalului, sau pentru înfiinţarea de noi societăţi comerciale, prin aceste emisiuni, respectiv pentru achiziţionarea de obligaţiuni noi, emise de primării.

Fiecare deţinător de obligaţiuni emise în baza LEGII va trebui să-şi deschidă un cont (de valori mobiliare) la o societate de valori mobiliare (SVM), prin intermediul căreia îşi va efectua toate operaţiile legate de valorificarea obligaţiunilor. SVM-ul va executa ordinele clienţilor săi pentru vânzarea obligaţiunilor, gajarea acestora la bănci sau conversia lor în acţiuni. SVM-ul va deschide clienţilor săi şi un cont de numerar în care vor fi ţinute şi înregistrate sumele cuvenite clinetului drept preţ de răscumpărarea obligaţiunilor de către stat, preţ de vânzare al obligaţiunilor, creditele acordate de bănci în schimbul gajării obligaţiunilor, dobânzile cuvenite pentru obligaţiuni, dividende cuvenite pentru acţiuni etc. În baza ordinelor clienţilor, SVM-ul va reinvesti banii pentru constituirea de depozite bancare, sau pentru achiziţionarea de valori mobiliare, pe piaţa primară a acestora. La rândul lor, din depozitele bancare constituite de SVM-uri, în numele clienţilor acestora, băncile vor avea obligaţia să acorde credite numai pentru achiziţionarea de valori mobiliare primare.


Păstrarea obligaţiunilor.

Cea mai comodă, mai simplă, mai sigură, mai puţin riscantă, modalitate de valorificare a obligaţiunilor emise în baza LEGII, constă în păstrarea lor, respectiv ţinerea lor în contul SVM-ului, în aşteptarea încasării preţului, prin răscumpărarea obligaţiunilor de către stat, şi, între timp, a dobânzilor corespunzătoare.


Răscumpărarea obligaţiunilor

Conform prevederilor Articolului 11 din LEGE, "termenul limită de răscumpărare al obligaţiunilor... este de 20 de ani de la data emiterii lor". Cetăţenii nu vor trebui, toţi, să aştepte 20 de ani pentru a-şi primi banii reprezentând preţul de răscumpărare al obligaţiunilor.

Statul are obligaţia ca, începând cu primul an de după adoptarea LEGII, în fiecare an, să răscumpere numărul de obligaţiuni pentru care dispune de banii necesari.
Aceşti bani vor proveni din următoarele surse:
- sumele încasate de stat din vânzarea acţiunilor pe care le deţine la societăţile comerciale;
- dividendele încasate de stat pentru acţiunile deţinute la societăţile comerciale;
- dobânzile încasate de stat pentru depozitele bancare create, temporar, cu banii ce vor fi folosiţi pentru răscumpărarea obligaţiunilor;
- impozitele pe profiturile realizate de persoane fizice şi juridice din tranzacţiile cu terenuri şi active corporale care au făcut parte din patrimoniul regiilor autonome şi societăţile comerciale create în baza Legii 15/1990;
- impozitele pe profiturile realizate din intermedieri şi tranzacţii valutare şi cu valori mobiliare;
- recuperările, obţinute prin acţiuni în justiţie, din transferuri ale capitalului de stat în proprietatea persoanelor fizice şi juridice, fără respectarea prevederilor legale în vigoare;
- alte surse aprobate prin lege.

Principala sursă a "fondului de răscumpărare" a obligaţiunilor o constituie sumele încasate de către stat din vânzarea acţiunilor pe care le deţine la societăţile comerciale.

Este de prevăzut că, datorită atât situaţiei dificile în care au fost aduse societăţile comerciale la care statul este acţionar, situaţie care nu este de natură să atragă investitori străini serioşi, cât şi capacităţii limitate a populaţiei de a face economii, în primii ani de după adoptarea LEGII, sumele ce vor fi încasate de stat din vânzarea de acţiuni vor fi mai mici, astfel încât în prognozarea acestor sume pentru primii patru ani de după adoptarea LEGII, am luat în considerare o medie anuală de circa 5,6 miliarde de dolari SUA, respectiv, anual, 3,7% din cele 150 miliarde dolari SUA, care fac obiectul LEGII. În prognoza noastră, în următorii patru ani, acţiunile statului, în valoare de circa 22,3 miliarde dolari SUA, vor fi cumpărate, în cea mai mare parte, de persoane fizice şi juridice române, în proporţie de circa 73%, restul de 27% urmând a fi cumpărate de persoane fizice şi juridice străine (vezi Tabelul nr. 1). Prognoza are în vedere faptul că investitorii străini serioşi, cei care vor veni în România nu pentru a "da tunuri" şi pentru a face "afaceri" dubioase cu funcţionarii FPS, ci pentru a obţine profituri din producţia de bunuri şi servicii, aceşti adevăraţi investitori străini, deci, îşi vor spori investiţiile în România pe măsură ce economia românească va fi repusă în stare de funcţionare normală, producătoare de profituri prin inovaţie şi concurenţă, nu prin "tunuri" date statului şi întreprinzătorilor privaţi.


Venituri din răscumpărări de obligaţiuni

Statul român va trebui să administreze cu competenţă şi responsabilitate capitalul pe care l-a luat în proprietate. El trebuie să administreze acest capital în aşa fel încât să obţină o rată medie a rentabilităţii capitalului de cel puţin 5% pe an. Articolul 27 din LEGE prevede că: "Guvernul României este responsabil pentru administrarea eficientă a capitalului de stat. În cazul în care capitalul administrat prin Departamentul Capitalului de Stat nu înregistrează un profit net anual de cel puţin 5%, Primul Ministru şi Ministrul Finanţelorîşi vor prezenta demisia şi vor fi înlocuiţi, cu respectarea prevederilor Constituţiei".

Ţinând seama de diminuarea treptată a capitalului de stat, prin. răscumpărări şi conversii, rezultă că în următorii patru ani de după adoptarea LEGII, Departamentul Capitalului de Stat va trebui să obţină, în medie, un profit net de circa 6,6 miliarde dolari pe an, urmând ca 60% din această sumă să fie utilizată pentru plata dobânzilor către deţinătorii de obligaţiuni, iar restul de 40% pentru răscumpărarea de obligaţiuni. Recapitulând, rezultă următoarea dinamică a fondului de răscumpărare a obligaţiunilor emise în baza LEGII, (vezi Tabelul nr. 2).


Venituri din dobânzile la obligaţiuni

Conform Articolului 13 din LEGE, "dobânda la obligaţiunile ce fac obiectul LEGII este de 3%pe an, respectiv 30.000 (treizeci mii) lei dobândă pe an, pentru fiecare obligaţiune şi se datorează începând cu data de 1 ianuarie 1999". Ca şi preţul de răscumpărare, dobânda anuală va fi indexată cu indicele inflaţiei, păstrându-i-se, deci, puterea de cumpărare. În primul an de după adoptarea LEGII, cele 150 miliarde dolari. SUA vor aduce cetăţenilor României o dobândă totală de 4,4 miliarde dolari SUA, respectiv circa 240 de dolari SUA pentru fiecare deţinător al celor 60 de obligaţiuni emise în baza LEGII. Pe măsura răscumpărării de către stat a numărului de obligaţiuni pentru care s-au constituit sursele necesare şi a conversiei obligaţiunilor în acţiuni, volumul total anual al dobânzilor plătite de stat şi încasate de deţinători de obligaţiuni va scădea, treptat, până în momentul când toate obligaţiunile vor fi scoase din circulaţie, prin răscumpărare sau conversie. Este de aşteptat că ritmul conversiei obligaţiunilor în acţiuni va creşte, de la un an la altul, ca urmare a rentabilizării societăţilor comerciale la care este acţionar statul român şi care se vor transforma în societăţi cu capital preponderent privat. Dobânda plătită de stat pentru obligaţiuni este fixă, fiind limitată la 3% pe an. În mod normal, dividendele pe care le-pot acorda societăţile comerciale sunt cu mult mai mari de 3% pe an, astfel încât este de prevăzut că un număr din ce în ce mai mare de deţinători de obligaţiuni vor prefera fie să le vândă, chiar şi la un preţ mai mic decât valoarea nominală actualizată, fie să le convertească în acţiuni.

În prognoza noastră, pentru primii 4 ani de după adoptarea LEGII, am luat în considerare un Volum mediu anual de răscumpărări de 8,5 miliarde dolari SUA şi unul de conversii de 3,8 miliarde dolari SUA, astfel încât volumul mediu anual al dobânzilor ce urmează a fi plătit de către stat cetăţenilor va fi de 4,0 miliarde dolari SUA, scăzând, treptat de la 4,4 miliarde dolari SUA în 1999, la 3,6 miliarde dolari SUA în anul 2002. Iată dinamica acestor indicatori în primii patru ani de după adoptarea LEGII (vezi Tabelul nr. 3).


Vânzarea obligaţiunilor

Conform Articolului 21 din LEGE, obligaţiunile dobândite în baza LEGII "vor putea fi tranzacţionale pe piaţa secundară a valorilor mobiliare din România, ele putând fi cumpărate de statul român (prin răscumpărare) de persoane fizice, cetăţeni români şi de persoane juridice române".

Obligaţiunile dobândite în baza LEGII vor putea fi vândute în orice moment, imediat după primirea lor în posesie. Vânzarea va putea fi efectuată printr-un simplu ordin de vânzare dat SVM-ului ales pentru efectuarea unei astfel de tranzacţii. Aşa cum am arătat, câştigul pe care-l pot aduce obligaţiunile este limitat la dobânda de 3% pe an. O obligaţiune de un milion de lei aduce, anual, un câştig de 30.000 lei. Un câştig sigur, dar limitat la 30.000 lei pe an. În plus, acest câştig este impozabil. Acelaşi milion de lei ar putea aduce un câştig mult mai mare dacă ar fi investit într-o societate comercială. Profitul, respectiv dividendul pe care-l poate aduce acelaşi milion de lei poate fi de 15%-20 % pe an. Sau chiar mai mare. În plus, conform Articolului 32, din LEGE, dacă acest profit este reinvestit, el nu este impozabil.

În aceste condiţii, este de prevăzut că mulţi deţinători de obligaţiuni vor prefera să vândă obligaţiunile şi, cu banii încasaţi, să cumpere acţiuni. Ei vor fi tentaţi să facă această operaţiune chiar şi vânzând obligaţiunile sub valoarea lor nominală. De exemplu, deţinătorul a 60 de obligaţiuni, având fiecare valoarea nominală de un milion de lei, deci o valoare nominală de 60 milioane lei, le va putea vinde la preţul de 500.000 lei pe obligaţiune, obţinând un preţ total de 30 milioane lei (60 obligaţiuni X 500.000 lei/obl.). Investind cele 30 milioane în acţiuni, care i-ar aduce un dividend de 15%, el va obţine un volum total de dividende de 4,5 milioane lei (30.000.000 X 15%). Dacă ar fi rămas cu cele 60 de obligaţiuni, el ar fi obţinut o dobândă totală de 1,8 milioane lei. Iată motivul pentru care mulţi deţinători de obligaţiuni, în primul rând cei dispuşi să rişte pentru un câştig mai mare, vor prefera să le vândă sau, aşa cum vom vedea, să le schimbe direct în acţiuni. Obligaţiunile vor fi cumpărate de investitori care, prin specificul lor, sunt dispuşi să aibă câştiguri mai mici, dar sigure, deci să-şi asume riscuri mai mici. De exemplu, fondurile şi societăţile de investiţii, sau băncile. În exemplul nostru, cele 60 de obligaţiuni vor asigura o dobândă de 1,8 milioane lei, care raportată la costul investiţiei, de 30 milioane lei, înseamnă un randament de 6,0% pe an, randament ce poate fi mai mult decât mulţumitor pentru un investitor de natura celor menţionaţi.

Desigur, operaţiunea de transformare a obligaţiunilor în acţiuni, prin vânzarea obligaţiunilor şi investirea banilor încasaţi din această vânzare în acţiuni, nu produce, prin sine, noi sume de bani, noi lichidităţi. Ea determină sporirea capitalului privat în economie, reducerea celui deţinut de stat şi generează, în final, capital nou, locuri de muncă şi venituri suplimentare.

În exemplul nostru, banca a dispus de cele 30 de milioane, probabil din depozite ale populaţiei (deci ele există deja, în calitate de capital, sub formă de capital bănesc), pe care le-a transferat deţinătorului de obligaţiuni. Acesta are mai multe posibilităţi:

Varianta I: Să le investească în acţiunile unei societăţi comerciale noi, deci în capitalul social al acesteia, de unde vor fi transformate în capital real, de exemplu tractoare, sau strunguri. Rezultat: sporirea sectorului privat în economia reală cu cele 30 milioane lei; creşterea capacităţilor de producţie, noi locuri de muncă, noi venituri primare (salarii, profituri) pentru populaţie, venituri din care o parte vor fi economisite şi transformate în capital nou, proprietate privată.

Varianta II: Fostul deţinător de obligaţiuni cumpără acţiuni emise de o societate comercială, existentă, fie ea cu capital privat, de stat, sau mixtă, pentru majorarea capitalului său social. Cu banii intraţi în cont, societatea cumpără capital real, să zicem, din nou, tractoare sau strunguri. Rezultat: sporirea sectorului privat în economia reală cu cele 30 milioane lei, creşterea capacităţii de producţie, noi locuri de muncă, noi venituri primare (salarii, profituri) pentru populaţie, venituri din care o parte vor fi economisite şi transformate în capital nou, proprietate privată.

Varianta III: Fostul deţinător de obligaţiuni cumpără acţiuni de la statul român. Ajunse la Ministerul de Finanţe, cele 30 milioane nu pot avea decât o destinaţie: răscumpărarea de obligaţiuni. Banii se întorc tot la deţinătorii de obligatiuni şi nu pot fi utilizate decât într-una din cele două variante deja menţionate.

Rezultat: a fost dezetatizat un capital de 30 milioane lei; a crescut capitalul privat din economie cu cele 30 milioane lei; a crescut capitalul real din economie şi, respectiv, capacitatea de producţie de bunuri şi servicii, cu cele 30 milioane lei; au fost create noi locuri de muncă; au fost create noi venituri primare (salarii, profituri), venituri din care o parte au fost economisite şi transformate în capital nou, proprietate privată. Iată deci că, aplicarea prevederilor LEGII, emiterea de obligaţiuni şi transformarea acestora în acţiuni generează capital, locuri de muncă, venituri, avere, bogăţie, prosperitate.


Gajarea obligaţiunilor

Conform Articolului 21 din LEGE, obligaţiunile emise în baza LEGII "vor putea fi utilizate drept garanţii pentru obţinerea de credite de la băncile comerciale, credite care vor putea fi folosite exclusiv pentru achiziţionarea de valori mobiliare pe piaţa primară a acestora".

Se ştie că, în ultimii ani, deşi au existat importante sume de bani acumulate de bănci, acestea au rămas nefolosite, ca urmare, pe de o parte, a faptului că întreprinzătorii nu au putut prezenta garanţii, pe de altă parte, datorită nivelului prohibitiv al dobânzilor. Prin adoptarea prevederilor LEGII sunt înlăturate complet şi definitiv cele două cauze ale nefolosirii banilor acumulaţi de către bănci. Obligaţiunile deţinute în baza legii sunt garantate de statul român, astfel încât deţinătorii lor nu mai au nevoie de nici o altă garanţie colaterală pentru obţinerea de credite de la bănci. Valoarea obligaţiunilor în circulaţie va fi mult mai mare decât valoarea creditelor pe care le vor putea acorda băncile din România, astfel că, practic, toate economiile populaţiei depuse la bănci vor putea fi luate cu împrumut de către deţinătorii de obligaţiuni.

Prin Articolul 30 al LEGII, care prevede plafonarea dobânzilor percepute de băncile comerciale pentru creditele acordate persoanelor fizice şi juridice private la maximum 15% pe an, este eliminată şi cea de a doua cauză a neutilizării disponibilităţilor băneşti ale băncilor. Combinarea celor trei factori - dobânzi bancare plafonate, disponibilităţi bancare limitate, garanţii, practic, nelimitate - va avea ca efect nu numai utilizarea completă a disponibilităţilor băneşti ale băncilor, dar şi sporirea concurenţei pentru obţinerea acestor credite, respectiv investirea acestor disponibilităţi în cele mai promiţătoare, cele mai rentabile proiecte economice. Desigur, nici gajarea obligaţiunilor nu creează, prin sine însăşi, o nouă sursă de investiţii, de lichidităţi, însă ea sporeşte şansele a sute de mii de între prinzători de a avea acces la disponibilităţile create prin efortul de economisire al persoanelor fizice şi juridice.


Conversia obligaţiunilor

Articolul 20 din LEGE prevede că "obligaţiunile emise în baza prezentei legi sunt convertibile în acţiuni deţinute de statul român la societăţile comerciale. Schimbul de obligaţiuni contra acţiuni se face luându-se în considerare preţul de piaţă al celor două tipuri de valori mobiliare".

Aşa cum s-a precizat, câştigul pe care o obligaţiune îl aduce deţinătorului ei este limitat la 3% pe an. Este adevărat că este sigur, dar este limitat. În plus, câştigul este impozabil. În aceste condiţii, mai ales după ce actualele societăţi cu capital de stat vor fi puse pe picioare si rentabilizate, mulţi deţinători de obligaţiuni vor prefera să-şi schimbe calitatea de creditori ai statului în aceea de acţionari ai societăţilor comerciale, care ar putea să le aducă câştiguri, sub forma dividendelor, mult mai mari decât obligaţiunile emise de stat. Aşa cum am văzut, ei pot face această schimbare vânzând, mai întâi, obligaţiunile pe piaţă şi cumpărând, apoi, acţiuni la societăţile comerciale. Ei pot însă să evite procesul de vânzare-cumpărare, care, în afară de timp, necesită şi plata unui dublu comision către societatea de valori mobiliare care efectuează tranzacţia şi să schimbe direct (să convertească) obligaţiunile în acţiuni.

Este de prevăzut că o bună parte dintre deţinătorii de obligaţiuni le vor schimba direct pe acţiuni deţinute de statul român la societăţile comerciale. Este de prevăzut, de asemenea, că această cale de transformare a obligaţiunilor în acţiuni - conversia - va fi utillizată pe larg de către investitorii instituţionali "sofisticaţi" (deci cei care sunt specialişti în astfel de "tranzacţii") care voi încerca să cumpere ieftin obligaţiunile de la deţinătorii iniţiali ai acestora ca să le poată "converti", apoi, în acţiuni care "promit" dividende ridicate. Pentru a limita reducerea exagerată a preţului obligaţiunilor, alin. 2 din Articolul 21 al LEGII prevede că "primii deţinători ai obligaţiunilor emise în baza prevederilor prezentei legi nu le pot vinde la un preţ mai mic decât jumătatea valorii lor nominale, actualizate la data vânzării".

Se înţelege de la sine că nici această modalitate de valorificare a obligaţiunilor nu va produce direct capital nou, dar are ca efect diminuarea capitalului aflat în proprietatea statului şi sporirea, corespunzătoare, a capitalului aflat în proprietatea persoanelor fizice şi juridice private, cu consecinţa că toate profiturile aduse de acest capital, după momentul conversiei, vor intra direct în proprietatea privată a cetăţenilor, în sectorul privat, ceea ce va mări capacitatea productivă a acestuia.

În prognoza noastră, am considerat că urmare a sporirii infuziei de capital privat şi a îmbunătăţirii activităţii administratorilor, rentabilitatea şi atractivitatea acţiunilor deţinute de stat la societăţile comerciale vor creşte într-un ritm accelerat, astfel încât dinamica volumului conversiei obligaţiunilor în acţiuni va fi aceea din tabelul nr. 3, respectiv o creştere de la circa un miliard dolari SUA în anul 1999, la 8 miliarde dolari în anul 2002, deci un total de 15,0 miliarde dolari, sau o medie anuală de 3,8 miliarde dolari SUA.

Recapitulând, rezultă că în primii patru ani de după aplicarea LEGII, valoarea obligaţiunilor deţinute de cetăţeni se va diminua cu 48,85 miliarde dolari SUA, astfel:
- 33,85 miliarde dolari SUA prin răscumpărarea obligaţiunilor de către stat
- 15,00 miliarde dolari SUA prin conversia obligaţiunilor în acţiuni deţinute de statul român la societăţile comerciale
Total - 48,85 miliarde dolari SUA. Aceasta reprezintă aproape o treime din valoarea iniţială totală a obligaţiunilor emise în baza LEGII (150 miliarde dolari SUA).

Având în vedere că aplicarea PROGRAMULUI va avea ca efect atât creşterea puterii de economisire şi de investiţii a cetăţenilor ţării, cât şi creşterea interesului capitalului străin de a activa în economia românească, avem convingerea că procesul de dezetatizare a capitalului trecut în proprietatea statului român prin LEGEA 15/1990 va putea fi încheiat, cu succes, într-o perioada de 10-12 ani de la adoptarea LEGII.


4. Program masiv de investiţii pentru reînnoirea şi sporirea capitalului naţional

Program masiv de investiţii pentru reînnoirea şi sporirea capitalului naţional

■ Comparativ cu perioada 1985-1989, în perioada 1990-1997, volumul mediu anual al investiţiilor efectuate în economia românească a scăzut cu 40%, de la 12,6 miliarde dolari SUA, la 5,2 miliarde dolari SUA.

■ PROGRAMUL prevede sporirea volumului investiţiilor, de la 5,2 miliarde dolari pe an, la 13,8 miliarde dolari SUA pe an, investiţiile nete urmând a fi realizate integral de sectarul privat, de către cetăţenii României.

■ Sporirea capitalului naţional cu 10 miliarde dolari anual.

■ Dezetatizarea a circa 50% din capitalul naţional şi sporirea corespunzătoare a capitalului particular.

■ Creşterea numărului de agenţi economici şi întărirea caracterului concurenţial al economiei româneşti.

■ Crearea unui număr de cel puţin un milion de noi locuri de muncă.

■ Restabilirea rolului amortizării în reproducţia şi înnoirea capitalului existent.


PROGRAMUL porneşte de la ipoteza că LEGEA va fi adoptată şi va începe să fie aplicată începând cu semestrul II al anului 1998, astfel încât efectele, rezultatele obţinute prin aplicarea prevederilor LEGII, vor apare începând cu anul 1999. Evident că orice întârziere în adoptarea şi aplicarea LEGII va avea ca efect decalarea corespunzătoare a efectelor, a rezultatelor ce urmează a fi obţinute prin aplicarea LEGII, rezultate care sunt prezentate în capitolele următoare.

PROGRAMUL are la bază următoarele idei fundamentale: nu există creştere economică, nu există creştere a nivelului de trai, nu există bogăţie şi prosperitate fără sacrificiul economisirii, al investiţiei, al transformării unei părţi din venituri în capital;

- nu capitalul străin este sursa bunăstării şi prosperităţii naţiunii, ci munca naţională şi capitalul naţional, capital care, la rândul lui, nu are altă sursa decât tot munca naţională, însoţită de sacrificiul de a nu consuma tot ce se produce, de a economisi şi a investi;

- în condiţiile de criză create ca urmare a politicii economice dezastruoase aplicate în România, în perioada 1990-1997, efortul de economisire şi investire trebuie transformat într-o obligaţie fermă, atât a statului, cât şi a cetăţenilor ţării, obligaţie asumată şi impusă prin lege.

Alternativa este nimicirea României şi înrobirea completă şi definitivă a naţiunii române.

Aşa cum s-a menţionat, conform Articolului 29 din LEGE, cel puţin pentru următorii 3 ani, toate sumele încasate de persoanele fizice şi juridice din vânzarea valorilor mobiliare (obligaţiuni, acţiuni etc), ca şi veniturile obţinute prin deţinerea de astfel de valori mobiliare, vor trebui economisite şi reinvestite, transformate în capital. Practic, nici înainte, nici după anul 1989, cetăţenii României nu au avut acces la acest capital şi la aceste venituri din capital.

PROGRAMUL recunoaşte drepturile de proprietate ale cetăţenilor asupra capitalului şi asupra veniturilor aduse de acest capital, dar impune, prin lege, pentru o perioadă limitată de timp, păstrarea capitalului drept capital şi transformarea în capital şi a veniturilor aduse de capital. Pentru consum, rămân disponibile, ca şi până acum, de fapt, veniturile din muncă - salarii, pensii. De altfel, aşa cum vom vedea, aplicarea PROGRAMULUI va avea ca efect creşterea rapidă şi a veniturilor din muncă, astfel încit şi o parte din acestea vor putea fi transformate în capital, de data aceasta din proprietate privată a cetăţenilor.

În perioada 1985-1989, în economia românească au fost făcute investiţii în valoare totală de 62,8 miliarde dolari SUA. Din acestea, 37% - 4,7 miliarde dolari pe an - au reprezentat-o sumele provenite din amortizări, restul de 63% - 7,8 miliarde dolari pe an, - reprezentând investiţiile nete, cele prin care a fost sporit, an de an, capitalul naţional. Acest volum de investiţii, a fost, practic, realizat, în medie, în fiecare an al perioadei 1970-1989, astfel încât numai în această ultimă perioadă, de 19 ani, a fost acumulat un, capital de circa 150 miliarde dolari (7,8 miliarde investiţii nete pe an x 19 ani) (vezi Tabelul nr, 4). În anul 1989, valoarea rămasă a fondurilor fixe utilizate în economia românească era de 2100 miliarde lei, circa 110 miliarde dolari. În acelaşi an, volumul amortizărilor a fost de 5,3 miliarde dolari, ceea ce înseamnă că perioada medie de reproducere a capitalului fix al României era de 20 de ani, apropiată nivelurilor practicate pe plan mondial la acea dată.

În perioada 1990-1997, volumul investiţiilor efectuate în economia românească a scăzut dramatic, la o medie anuală de 5,2 miliarde dolari SUA, ceea ce înseamnă 40% din media anuală realizată în cei 5 ani precedenţi (vezi Tabelul nr. 5).

Şi din acest punct de vedere, al investiţiilor, guvernarea Stolojan se dovedeşte a fi fost cea mai neagră dintre guvernările postdecembriste. În anul 1992, volumul investiţiilor a coborât sub 3 miliarde dolari SUA, adică 24% faţă de nivelul anului 1989 şi 9% din PIB. În perioada 1990-1997, din cele 41,4 miliarde dolari investiţii, statului iau revenit 29,2 miliarde-dolari, sectorului privat 11,8 miliarde dolari, restul de 0,4 miliarde revenind proprietăţii cooperatiste şi obşteşti. Mediile anuale sunt următoarele: 3,7 miliarde dolari pentru sectorul de stat şi 1,5 miliarde dolari pentru sectorul privat. În anul 1997, statul a făcut investiţii în valoare de 3,0 miliarde dolari (55% din total), iar sectorul particular de 2,4 miliarde dolari (45% din total).

Notăm că anul 1995, ultimul pentru care există date statistice disponibile, valoarea fondurilor fixe existente în proprietatea statului era de 144.000 miliarde lei, reprezentând 85% din totalul valorii mijloacelor fixe din economia naţională, în timp ce valoarea mijloacelor fixe existente în proprietatea privată era de 11.000 miliarde lei (6% din total). În acelaşi an, 1995, investiţiile sectorului de stat au fost, în lei, de 7400 miliarde lei (42%). Deci, deşi deţinea 6% din mijloacele fixe, sectorul particular a realizat 42% din investiţii, în timp ce statul, deşi deţinea 85% din mijloacele fixe, a realizat numai 57% din investiţii.

În timp ce indicele general al preţurilor din economia naţională a crescut, în perioada 1990-1995, de 94 ori, "valoarea" mijloacelor fixe existente în proprietate "publică", a statului, a crescut, exact, de 43 de ori, decalajul foarfecelui preţuri-amortizare fiind, pentru anul în cauză, 1995, de 2,2 ori. Cu ajutorul acestui "foarfece", guvernanţii postdecembrişti ai României, au realizat un volum de investiţii, aşa cum am văzut, de 3,7 miliarde dolari SUA pe an, cu mult sub nivelul care ar fi asigurat cel puţin reproducţia şi reînnoirea capitalului existent la 1 ianuarie 1990. În Graficul nr. 2 este prezentată dinamica investiţiilor în economia României în perioada 1985-2002.

PROGRAMUL prevede că în următorii 4 ani, volumul investiţiilor autohtone în economia românească va ajunge la o medie anuală de 13,8 miliarde dolari SUA, respectiv o creştere de 2,7 ori faţă de nivelul mediu realizat în perioada 1990-1997.

Realizarea acestui obiectiv este o necesitate absolută şi ea este posibilă prin aplicarea prevederilor LEGII. Din cele 13,8 miliarde dolari SUA ce urmează a fi investiţi, în medie, anual, în economie, 36,2%, respectiv 5,0 miliarde dolari, vor reprezenta amortizări, restul de 63,8%, adică 8,8 miliarde dolari, vor fi investiţii nete, reprezentând economiile cetăţenilor ţării. La cele 13,8 miliarde dolari investiţii autohtone, se adaugă cele 1,8 miliarde dolari care vor reprezenta investiţiile medii anuale ale persoanelor fizice şi juridice străine pentru cumpărarea de acţiuni de la statul român.

Cele 8,8 miliarde dolari de economii anuale ale populaţiei vor avea următoarele surse:
-dobânzile încasate de deţinătorii de obligaţiuni - 4,0 miliarde dolari;
-sumele încasate de deţinătorii de obligaţiuni drept răscumpărări făcute de stat din profiturile nete ale acestuia, rămase după plata dobânzilor - 2,6 miliarde dolari SUA;
-economii ale populaţiei realizate din salarii şi profituri - 2,2 miliarde dolari.

Primele două surse - dobânzile şi răscumpărările - deci suma de 6,6 miliarde dolari - prezintă un grad mare de certitudine, ele depinzând, exclusiv, de capacitatea statului de a-şi administra capitalul de asemenea manieră încât să obţină o rentabilitate netă a acestuia de cel puţin 5% pe an. Din acestea, 3 procente vor ajunge la cetăţeni sub formă de dobânzi, iar celelalte 2 procente sub formă de răscumpărări, de obligaţiuni cu profiturile realizate de stat.

În ceea ce priveşte economiile populaţiei din salarii şi profituri - 2,2 miliarde dolari, medie anuală - observăm că, prin realizarea PROGRAMULUI, se va asigura o creştere continuă şi substanţială a produsului intern brut, în care ponderea principală o deţin salariile şi profiturile. Ponderea celor 2,2 miliarde dolari economii în produsul intern brut - a cărui medie anuală va fi de 44,5 miliarde dolari - urmează a fi de 4,9%. De altfel, rata medie a investiţiilor nete în Produsul Intern Brut pe perioada celor patru ani va fi de 20%, o rată rezonabilă pentru o economie care trebuie să iasă din recesiune şi să se angajeze pe calea unei creşteri economice sănătoase. În Tabelul nr. 6 este prezentată prognoza principalilor indicatori ai investiţiilor în economia românească în perioada 1999-2002.

În primii patru ani de după adoptarea LEGII, sumele totale destinate investiţiilor de care vor dispune cetăţenii României, vor fi, în medie, de 14,6 miliarde dolari pe an, sau de 59 miliarde dolari pe întreaga perioadă. Aceasta înseamnă că, anual, fiecare din cei 16 milioane deţinători de obligaţiuni va dispune, în medie, de 913 dolari pe an, sau 3,650 dolari în cei patru ani ai PROGRAMULUI. Evident, cei mai norocoşi vor putea încasa, chiar în această perioadă, cei 8.000 dolari, plus dobânda până la data răscumpărării. Având în vedere ca în această perioadă statul va dispune de un fond de răscumpărare de 34 miliarde dolari, rezultă că până în anul 2002, numărul celor care îşi vor primi banii de răscumpărare de la stat va fi de peste 4 milioane. La aceştia se adaugă şi cei care vor prefera să-şi vândă obligaţiunile pe piaţa secundară a valorilor mobiliare, deci să nu mai aştepte răscumpărarea lor de către stat.

În prognoza noastră, estimăm că din cele 14,6 miliarde dolari disponibilităţi anuale de investiţii la populaţie, circa 4,1 miliarde dolari, respectiv 27% vor fi utillizaţi pentru achiziţionarea de acţiuni deţinute de stat la societăţile comerciale existente, 8,8 miliarde dolari, respectiv 60% vor fi utilizate pentru acţiuni şi obligaţiuni noi, emise de societăţile comerciale pentru majorarea capitalului social, pentru recapitalizare, precum şi acţiuni, şi obligaţiuni emise de societăţi comerciale noi, urmând ca restul de circa 1,8 miliarde dolari, deci circa 13% să fie utilizaţi pentru achiziţionarea de obligaţiuni emise de primării, în vederea obţinerii de bani pentru finanţarea lucrărilor de modernizare a infrastructurii localităţilor. Întrucât în estimarea noastră, valoarea capitalului deţinut de statul român în societăţile comerciale şi regiile autonome create în baza Legii 15/1990 este de 150 miliarde dolari SUA, dacă adăugăm la aceasta circa 25 miliarde dolari capital privat - SIF-uri, plus persoane fizice şi alte persoane juridice private -rezultă un capital total în valoare de 175 miliarde dolari, din care 14%-15% privat şi restul 85%-86% capital de stat. Conform datelor prezentate mai sus, rezultă că în următorii 4 ani, statul va vinde către populaţie acţiuni în valoare de 16,3 miliarde dolari şi către străini acţiuni în valoare de 7 miliarde dolari, la care se adaugă conversia de obligaţiuni în acţiuni în valoare de 15 miliarde dolari, deci un total de 38,3 miliarde dolari. Aceasta înseamnă că, la sfârşitul anului 2002, statul va mai deţine un capital de 111,7 miliarde dolari. La aceeaşi dată, capitalul deţinut de cetăţeni, de sectorul particular, va avea o valoare de circa 91,5 miliarde dolari SUA, constituite din 25 miliarde capital iniţial, 16,3 miliarde achiziţii acţiuni de la stat, 15 miliarde acţiuni obţinute prin conversii şi 35,2 miliarde achiziţii acţiuni noi din economii ale populaţiei. Până la sfârşitul anului 2002, capitalul naţional urmează să întregistreze, în termeni reali, o creştere de 16%, de la 175 miliarde dolari la 203 miliarde dolari. La acea dată, statul va deţine, încă, 55% din capitalul naţional, sectorului particular revenindu-i restul de 45%.

Conform Articolului 35 din LEGE, "toţi agenţii economici din România au obligaţia de a-şi constitui fondurile de amortizare a activelor imobilizate, prin aplicarea cotelor de amortizare, stabilite prin lege, asupra valorii actualizate a activelor respective, şi de a utiliza aceste fonduri exclusiv pentru investiţii. Actualizarea valorii activelor imobilizate se realizează prin aplicarea coeficienţilor de actualizare stabiliţi prin hotărâri ale Guvernului României".

Acest articol al LEGII este menit să stopeze imediat mecanismul foarfecii inflaţie-amortizare, unul din principalele instrumente concepute şi puse în aplicare de către "reformişti" pentru decapitalizarea agenţilor economici, pentru subminarea economiei româneşti. În timp ce preţurile curente au fost "forţate" să crească vertiginos - prin practicarea de dobânzi cămătăreşti, deficite ale balanţei comerciale externe, prin deficite ale bugetului de stat şi împrumuturi statale nejustificate etc. - valoarea activelor imobilizate a fost "uitată" pentru lungi perioade de timp la valori depăşite de zeci de ori de preţurile curente, astfel încât fondurile de amortizare, mai exact, puterea lor reală de cumpărare, a ajuns aproape de zero. Efectul a fost frânarea procesului de reînnoire a capitalului, de retehnologizare şi modernizare a acestuia, decapitalizarea agenţilor eonomici şi aducerea acestora în situaţia de a lucra cu pierderi şi a se îngloda în datorii. Acest mecanism criminal trebuie oprit şi înlocuit cu un sistem de amortizare care să asigure apărarea şi păstrarea capitalului naţional.

Prin aplicarea prevederilor LEGII, fondurile de amortizare ale agenţilor economici existenţi, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului acestora, vor fi aduse la un nivel corespunzător valorii actualizate a activelor corporale (mijloace fixe), nivel care, în estimarea noastră, se va ridica în următorii ani la 5-6 miliarde dolari, anual. Dacă la aceste sume, se adaugă cele circa 3-4 miliarde dolari care vor fi investite de populaţie pentru majorarea capitalurilor societăţilor existente, rezultă că acestea, societăţile comerciale existente, cu capital de stat, privat sau mixt, vor beneficia, anual, de capitaluri în valoare de 8-10 miliarde dolari SUA, suficiente, după opinia noastră, pentru acoperirea nevoilor lor de recapitalizare, retehnologizare şi modernizare. Restul de 5-6 miliarde dolari din investiţiile anuale ale populaţiei vor putea fi utilizate pentru achiziţionarea de acţiuni emise de societăţi comerciale noi, cele ce urmează a fi înfiinţate în perioada următorilor 4 ani de după intrarea în vigoare a LEGII.

În cei patru ani, volumul investiţiilor în astfel de societăţi va însuma 20-24 miliarde dolari SUA, sau 160.000-190.000 miliarde lei, în preţurile lunii decembrie 1997. Cu aceste investiţii ar putea fi înfiinţate cel puţin 160.000 noi societăţi comerciale, fiecare cu un capital de un miliard lei. Orice administrator ştie că o societate comercială care-şi începe activitatea cu un cont în bancă de 125.000 dolari SUA, respectiv un miliard lei, în preţurile lunii decembrie 1997, poate angaja 7-8 salariaţi. Cu dublul salariului mediu din luna decembrie a anului 1997, cei 7-8 salariaţi ar putea costa, lunar, 25 milioane lei, anual 300 milioane lei, respectiv 30% din capitalul social. Restul de 70%, adică 700 milioane lei vor fi arhi suficiente pentru achiziţionarea mijloacelor fixe şi circulante de care vor avea nevoie cei 7-8 salariaţi pentru a-şi câştiga, cinstit, un salariu decent, pentru a plăti taxe şi impozite la stat, pentru a produce bunurile şi serviciile de care are nevoie populaţia ţării. Cele 160.000 societăţi comerciale ar putea crea, deci, peste un milion de noi locuri de muncă, adică atât cât este nevoie pentru absorbirea actualei armate de şomeri.

Fără îndoială că retehnologizarea şi îmbunătăţirea organizării muncii în cadrul societăţilor comerciale existente va genera, în mod firesc, unele disponibilizări ale personalului angajat, astfel încât este de aşteptat ca, la sfârşitul perioadei de 4 ani la care ne referim, rata şomajului să fie redusa la . 3%-4%, această rată urmând să fie păstrată şi în anii următori, ea reflectând o situaţie absolut normală, impusă de procesul continuu al restructurării activităţii economice şi al nevoii adaptării forţei de muncă la schimbările tehnologice. Este de la sine înţeles că noile societăţi comerciale, înfiinţate cu capitalul rezultat din aplicarea prevederilor LEGII, vor putea avea capitalul social mai mic, sau mai mare de un miliard. Noi am luat un exemplu ipotetic. Cert este că apariţia lor, în număr de 60 mii, de 160 mii, sau 360 mii, va avea ca efecte sigure crearea de noi locuri de muncă, sporirea veniturilor populaţiei, a nivelului de trai al acesteia, dar şi sporirea concurenţei, a competiţiei între agenţii economici, cu consecinţe benefice în ceea ce priveşte inovaţia, deci înnoirea produselor şi tehnologiilor şi presiunea asupra preţurilor, de data aceasta în sensul reducerii lor.


5. Creştere economică susţinută în beneficiul cetăţenilor

■ În perioada 1990-1997, guvernanţii României au produs o "pierdere" de Produs Intern Brut egală cu 59 miliarde dolari SUA, de 1,4 ori mai mult decât volumul in vestiţiilor realizate în aceeaşi perioadă.

■ În perioada 1990-1997, în timp ce au adus ţara la sapă de lemn, pentru finanţarea maşinăriei statului, comparativ cu perioada anterioară, guvernanţii României au cheltuit suplimentar - pentru autoturisme, girofaruri, tele-mobile etc. - peste 23 miliarde dolari SUA, jumătate din volumul investiţiilor realizate în România în aceeaşi perioadă.

■ Autoconsumul şi economia subterană - sectoare care nu participă la formarea veniturilor bugetare - "acoperă" peste 40% din economia românească.

■ Pentru perioada 1999-2002, PROGRAMUL prevede o creştere a Produsului Intern Brut de 10% pe an şi îmbunătăţirea substanţiali a structurilor acestuia.

■ Sporirea ponderii formării brute a capitalului în PIB, de la 21,5% la 31% şi a volumului acestuia de la 7,5miliarde dolari SUA, în 1997, la 16,0 miliarde dolari SUA, în anul 2002.

■ Reducerea ponderii consumului guvernamental în PIB de la 10,4%, în anul 1997, la 5%, în aaul 2002.

■ Creşterea salariului mediu net lunar de la 101 dolari, în 1997, la 144 dolari SUA, în anul 2002.

■ Sporirea numărului locurilor de muncă salarizate cu 600.000.

■ Reducerea ratei şomajului la sub 4%.

În cei opt ani care au trecut de la Revoluţia din Decembrie, economia românească s-a prăbuşit, Produsul Intern Brut înregistrând, în 1997, o reducere de aproape 20% faţă de nivelul anului 1989. După scăderea bruscă realizată de PIB-ul României, în anii 1990-1992, sub guvernările Roman şi Stolojan, în 1992, nivelul PIB-ului ajungând la 75% faţă de cel din 1985, au urmat firavele încercări de redresare făcute de guvernul Văcăroiu, în 1996, PIB-ul reprezentând 88% din nivelul anului 1989. Sub guvernul Ciorbea a fost reluat procesul de prăbuşire, ajungându-se, conform datelor oficiale, ca, în anul 1997, PIB să reprezinte 82% din nivelul anului. 1989. Pentru anul 1998, guvernanţii au "mandatat" guvernul Vasile să realizeze o creştere economică egală cu... ZERO. (vezi Tabelul nr. 7 şi Graficul nr. 3).

Dacă guvernele postdecembriste ale României ar fi menţinut, cel puţin, nivelul Produsului Intern Brut realizat în anul, 1989, de 42,4 miliarde dolari SUA pe an, în perioada 1990-1997, faţă de bunurile şi serviciile de care efectiv au dispus în această perioadă, românii ar fi putut beneficia de un surplus de bunuri şi servicii de aproape 59 miliarde dolari (vezi Tabelul nr. 8). Adică de 5 ori datoria externă pe care aceiaşi guvernanţi au plasat-o pe umerii ţării. 59 miliarde dolari, pierduţi definitiv, din cauza "reformei" postdecembiste, înseamnă de 8 ori salariile primite de cei 4 800 000 mii de salariaţi ai României în anul 1997. Altfel spus, pe întreaga perioadă 1990-1997, salariile românilor ar fi putut fi mai mult decât duble.

Aceeaşi muncă româneaca şi acelaşi capital românesc, scăpate din chinga dictaturii comuniste ar fi trebuit, firesc, în condiţiile unei reforme adevărate, al unei politici economice adecvate intereselor naţiunii române, să realizeze nu mai puţin, ci mai mult Produs Intern Brut. Luând în considerare un ritm de creştere anuală a Produsului Intern Brut de numai 3% pe an, ajungem la concluzia că pierderile suferite de naţiunea română în perioada 1990-1997 nu sunt de 59 miliarde, ci de aproape 2 ori mai mult, adică de 108 miliarde dolari SUA. (Vezi Tabelul nr. 8).

Dacă la cifra de mai sus adăugăm şi pierderea drepturilor de proprietate asupra capitalului naţional, alte 150 miliarde dolari SUA, ca şi datoria externă acumulată până la sfârşitul anului 1997, căpătăm dimensiunea PREŢULUI REAL plătit de naţiunea română din cauza "reformei" postdecembriste, din cauza voturilor furate românilor de către "reformişti" în anii 1990, 1992, 1996, preţ care se cifrează la aproape 300 miliarde dolari SUA. Scăderea Produsului Intern Brut a fost însoţită şi de înrăutăţirea structurilor acestuia, atât în ceea ce priveşte formarea, cât şi utilizarea PIB-uIui, înrăutăţire care evidenţiază caracterul destructiv al politicilor economice aplicate de guvernanţii postdecembrişti. (A se vedea Tabelele nr. 9 şi nr. 10).

În anul 1997, amortizările au reprezentat numai circa 3 miliarde de dolari SUA, respectiv 8,6% din PIB, iar profiturile brute numai 11,4% din PIB. În anul 1997, randamentul brut al capitalului românesc a fost de circa 2% pe an. Absolut firesc dacă avem în vedere că, în anul 1997, circa 85% din capitalul naţional s-a aflat în proprietatea şi în administrarea unui stat care şi-a propus să-şi distrugă propria avere. În acelaşi an, 1997, 41,5% din Produsul Intern Brut al României este reprezentat de venituri brute care nu sunt nici salarii, nici profituri, ele acoperind aşa-zisul "autoconsum", ca şi "economia subterană", adică venituri, profituri, salarii, care nu sunt impozabile, care nu participă în nici un fel la susţinerea bugetului statului naţional. În tabelul nr. 10 este redată utilizarea Produsului Intern Brut al României, în anii 1989, .1997 şi 2002. Precizăm că în tabel sunt prezentate date oficiale din Anuarele statistice ale României şi cifre publicate recent în presă, cu observaţia că, în ceea ce priveşte volumul şi ponderea cheltuielilor guvernamentale, ale administraţiei, pentru anul 1989, au fost luate în considerare cifrele publicate în Anuarele, statistice ale României din anii 1990 şi 1991 şi nu cele din Anuarul statistic pe anul 1996, în care cifrele în cauză au fost modificate, cu evidentă intenţie de a se ascunde populaţiei adevărul despre consumul parazitar al statului român postdecembrist, în detrimentul populaţiei.

Într-adevăr, luând în considerare datele publicate în Anuarele statistice ale României din anii 1990 şi 1991 (pag. 246 şi, respectiv, pag. 242), recunoscute, deci, de către Comisia Naţională pentru Statistică, rezultă că în anul 1989, consumul guvernamental, adică cheltuielile efectuate pentru funcţionarea maşinăriei statului, a reprezentat 4,0% din PIB-ul anului 1989, adică 1,7 miliarde dolari. De altfel, pentru întreaga perioadă 1985-1989, consumul guvernamental a reprezentat, în medie, 3,6% din PIB, respectiv 1,6 miliarde dolari anual. În Tabelul nr. 11 este redată evoluţia consumului guvernamental al României în perioada 1990-1997.

Imediat cum au pus mâna pe putere, guvernanţii "reformişti" ai României au băgat adânc mâna în sacul cu banii publici. În anul 1990, consumul guvernamental s-a ridicat la suma de 5,3 miliarde dolari, de 3,3 ori mai mult decât media ultimilor 5 ani de guvernare comunistă. Pe întreaga perioadă 1990-1997, consumul guvernamental al României a înghiţit 13% din Produsul Intern Brut, fiind în medie de 4,5 miliarde dolari SUA pe an, faţă de 1,6 miliarde dolari pe an, în perioada 1985-1989. Dacă cheltuielile cu funcţionarea maşinăriei statului român ar fi fost păstrate la nivelul celor efectuate în anii 1985-1989, în perioada 1990-1997 ar fi putut fi economisite peste 23 de miliarde dolari, suficiente pentru a se acoperi de două ori datoria publică, sau pentru dublarea investiţiilor realizate în ultimii patru ani ai "tranziţiei". În intervalul 1990-1997, naţiunea română a plătit, suplimentar, 23 de miliarde dolari SUA, pentru a întreţine un stat care, contra acestui preţ, a adus-o la sapă de lemn, la dezastrul economic, social şi naţional.

Prevederile PROGRAMULUI au în vedere atât creşterea susţinută a Produsului Intern Brut al ţării, cât şi îmbunătăţirea modului de formare şi utilizare a acestuia. PROGRAMUL prevede creşterea PIB-ului într-un ritm mediu anual de 10%, astfel încât, în anul 2000, să fie atins nivelul din anul 1989, iar, în anul 2002, acesta sa fie depăşit cu 20%. În anul 2002, Produsul Intern Brut al României urmează să fie de 51,10 miliarde dolari, sau 2250 dolari pe cap de locuitor. Creşterea prognozată a PIB-ului va fi realizată prin aplicarea programului de investiţii, descris în capitolul anterior, şi repunerea în stare de funcţionare a marii majorităţi a capacităţilor de producţie existente, în primul rând a celor industriale.

În primii doi ani ai perioadei, creşterea economică va fi susţinută, în principal, de capacităţile de producţie existente, prin sporirea cererii interne şi creşterea capitalului circulant al agenţilor economici, în ultimii doi ani ai perioadei, creşterea economică urmând să fie alimentată, în principal, de investiţiile făcute în primii doi ani ai perioadei. În ceea ce priveşte formarea Produsului Intern Brut, PROGRAMUL prevede creşterea substanţială a ponderii profiturilor brute, a amortizării şi a salariilor, cu reducerea corespunzătoare a veniturilor brute reprezentate de autoconsum şi de economia subterană. Ponderea salariilor în totalul consumului populaţiei va creşte de la 30% în anul 1997 la 43% în anul 2002, atât prin creşterea numărului de locuri de muncă salarizate, cu 600.000 persoane, cât şi prin creşterea salariului mediu brut lunar, de la 135 a 180 dolari SUA (vezi Tabelul nr. 12).

Din acest punct de vedere, PROGRAMUL urmăreşte "debişniţarea" economiei româneşti, alinierea ei la structuri şi caracteristici specifice unei economii bazate pe recunoaşterea şi stimularea muncii, inovaţiei şi spiritului de economisire ca factori ai creşterii economice şi ca unice surse legitime pentru accesul individului la proprietate şi prosperitate. Pentru creşterea de aproape 4 ori a volumului profiturilor, PROGRAMUL are în vedere, ca pârghii, atât rentabilizarea susţinută a capitalului de stat, cât şi stimularea directă a, creşterii profiturilor în sectorul privat, prin neimpozitarea profiturilor reinvestite. Din punct de vedere al structurii de ramură a PIB, PROGRAMUL are în vedere o creştere uşoară a ponderii serviciilor, care, în anul 1995, împreună cu transporturile, atinseseră, deja, nivelul de 39,3% din PIB, reducerea, în continuare, a ponderii agriculturii, la 17,6% şi creşterea ponderii industriei la 36,8%. (vezi Tabelul nr. 13).

În ceea ce priveşte utilizarea Produsului Intern Brut, PROGRAMUL prevede creşterea puternică a ponderii investiţiilor, a formării brute a capitalului, de la 22%, în 1997, la peste 31%, în anul 2002, o creştere a volumului acestora la 16 miliarde dolari SUA, în anul 2002. "Poziţia" exportului net se va schimba de la minus -7 procente, la plus +6 procente, pentru anul 2002 fiind prevăzut un excedent al balanţei comerciale externe de 3 miliarde dolari SUA, faţă de deficitul de 2,4 miliarde dolari SUA înregistrat în anul 1997. Ponderea consumului populaţiei se va reduce de la 75%, în anul 1997, la 58%, în anul 2002, volumul acestui consum urmând, însă, să crească cu 12,5% faţă de 1997, de la 26,2 miliarde dolari, la 29,5 miliarde dolari.

Consumul guvernamental se va reduce atât ca pondere în PIB, de la 10,4% la 5%, cât şi ca volum absolut, de la 3,6 miliarde dolari, la 2,6 miliarde dolari în anul 2002. Reamintim că în "consumul administraţiei", sau "guvermanental", nu intră salariile personalului angajat în administraţia publică, centrală şi locală, acestea, salariile, reflectându-se în "consumul populaţiei", ci numai cheltuielile materiale necesare funcţionării administraţiei publice - autoturisme, girofaruri, telemobiluri etc. Reducerea acestor cheltuieli constituie una din "ţintele" principale ale PROGRAMULUI. Realizarea programului de creştere economică va avea ca efect şi reducerea ratei şomajului sub 4%, prin crearea unui număr de 600.000 locuri de muncă salarizate.


6. Repunerea banilor şi dobânzilor în serviciul economiei româneşti

■ Creşterea artificială a cantităţii de bani în circulaţie şi impunerea de dobânzi cămătăreşti prin taxa de scont şi dobânzile de refinanţare - principalii combustibili utilizaţi de Banca Naţională a României pentru declanşarea şi întreţinerea inflaţiei, "motorul" principal al ''reformei" dezastrului economic al României.

■ In perioada 1989-1996, în timp ce, în Cehia, masa monetară a crescut de 2,9 ori, iar preţurile de 3,0 ori, în România, masa monetară a crescut de 72 ori, iar preţurile de 136 ori.

■ PROGRAMUL prevede ca orice sporire a cantităţii banilor în circulaţie să fie aprobată prin lege, dobânzile practicate de Banca Naţională a României să fie de maximum 5% pe an, iar dobânzile active ale băncilor comerciale să fie de maximum 15% pe an.

Banii constituie una din marile invenţii ale omului. Ca şi alte mari invenţii omeneşti, banii pot fi folosiţi spre binele cetăţenilor şi al naţiunilor, sau în defavoarea acestora. Depinde de cine concepe sistemul bănesc al naţiunii şi de cine se află la cârma acestui sistem.

Banii reprezintă un serviciu public pus la dispoziţia cetăţenilor de statul naţional. Principala funcţie a banilor este aceea de mijlocitor al schimbului de mărfuri (bunuri şi servicii) dintre producătorii (proprietarii) acestora. Una dintre calităţile cerute banilor pentru a-şi îndeplini funcţia de mijlocitor (transportator) al schimbului de mărfuri, este ca ei să nu fie nici mai mulţi, nici mai puţini decât este necesar pentru a se asigura schimbul (transferul) tuturor mărfurilor produse şi acceptate spre cumpărare în economia naţională. Cantitatea de bani în circulaţie trebuie să fie în permanent echilibru cu cantitatea de mărfuri, mai exact cu volumul şi numărul tranzacţiilor ce se efectuează cu aceste mărfuri. Dacă sunt mai puţini bani decât este necesar, unele mărfuri nu-şi găsesc cumpărători, se "stochează", costurile acestora sunt incluse în costurile celor care se vând, ale căror preţuri cresc în mod corespunzător, ajungându-se la inflaţie. Dacă sunt mai mulţi bani decât este necesar, cantitatea de mărfuri rămânând neschimbată, automat, preţurile la care vor "circula" aceste mărfuri vor creşte coespunzător cu "plusul" de bani în circulaţie, ajungându-se la aceeaşi inflaţie.

Raportul dintre cantitatea de bani şi cantitatea de mărfuri care "circulă" zilnic într-o economie naţională este un raport dinamic şi complex. Menţinerea lui sub control necesită pricepere şi profesionalism. "Ştiinţa banilor" oferă însă instrumente suficiente şi pertinente pentru ţinerea sub control a acestui raport. Atunci când cârmaciul sistemului bănesc al naţiunii ştie sigur că volumul şi numărul tranzacţiilor cu mărfuri este în scădere şi totuşi el aruncă pe piaţă o cantitate sporită de bani, nu se mai pune problema priceperii, sau suficienţei şi pertinenţei instrumentelor de la bordul sistemului. Într-o astfel de situaţie, avem de-a face cu o acţiune premeditată, criminală, de utilizare a banilor pentru declanşarea şi întreţinerea inflaţiei, cu toate consecinţele acesteia. Sporirea continuă a masei monetare, a cantităţii de bani în circulaţie, în ciuda scăderii cantităţii de mărfuri în circulaţie, a reprezentat prima, cea mai sigură şi una dintre cele mai importante pârghii pentru declanşarea şi întreţinerea inflaţiei în România postdecembristă.

Am arătat, în altă parte a acestui PROGRAM, că Produsul Intern Brut al României, deci "cantitatea" de mărfuri în circulaţie a scăzut aproape continuu, în anul 1997 nivelul acestuia reprezentând abia 80% din nivelul anului 1989. Normal, masa monetară, deci cantitatea de bani necesară pentru schimbul acestei "cantităţi" mai scăzute de mărfuri ar fi trebuit să scadă şi ea, în mod corespunzător. În Tabelul nr. 14 este redată "dinamica" masei monetare în România, în perioada 1990-1997. Se observă că, practic, în fiecare an, masa monetară s-a dublat. Repetăm, în condiţiile în care cantitatea de mărfuri s-a redus, aproape, an de an. Pentru comparaţie, în Tabelul nr. 15, sunt redate dinamicile masei monetare şi ale preţurilor (inflaţiei) în România şi Cehia, în perioada 1989-1996. În timp ce la cehi, şi ei tot în "tranziţie", pe o perioadă de 7 ani, atât masa monetară cât şi preţurile au crescut de numai trei ori, în principal datorită inflaţiei de corecţie, la români, în aceeaşi perioadă de "tranziţie", de 7 ani, masa monetară a crescut de 72 de ori, iar inflaţia de 136 de ori.

Creşterea continuă a masei monetare nu a reprezentat decât una din componentele "maşinăriei" concepută şi pusă în mişcare de Banca Naţională a României pentru declanşarea şi întreţinerea inflaţiei şi, prin aceasta, pentru distrugerea economiei româneşti. După ce au ieşit pe benzile fabricii de făcut bani de hârtie, vagoanele de bancnote de 5, apoi 10, apoi 50 mii lei, reprezentând zeci de mii de miliarde de lei, n-au fost, pur şi simplu, "transmise" băncilor, pentru ca acestea să le "arunce" cetăţenilor, astfel încât aceştia, pomenindu-se cu sacii plini de bani, să ofere producătorului 1000 de lei pe ou, în loc de 50 de bani. S-ar fi obţinut şi astfel creşterea preţurilor, dar mult mai mică şi mult prea simplă pentru gusturile "rafinate" ale Băncii Naţionale a României.

Fiecare nouă emisiune de bancnote, toate fără nici o valoare, a fost împărţită de Banca Naţională în două "grămezi": una (mai mică) pentru împrumuturi guvernamentale, adică pentru finanţarea deficitelor bugetului de stat; a doua pentru acordarea de credite de "refinanţare" a economiei naţionale. Aşa zisele credite guvernamentale, adică banii acordaţi Guvernului României de către Banca Naţională pentru acoperirea deficitelor bugetului de stat a constituit benzina PREMIUM pentru focul inflaţiei. Toţi aceşti bani fictivi, fără acoperire în mărfuri, s-au "năpustit", an de an, asupra mărfurilor existente, mărindu-le preţurile, proporţional cu raportul dintre cantitatea acestor bani fictivi şi cantitatea de bani "curaţi", aceia care ar fi fost în circulaţie, fără acest "dar otrăvit" al Băncii Naţionale. Cel mai "rafinat" şi, în acelaşi timp, cel mai "eficace" combustibil utilizat de Banca Naţională a României pentru declanşarea şi întreţinerea focului inflaţiei l-au constituit, însă, aşa-zisele credite de refinanţare a economiei naţionale. În esenţă, aceste credite au reprezentat emisiuni de bani de hârtie, fără valoare, fără acoperire în mărfuri, bani care au intrat în circulaţie sub forma aşa-ziselor "credite direcţionate", "credite speciale" etc, prin care s-au acoperit "găuri negre" ale unor agenţi economici cu capital de stat - consumatori de energie importată - ale agriculturii, sau ale unor bănci. Evident, nu era nici datoria, nici menirea Băncii Naţionale să acopere nevoile de bani ale agenţilor economici. Aceştia trebuiau să-şi procure banii necesari de la băncile comerciale, sau de pe piaţa de capital.

Menirea şi datoria Băncii Naţionale era aceea de a "finanţa" eventualele creşteri ale Produsului Intern Brut, creşteri în cantitatea şi calitatea bunurilor şi serviciilor realizate în economia naţională. Ea ar fi trebuit şi ar fi putut să-şi facă această datorie nu prin credite de "refinanţare", ci prin scontarea de efecte comerciale, prin cumpărarea de obligaţiuni emise de cei mai performanţi agenţi economici, cu dobânzi foarte mici - de ordinul 2%-3% pe an - stimulând astfel, realmente, creşterea economică.

Banca Naţională a României a folosit "şiretlicul" creditelor de "refinanţare", pe de o parte, pentru a mări în mod artificial masa monetară, cu noi şi noi vagoane de bancnote, fără acoperire în mărfuri, generând automat inflaţia, pe de altă parte pentru a induce în întreaga economie dobânzi astronomice, cămătăreşti, care au acţionat atât ca factor de creştere a preţurilor, de inflaţie, cat şi ca factor de decapitalizare şi, în final, de falimentare a agenţilor economici. Începând cu anul 1993, dobânda medie percepută de BNR pentru aceşti . bani "veninoşi" a fost, în medie, de peste 40% pe an. În anul 1997, dobânda medie la aceste "credite" a fost, pe primele 11 luni, de 56% pe an. Firesc, dobânzile percepute de băncile comerciale pentru creditele acordate agenţilor economici se stabilesc pe baza dobânzilor de "refinanţare" practicate de Banca Naţională, ele fiind mai mari decât dobânda de "refinanţare", cu atât cu cât să acopere cheltuielile de funcţionare ale respectivelor bănci şi si le asigure şi acestora un profit rezonabil.

În anul 1997, dobânda activă, adică aceea percepută de către băncile comerciale de la persoane fizice şi juridice, a fost de 70,0% pe an, deci cu 14% mai mare decât dobânda de "refinanţare" impusă de Banca Naţională pentru hârtiile sale lipsite de valoare. În aceeaşi perioadă, dobânda pasivă, aceea acordată de bănci persoanelor fizice şi juridice a fost de 60% pe an, cu numai 4% mai mare decât dobânda de "refinanţare".

Dobânda reprezintă una dintre cele două forme principale ale profitului, respectiv ale "preţului", capitalului, cealaltă fiind dividendul. Prin, natura sa, datorită gradului înalt de protecţie pe care-l oferă contractul de împrumut, cu existenţa garanţiilor corespunzătoare, dobânda, ca preţ al capitalului, este mai mică decât dividendul. La rândul său, profitul, în general, ca preţ al capitalului, şi, deci, şi formele sale specifice, dobânda, dividendul etc, se găsesc în raporturi de dependenţă faţă de preţul forţei de muncă, faţă de salarii. Indiferent de forma sa concretă - dobândă, divident - preţul capitalului se reflectă în "costul" şi în preţul produselor şi serviciilor, alături de salarii.

Aparent paradoxal, dar absolut logic, şi legic, creşterea necontenită a ponderii preţului capitalului dincolo de punctul de echilibru al preţurilor capitalului şi forţei de muncă are ca efect final reducerea preţului capitalului la zero, prin îndepărtarea forţei de muncă din procesul economic şi aducerea capitalului în situaţia de a fi sub-utilizat şi, în final, neutilizat. Este exact rezultatul pe care şi l-au propus şi l-au realizat reformiştii români prin practicarea de dobânzi de "refinanţare" de 50%-60% pe an.

Practica ţărilor cu economie capitalistă concurenţială, productivă şi eficientă, pune în evidenţă existenţa unor raporturi stricte între preţul capitalului şi preţul forţei de muncă, pe de o parte, şi între aceste preţuri şi preţurile bunurilor şi serviciilor realizate în economie, raporturi a căror încălcare conduce la funcţionarea ineficientă, sau la... nefuncţionarea economiei. O economie capitalistă nu poate funcţiona eficient cu dobânzi de 70% pe an, cu dividende de 100% pe an, cu o pondere a profiturilor de 80% şi a salariilor de 20% în valoarea nou creată. Această lege a fost bine cunoscută de Banca Naţională a României în toată perioada postdecembristă în care a practicat dobânzi de "refinanţare" de 50%-60% pe an, ştiind bine că acestea vor determina dobânzi comerciale de 70%-80% pe an, cu toate consecinţele care decurg de aici. În orice economie sănătoasă, dobânda, ca preţ de bază al capitalului se află sub controlul autorităţii monetare a statului, respectiv al Băncii Naţionale. Acest control Se exercită prin taxa de scont, respectiv prin preţul cel mai mic al capitalului utilizat în economia naţională. Taxa de scont reprezintă preţul plătit de cei mai performanţi agenţi economici pentru capitalul pus la dispoziţie de Banca Naţională în vederea sporirii masei monetare, corespunzător cu creşterea Produsului Intern Brut, adică a volumului şi numărului tranzacţiilor cu mărfuri.

Întărirea autorităţii şi responsabilităţii statului naţional român în funcţionarea eficientă a economiei naţionale trebuie să se manifeste şi în practicarea unei politici monetare pusă în slujba cetăţenilor şi a naţiunii. Această nouă politică monetară va avea la bază următoarele două comandamente fundamentale:

a) masa monetară, respectiv cantitatea de bani în circulaţie, va putea fi sporită numai ca urmare şi direct proporţional cu creşterea, în termeni reali, a Produsului Intern Brut, a volumului şi numărului tranzacţiilor cu mărfuri din economia naţională; -orice emisiune monetară va trebui să fie aprobată prin lege (Articolul 36 din LEGE);

b) taxa scontului, respectiv dobânda percepută de Banca Naţională a României pentru orice sume avansate agenţilor economici şi băncilor comerciale nu va putea fi mai mare de 5% pe an; în mod corespunzător, dobânzile pasive, practicate de băncile comerciale vor fi de maximum 10% pe an, iar dobânzile active de maximum 15% pe an (Articolul 30 din LEGE).

La un nivel al taxei de scont, respectiv al dobânzii de "refinanţare", de 5% pe an, dobânzile pasive, acordate de băncile comerciale persoanelor fizice şi juridice ar putea fi de 6%-7% pe an, în timp ce dobânzile active, percepute de bănci de la persoanele fizice şi juridice vor putea fi de 8%-10% pe an. Astfel de niveluri de dobânzi nu vor mai genera inflaţie, vor descuraja tezaurizarea banilor populaţiei în bănci, în lichidităţi care nu-şi găsesc împrumutători, şi vor favoriza investirea banilor direct "în afaceri", în societăţile comerciale producătoare de bunuri şi servicii destinate consumului populaţiei şi sporirii exporturilor ţării.

Plafonarea, prin lege, a nivelului maxim al dobânzilor active şi pasive ale băncilor comerciale este o măsură temporară, la care urmează să se renunţe pe măsură ce vă creşte soliditatea şi competitivitatea sistemului bancar naţional.


7. Balanţe comerciale externe excedentare. Lichidarea datoriei externe

■ După ce, în perioada 1985-1989, balanţa comercială externă a României a înregistrat excedente cuprinse între 1,8 şi 3,8 miliarde dolari SUA pe an, excedentul total pe cei 5 ani fiind de 11,6 miliarde dolari, în perioada 1990-1997, acelaşi pământ românesc, aceleaşi fabrici româneşti, aceeaşi naţiune română, sub bagheta "reformiştilor", au "generat" un deficit comercial extern cumulat de 13,6 miliarde dolari, din cauza căruia România a contractat o datorie externă de 12 miliarde de dolari SUA.

■ In perioada 1990-1996, în timp ce exportul mediu, anual, pe cap de locuitor al României, a fost de 254 dolari SUA, al Poloniei a fost de 428 dolari, al Ungariei de 1062 dolari, al Slovaciei de 1045 dolari, al Cehiei de 1338 dolari, al Sloveniei de 3241 dolari. Numai pentru România a funcţionat "gogoriţa" cu căderea pieţelor CAER-ului.

■ PROGRAMUL prevede ca, până în anul 2006, exporturile României să ajungă la 28-30 miliarde dolari SUA, adică nivelul mediu realizat în 1996 de celelalte 5 ţări central-europene menţionate.

■ Creşterea prognozată a exporturilor româneşti va asigura excedentul comercial cerut de lichidarea datoriei externe şi apoi participarea eficientă a economiei româneşti la schimburile comerciale internaţionale.

Economia românească nu poate funcţiona la parametrii maximi decât printr-un sistem sănătos de relaţii comerciale cu celelalte economii naţionale de pe planetă. Ea are nevoie de materii prime şi tehnologii, de care, la un moment dat, nu dispune şi pe care trebuie să le importe.

Pentru plata importurilor, orice ţară are nevoie de valută, de monedă străină, pe care nu o poate obţine decât pe două căi:
a) exportând bunuri şi servicii de care au nevoie celelalte ţări, de valoare egală cu importurile;
b) înglodându-se în datorii, care trebuie rambursate, în viitor, tot prin exporturi, dar plătind, între timp, dobânzi împovărătoare, dobânzi generatoare de costuri suplimentare, factor de creştere a preţurilor, de inflaţie.

O politică economică pusă în slujba intereselor naţiunii trebuie să aibă ca unul din principalele sale obiective să nu angajeze datorii externe în numele statului, al naţiunii. Chiar şi cea mai acceptabilă datorie externă, aceea făcută pentru sporirea capitalului naţional, deci pentru investiţii, are drept consecinţă plata de dobânzi, care înseamnă costuri absolute suportate de naţiune, fie din fondul său de consum - deci diminuarea nivelului de trai -fie din capitalul naţional - deci diminuarea surselor de creştere economică şi, în final, tot diminuarea nivelului de trai al membrilor naţiunii îndatorate.

La nivel naţional, dobânda înseamnă scurgerea de avuţie către alte naţiuni. Cu atât mai inacceptabilă este angajarea de datorie externă pentru consum. Naţiunea consumă, astăzi, mai mult decât produce, surplusul de consum este obţinut prin îndatorare externă, pentru care vor trebui plătite dobânzi - cu consecinţele menţionate - fără a beneficia de sporirea capitalului naţional cu care să producă, mâine, bunurile şi serviciile necesare rambursării împrumutului şi plaţii dobânzilor. Angajarea unor astfel de datorii reprezintă acte criminale ale guvernanţilor faţă de urmaşii celor pe care îi guvernează.

În anii '60 şi '70, naţiunea română a făcut un efort susţinut pentru a-şi crea şi dezvolta una dintre cele mai moderne şi competitive industrii din această zonă geografică. Efortul a impus şi angajarea unei mari datorii externe pentru sporirea capitalului naţional, datorie care s-a ridicat ia peste 10 miliarde dolari. În anii '80, printr-un sacrificiu extraordinar, naţiunea română a reuşit să-şi achite, integral, datoria externă, împreună cu dobânzile corespunzătoare, astfel încât la începutul anului 1990, România dispunea de un surplus valutar de aproape 4 miliarde dolari şi de un capital naţional, materializat în miile de fabriei şi uzine ale ţării, cu o valoare de peste 200 miliarde de dolari.

Plata datoriei externe, angajată pentru investiţii, pentru dezvoltarea potenţialului productiv şi competitiv al economiei româneşti, a putut fi efectuată numai prin menţinerea consumului la un nivel scăzut, prin ţinerea sub control a importurilor, astfel încât acestea să poată fi depăşite de exporturi, pentru a se crea surplusul necesar plăţilor externe. În Tabelul nr. 16, este redată dinamica balanţei comerciale externe a României în perioada 1985-1989.

În cei 5 ani de dinaintea Revoluţiei, în condiţii de dictatură, de economie comunistă, deci ineficientă, naţiunea română a reuşit, prin muncă şi sacrificiu, să realizeze o balanţă comercială excedentară, care i-a permis să obţină un surplus de 11,6 miliarde dolari SUA, o medie anuală de 2,3 miliarde dolari, cu care şi-a achitat datoriile şi a mai rămas şi cu o rezervă valutară. Datele din Tabelul nr, 17 ne prezintă dinamica balanţei comerciale externe a României în perioada 1990-1997 (a se vedea şi Graficul nr. 4).

În cei 8 ani de "reformă", România a acumulat un deficit comercial extern de peste 13,6 miliarde dolari, lucru reflectat, firesc, în datoria externă, care, la începutul anului 1998, cu dobânzi cu tot, se cifra la... 12,05 miliarde dolari. În condiţiile în care, cele 13,6 miliarde dolari de importuri suplimentare, au fost "păpate", consumate, guvernanţii postdecembrişti nefiind în stare să construiască, din aceşti bani, nici măcar gardurile unei uzine. În Tabelul nr. 18 este redată dinamica exporturilor, pe cap de locuitor, realizate în perioada 1990-1996, de România, Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia şi Slovenia.

Luând în considerare exporturile pe cap de locuitor, rezultă că, în 1990, România a exportat de 1,4 ori mai puţin decât Polonia, de 2,3 ori mai puţin decât Slovacia, de 4,2 ori mai puţin decât Cehia, de 4,6 ori mai puţin decât Ungaria, de 10,2, ori mai puţin decât Slovenia. În loc să se îmbunătăţească, situaţia României faţă de celelalte ţări prezentate în tabel s-a deteriorat continuu. În anul 1996, România a exportat de 1,8 ori mai puţin decât Polonia, de 4,6 ori mai puţin decât Slovacia, de 6,0 ori mai puţin decât Cehia, de 12,0 ori mai puţin decât Slovenia. Pe perioada celor 6 ani, România a exportat de 1,7 ori mai puţin decât Polonia, de 4,1 ori mai puţin decât Slovacia, de 4,2 ori mai puţin decât Ungaria, de 5,3 ori mai puţin decât Cehia, de 12,7 ori mai puţin decât Slovenia.

În perioada 1990-1996, exporturile României au totalizat 41,4 miliarde dolari SUA, iar importurile - 53,0 miliarde dolari, ceea ce înseamnă un deficit cumalat de 11,6 miliarde dolari. Dacă în perioada respectivă, exporturile româneşti pe cap de locuitor ar fi fost egale cu cele ale Poloniei, ţara cu exporturile cele mai scăzute dintre cele prezentate în tabel, volumul total al exportului românesc ar fi fost egal cu 70,4 miliarde dolari SUA, exporturi care, ţinând seama de volumul efectiv al importurilor - 53,0 miliarde dolari, ne-ar fi condus, nu la deficit, ci la un excedent de 17,4 miliarde dolari SUA. La nivelul anului 1996, când importurile româneşti au fost de 10,6 miliarde dolari SUA, dacă am fi realizat cel puţin nivelul de "exportivitate" al Poloniei, de 634 dolari pe cap de locuitor, volumul exporturilor româneşti ar fi fost de 14,4 miliarde dolari, am fi obţinut deci, într-un singur an, un excedent de 3,8 miliarde dolari SUA.

În evaluarea potenţialului de export al României este mai corect să ne comparăm nu cu Polonia, care a fost şi este supusă la o "reformă" aproape la fel de demolatoare ca şi aceea aplicată în România, ci cu potenţialul mediu al celor 5 ţari prezente în tabelul nr. 18. Potenţialul industrial şi agricol, potenţialul economic, al României este comparabil cu media celor 5 ţări. În anul 1996, exportul mediu pe cap de locuitor, al celor 5 ţări a fost de 1153 dolari. La acest nivel, exportul românesc ar trebui să fie de 26,2 miliarde dolari pe an. Din datele tabelului, se observă că nivelul de 1153 dolari, export anual, pe cap de locuitor, fusese deja depăşit, în 1996, de patru dintre cele 5 ţări, Ungaria - cu 1281 dolari, Slovacia cu 1650 dolari, Cehia cu 2119 dolari, Slovenia cu 4281 dolari. Din aceleaşi date, mai rezultă că în cei 6 ani, cu excepţia Ungariei şi a României, ale cărei exporturi au crescut de-abia de 1,7 ori, în celelalte patru ţări creşterea a fost mai mult decât de două ori: în Slovacia de 2,1 ori, Polonia de 2,3 ori, Cehia de 2,5 ori, în Slovenia de 3,4 ori.

Nivelul complet necorespunzător al exporturilor româneşti, al balanţei comerciale externe a României, în perioada 1990-1997 a reprezentat unul din "obiectivele" şi în acelaşi timp unul din "mijloacele" strategiei "reformei" aplicate în România în această perioadă. În realizarea acestui "obiectiv strategic", reformiştii au utilizat următoarele "mecanisme reformiste":

- dezorganizarea activităţii agenţilor economici cu capital integral sau majoritar de stat, prin diluarea răspunderii şi nestimularea corespunzătoare a administratorilor capitalului de stat în legătură cu rezultatele economico-financiare ale acestor unităţi economice;

- practicarea de dobânzi cămătăreşti, prin care s-a "realizat" decapitalizarea agenţilor economici, îndatorarea acestora faţă de bănci şi faţă de bugetul statului, crearea artificială a aşa-zisului blocaj financiar;

- declanşarea şi întreţinerea procesului inflaţionist, cu mijloacele descrise, prin care s-a obţinut nu numai accentuarea procesului de decapitalizare a agenţilor economici, ci şi devalorizarea continuă a monedei naţionale, utilizată, la rândul ei, ca pârghie pentru scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor, pentru extinderea şi consolidarea spiralei inflaţiei interne;

- utilizarea sistemului de taxe vamale împotriva intereselor naţionale, prin practicarea de taxe vamale prohibitive la importurile de materii prime şi materiale care nu se produc în ţară şi de reduceri de taxe, sau taxe vamale reduse la produsele finite importate, care le concurează pe cele autohtone;

- lipsa de responsabilitate a autorităţilor statului pentru sprijinirea şi promovarea exporturilor româneşti prin activităţi diplomatice adecvate şi prin stimulente fiscale corespunzătoare.

Prima şi cea mai importantă consecinţă a înregistrării, an de an, de deficite la balanţa comercială externă este acumularea datoriei externe, angajarea viitoarelor generaţii de români s-o ramburseze şi să plătească dobânzile corespunzătoare.

A doua consecinţă a acumulării de deficite comerciale externe o reprezintă devalorizarea continuă a monedei naţionale. Fără deficite ale balanţei comerciale externe, moneda naţională este, conform normelor şi uzanţelor internaţionale, stabilă. Evident, dacă "mânuitorii" finanţelor naţionale nu au acces la celelalte pârghii de manipulare a cursurilor de schimb împotriva intereselor naţionale.

Prin devalorizarea continuă a monedei naţionale, "reformiştii" au putut împuşca doi iepuri: inflamarea inflaţiei şi devalorizarea muncii şi a capitalului naţional. Orice devalorizare a monedei naţionale conduce la scumpirea importurilor, scumpire care se propagă în întregul sistem de preţuri. Scumpirea importurilor înseamnă însă şi devalorizarea muncii naţionale şi a capitalului naţional. După devalorizare, este nevoie de mai multe ore de munca şi de mai mult capital pentru a dispune de aceeaşi valoare importată. Devalorizare înseamnă scurgere în afara ţării de mai multă bogăţie naţională, pentru a beneficia de aceeaşi bogăţie străină obţinută anterior.

În domeniul comerţului exterior, pentru perioada 1999-2002, PROGRAMUL preconizează: creşterea susţinută a exporturilor, astfel încât la sfârşitul perioadei, în anul 2002, volumul acestora să ajungă la 20 miliarde dolari, urmând ca, în următoarea perioadă de 4 ani, să atingă nivelul de 28-30 miliarde dolari şi obţinerea unui excedent al balanţei comerciale externe în medie de 2 miliarde dolari pe an, astfel încât, în următorii 7-8 ani, să fie lichidată datoria externă acumulată în perioada 1990-1998.

Prognoza balanţei comerciale externe a României pentru perioada 1999-2006 este redată în Tabelul nr. 19. Pentru obţinerea creşterii prognozate a exporturilor, PROGRAMUL prevede următoarele direcţii de acţiune:

1. Îmbunătăţirea substanţiala a activităţii administratorilor capitalului de stat, de la directorul de societate până la Primul Ministru al ţării. Această îmbunătăţire se va realiza, pe de o parte, prin asumarea de responsabilităţi precise pentru rezultatele financiare ale activităţii agenţilor economici cu capital de stat, inclusiv în ceea ce priveşte obiectivele de export şi prin stimularea corespunzătoare a administratorilor pentru obţinerea acestor rezultate.

2. Punerea sistemului vamal al ţării în slujba intereselor economiei naţionale prin:
- practicarea de taxe vamale care să protejeze produsele finite ale industriei şi agriculturii româneşti, îndeosebi cele destinate exportului;
- scutirea de taxe vamale, sau practicarea de taxe vamale reduse pentru importurile de materii prime şi tehnologii care nu se produc în ţară.

3. Acordarea de facilităţi fiscale exportatorilor români: scutire.de TVA, de impozitele pe profituri şi pe salarii.

4. Creşterea generală a disponibilităţilor de export prin investiţiile preconizate de PROGRAM şi de LEGE, în industie, agricultură şi servicii. Realizarea programului de investiţii preconizat va asigura condiţii favorabile pentru creşterea atât a exporturilor, cât şi a importurilor necesare realizării acestor exporturi.

5. Fertilizarea generală a mediului economic naţional, prin stabilizarea monedei naţionale, a preţurilor produselor şi serviciilor, a nivelului dobânzilor.

6. Sporirea eficienţei activităţii Ministerului Afacerilor Externe şi Ministerului Comerţului prin responsabilizarea acestora cu o activitate pragmatică pentru dezvoltarea relaţiilor comerciale ale ţării cu toate statele lumii, indiferent de apartenenţa acestora la blocuri, uniuni şi alianţe, pe baza principiului avantajelor reciproce, cu promovarea intereselor naţiunii române.


8. Bugete de stat echilibrate. Mai mulţi bani pentru cetăţeni, mai puţini pentru “maşinăria statului”

■ În perioada 1990-1997, an de an, "reformiştii" au cheltuit, în medie, cu peste 22% mai mult decât le permiteau veniturile bugetare, acumulând un deficit bugetar cumulat de aproape 8 miliarde dolari SUA, adică exact datoria externă efectivă, contractată în perioada respectivă.

■ Comparativ cu perioada 1985-1989, în perioada 1990-1997, cheltuielile efectuate de la bugetul de stat pentru învăţământ au scăzut cu 10%, -cele pentru sănătate - cu 42%, -cele pentru cercetarea ştiinţifică-cu 43%, -alocaţiile pentru creşterea şi îngrijirea copiilor ţării - cu 70%. În aceeaşi perioadă, cheltuielile de la buget pentru întreţinerea maşinăriei statului (autorităţi publice - preşedinţie, parlament, guvern
-ordine publică şi siguranţă naţională), au crescut de 7 (ŞAPTE) ORI, iar cele militare de 2,6 ori, ceea ce demonstreaă, cu claritate, caracterul poliţienesc, anticetăţenesc al statului român postcomunist.

■ În domeniul politicii bugetare PROGRAMUL prevede: echilibrarea imediată a bugetului general consolidat al României, începând cu anul 1999; creşterea, până în anul 2002, a veniturilor bugetare cu ~33% şi a cheltuielilor cu 19%; -reducerea impozitului pe salarii la o medie de 20%, a impozitului pe profit la 20% şi scutirea integrală de impozit a profitului investit; -reducerea contribuţiilor pentru asigurări sociale la 23% şi a TVA-ului la 15%; -reducerea ponderii în PIB a cheltuielilor pentru acţiuni economice la 0,98%, creşterea de 3 ori a cheltuielilor pentru cercetarea ştiinţifică, de 2 ori a celor pentru mediu şi ape, de 1,8 ori a celor pentru învăţământ, de 3 ori a alocaţiilor pentru copiii ţării; -sporirea substanţială a salariilor funcţionarilor publici, a ofiţerilor şi subofiţerilor armatei şi poliţiei, a lucrătorilor din Justiţie, a medicilor, dascălilor şi cercetătorilor ţării, transformarea acestora într-una din principalele componente ale elitei naţiunii române.

Pentru a-şi îndeplini funcţiile sale specifice - apărarea naţională, apărarea ordinii publice, protecţia mediului, asigurarea sănătăţii populaţiei, educarea tinerei generaţii, înflorirea culturii naţionale etc. - orice stat are nevoie de venituri, de sume băneşti pe care şi le asigură prin perceperea de taxe şi impozite de la agenţii economici şi de la cetăţenii săi. Sumele băneşti reprezentând taxele şi impozitele plătite statului sunt componente fireşti ale costurilor şi, respectiv, ale preţurilor mărfurilor, bunurilor şi serviciilor produse şi vândute în economia naţională. Am subliniat cuvântul vândute, pentru a pune în evidenţă că taxele şi impozitele încasate la bugetul statului sunt recunoscute, acceptate de economie ca părţi fireşti ale preţurilor cu care mărfurile sunt schimbate de la un proprietar la altul.

Taxele şi impozitele, ca şi celelalte componente fireşti ale costurilor produselor - salarii, amortizări etc. - nu sunt factori generatori de inflaţie, adică de creştere continuă şi susţinută a preţurilor în economia naţională. Firesc, statul, Guvernul, are obligaţia de a cheltui atât cât îi permit veniturile colectate de la populaţie, prin taxele şi impozitele aprobate de către Parlament, prin lege. Absolut firesc pentru comportamentul lor iresponsabil, toate guvernele care s-au succedat la cârmuirea României după anul 1989 au cheltuit mai mult decât le permiteau veniturile, adică au guvernat ţara cu bugete dezechilibrate, cu deficite bugetare.

În Tabelul nr. 20, este redată evoluţia bugetului de stat al României în perioada 1990-1997. În medie, guvernanţii români postdecembrişti au cheltuit cu 22% mai mult decât le permiteau veniturile legale. În cei 8 ani de guvernare, postcomunistă, deficitul cumulat al bugetului de stat al României a. fost de 7,7 miliarde dolari SUA. Este vorba de bani cheltuiţi de guvernanţii României peste veniturile legale ale bugetului de stat. Rog cetăţenii României să citească cu atenţie această cifră: 7,7 miliarde dolari SUA. Cum bine se ştie, FMI a ajuns să dicteze strategia dezvoltării economice a României pentru o... tranşă de împrumut de 80 milioane dolari. Adică exact cât au consumat guvernanţii României postdecembrişti, în plus, faţă de veniturile la care erau îndreptăţiţi, în fiecare din cele 96 de luni scurse între 1 Ianuarie 1990 şi 31 Decembrie 1997 (7,7 miliarde : 96 luni = 80 milioane lei). De notat că deficitul cumulat al bugetului de stat pe perioada 1990-1997, de 7,7 miliarde dolari SUA, este aproape egal cu datoria externă efectivă acumulată de România la data de 31 Decembrie 1997. Altfel spus, dacă domnii guvernanţi ar fi cheltuit atât cât le permiteau veniturile bugetare, astăzi am fi avut aceeaşi datorie externă ca la începutul anului 1990, adică una egală cu... zero. Firesc, deficitul bugetului de stat a fost acoperit cu datorii, ca împrumuturi guvernamentale, contractate de Guvern de la Banca Naţională a României, de la băncile comerciale, de la cetăţenii ţării.

Prin însăşi existenţa lor, împrumuturile guvernamentale sunt factori generatori de inflaţie. Banii împrumutaţi de guvern sunt bani inflaţionişti. Chiar dacă nu provin din emisiuni monetare. Cu banii luaţi cu împrumut, guvernul "acaparează" o cantitate de mărfuri, care, altfel, ar fi stat la dispozţia populaţiei, ar fi intrat în oferta de mărfuri către populaţie, a cărei cerere este deja constituită de veniturile realizate la momentul respectiv de populaţia în cauză. Împrumuturile guvernamentale diminuează oferta, echilibrul dintre ofertă şi cerere este, rupt, preţurile cresc, apare inflaţia, care-şi produce efectele implacabile. Pe lângă influenţarea directă a nivelului preţurilor, prin ruperea echilibrului dintre oferta şi cererea de mărfuri din partea populaţiei, deficitele bugetare acţionează asupra preţurilor şi indirect prin intermediul costurilor. Împrumuturile guvernamentale trebuie rambursate, date înapoi proprietarilor. Şi nu oricum, ci cu dobânzi. Sumele necesare rambursării împrumuturilor şi plăţii dobânzilor se obţin prin sporirea taxelor şi impozitelor, deci prin sporirea viitoarelor costuri, costuri care, automat, vor umfla viitoarele preţuri. Cele 3,2 miliarde dolari deficite bugetare înregistrate de Guvernul Văcăroiu în numai doi ani, 1995 şi 1996, s-au "răzbunat" fără milă în "preţurile Guvernului Ciorbea" din anul 1997, când inflaţia a crescut cu 151% faţă de anul precedent.

În domeniul politicii veniturilor bugetare, PROGRAMUL îşi propune următoarele:

- Sporirea veniturilor bugetului general consolidat al României (bugetul de stat + bugetele locale + bugetul de asigurări sociale de stat) cu 33%, de la 10,69 miliarde dolari în 1997, la 14,20 miliarde dolari SUA în anul 2002.

- Reducerea gradului general de fiscalitate cu 10%, de la 30,7% în 1997, la 27,8% în anul 2002.

- Reducerea treptată a principalelor impozite directe şi indirecte, astfel:
-impozitul pe salariu de la o medie de 25% la una de 20%;
-impozitul pe profit de la 38% la 20%, cu scutirea totală de impozit a profitului reinvestit; contribuţia pentru asigurări sociale de la 31% la 23%; TVA-ul de la 22% la 15%;

- Cuprinderea, treptată, în sistemul de impozitare a tuturor veniturilor primare realizate de persoanele fizice şi juridice.

Articolul 38 din LEGE prevede că: "Guvernul României răspunde pentru echilibrul bugetului de stat. El are obligaţia de a prezenta Parlamentului, spre aprobare, numai bugete de stat echilibrate şi conturi de execuţie bugetară cu excedente. În cazul în care bugetul de stat anual se realizează cu deficit, Primul Ministru şi Ministrul Finanţelor îşi vor prezenta demisia şi vor fi înlocuiţi, cu respectarea prevederilor Constituţiei".

Comparativ cu perioada 1985-1989, în perioada 1990-1997, cheltuielile efectuate de la bugetul de stat pentru învăţământ, pentru educaţia tineretului ţării au scăzut cu 10%, de la o medie anuală de 1,04 miliarde dolari SUA, la una de 0,94 miliarde dolari, cheltuielile pentru sănătate au scăzut cu 42%, de la 1,16 miliarde dolari pe an, la 0,67 miliarde dolari pe an;
- alocaţiile pentru copiii ţării au scăzut cu 70%, de la 1,25 miliarde dolari pe an, la 0,38 miliarde dolari pe an;
- cheltuielile pentru cercetare ştiinţifică au scăzut cu 42%, de la 0,20 miliarde dolari pe an, la 0,11 miliarde dolari pe an. (vezi Tabelul nr. 21 şi Graficul nr. 5).

Menţionăm că începând cu anul 1996, Comisia Naţională pentru Statistică a desfiinţat rubrica "alocaţia pentru copii", amestecând-o, printre altele, cu "indemnizaţiile de disponibilizare", într-o nouă rubrica, denumită "asistenţă socială". Aceasta pentru a ascunde atât acţiunea criminală de reducere până la desfiinţare a alocaţiilor bugetare pentru copiii ţării, cât şi acţiunea, la fel de criminală, de utilizare a banilor publici pentru mituirea "disponibilizaţilor", ale căror eventuale indemnizaţii ar fi trebuit să fie plătite de proprietar, adică de FPS, din profiturile realizate din administrarea capitalului, nu din banii contribuabililor. În timp ce au avut grijă să diminueze drastic cheltuielile pentru cercetare, pentru sănătate şi învăţământ şi, mai ales, cele pentru creşterea şi îngrijirea copiilor ţării, "reformiştii" au crescut de 7 ori (ŞAPTE ori) cheltuielile pentru întreţinerea maşinăriei statului, de la o medie anuală, de 79 milioane de dolari, în perioada 1985-1989, la o medie anuală de 553 milioane dolari pe an, în perioada 1990-1997 (sunt incluse, aici, cheltuielile pentru autorităţile publice centrale - preşedinţie, parlament, guvern etc. - şi cele pentru ordinea publică şi siguranţa naţională). La aceasta, trebuie adăugată şi creşterea de 2,6 ori a chetuielilor militare, de la 254 milioane de dolari pe an, la 659 milioane de dolari pe an. Ponderea celor două capitole de cheltuieli, (apărare şi autorităţi) în PIB, a crescut de la 0,8% în anul 1989, la 4,7% în anul 1997, ceea ce demonstrează, cu claritate, faptul că statul creat în România, în perioada 1990-1997, este un stat poliţienesc, anticetăţenesc.

Ţinând seama de prevederile privind creşterea Produsului Intern Brut, precum şi de dimensiunile datoriei publice angajate de "reformişti" în numele naţiunii române, PROGRAMUL propune următoarea politică în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare în primii patru ani de după adoptarea LEGII:

1. În primii patru ani, bugetul general consolidat al României va fi echilibrat, în sensul că cheltuielile nu vor depăşi veniturile, fiind interzisă mărirea datoriei publice deja angajate, contractarea de noi credite guvernamentale. În primul an al Programului, anul 1999, volumul total al cheltuielilor bugetare va fi redus cu circa 2% faţă de cel realizat în anul 1997, de la 11,97 miliarde dolari la 11,70 miliarde dolari SUA, atât cât va fi şi volumul veniturilor, realizându-se astfel echilibrul general al bugetului. Reducerea volumului de cheltuieli se va realiza exclusiv la capitolul "Acţiuni economice", celelalte capitole de cheltuieli bugetare urmând să se situeze, în acest prim an al PROGRAMULUI, la nivelele realizate în anul 1997.

2. Începând cu anul 1999, capitolul bugetar privind "serviciul datoriei publice" se va ridica la 2,0 miliarde dolari pe an, astfel încât până în anul 2004 să fie complet lichidată datoria publică a statului român.

3. Începând cu anul 2000, ţinând seama de creşterea susţinută a veniturilor bugetare, devenită posibilă prin sporirea Produsului Intern Brut al ţării, PROGRAMUL propune schimbări fundamentale în structura cheltuielilor bugetului de stat al României.

Se prevede: reducerea substanţială a cheltuielilor pentru acţiuni economice, a căror pondere în PIB va scădea de la 6,08%, în anul 1997, la 0,98%, în anul 2002, astfel de cheltuieli urmând să fie preluate de bugetul FPS, sau altă insituţie care va administra capitalul statului român; menţinerea cheltuielilor de apărare, ordine publică, siguranţă naţională şi autorităţi publice la nivelul realizat în anul 1997, ceea ce va avea ca efect reducerea ponderii acestor cheltuieli în PIB, de la 4,7% la 3,2%; creşterea de 3 ori a cheltuielilor pentru cercetare ştiinţifică, de 2,5 ori a cheltuielilor pentru mediu şi ape, de 1,8 ori a cheltuielilor pentru sănătate, de 1,7 ori a cheltuielilor pentru învăţământ, de 1,4 ori a celorlalte capitole de cheltuieli, din capitolul "asistenţă socială" urmând să fie eliminate complet indemnizaţiile pentru disponibilizaţi -acestea fiind suportate de FPS - şi să fie sporite de cel puţin 3 ori alocaţiile pentru copiii ţării.

Reamintim că, pentru consumul general al populaţiei, pe perioada 1997-2002 este prevăzută o creştere de 12,6%, de la 26,2 miliarde dolari la 29,5 miliarde dolari SUA. Prin creşterea mult mai rapidă a cheltuielilor bugetare decât a consumului final al populaţiei, luându-se în considerare şi reducerea cheltuielilor materiale în totalul cheltuielilor bugetare, PROGRAMUL vizează o creştere substanţială a salariilor funcţionarilor publici, înţelegând prin aceasta ofiţerii şi subofiţerii ţării, din armată, ca şi din poliţie, juriştii, dascălii, medicii, funcţionarii din administraţia publică centrală şi locală etc.

În concepţia PROGRAMULUI, funcţionarul public, personalul angajat în serviciul statului român, ales sau numit, este servitorul cetăţeanului, dar este un servitor foarte calificat, foarte competent, şi, dacă vrem să fie, realmente, incoruptibil, foarte bine plătit.

În concepţia PROGRAMULUI, statul şi funcţionarii publici reprezintă una dintre componentele principale ale elitei naţionale, elită care trebuie pregătită şi plătită în mod corespunzător.


9. Eradicarea corupţiei şi a criminalităţii economice

■ Criminalitatea economică este un altfel de a spune încălcării dreptului de proprietate.

■ Corupţia este direct proporţională cu capitalul existent în proprietatea statului şi invers proporţională cu calitatea funcţionarului public, care, la rândul ei, este direct proporţională cu salariul pe care-l primeşte de la stat şi cu calitatea clasei politice din care face parte.

■ Legea 15/1990 - primul şi cel mai important şi mai josnic act de corupţie al celei mâi mari crime economice din istoria românilor. Prin adoptarea acestei legi, societatea românească a fost infectată cu cancerul corupţiei şi al criminalităţii economice, energia naţiunii fiind deturnată de către "reformişti" spre îmbogăţire rapidă, nu prin muncă, inovaţie şi spirit de economisire, ci prin furtul de proprietate, în primul rând de la stat - de la FPS, de Ia primării, de la vamă, de la buget, de la bănci - dar şi de la cetăţeni - prin bănci, fonduri mutuale, rasdaq-uri şi alte astfel de "mecanisme "financiaro- "reformiste ".

■ Eradicarea corupţiei şi criminalităţii economice în România este imposibilă fără restabilirea drepturilor de proprietate ale cetăţenilor asupra capitalului care le-a fost furat prin Legea. 15/1990, Legea 58/1991, Legea 55/1995 şi Legea 8/1998.

■ Aplicarea prevederilor LEGII şi ale PROGRAMULUI va avea ca efecte, printre altele, şi: sporirea răspunderii, dar şi a salariilor funcţionarilor publici, la toate nivelele, astfel încât să se asigure o mai bună administrare a averii publice, ca şi protejarea acestora faţă de încercările de mituire a lor în operaţiunile de încasare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor bugetare; formarea unei noi mentalităţi faţă de dreptul individului la proprietate şi prosperitate, acest drept urmând să-şi aibă sursa exclusiv în muncă, inovaţie şi spirit de economisire; - formarea unei noi clase de miliardari români, proveniţi din întreprinzători-patroni şi întreprinzători-administratori, care să-şi acumuleze miliardele nu din "afaceri" necurate cu administratorii proprietăţii de stat, sau din "tunuri" date cetăţenilor prin bănci, fonduri mutuale etc, ci din profituri curate, realizate prin inovaţie, prin aducerea pe piaţă de noi produse şi servicii, sau introducerea în fabricaţie de noi tehnologii.

Fenomenul criminalităţii economice defineşte, mulţimea actelor iniţiate şi puse în practică de indivizi, sau grupuri de indivizi, prin care aceştia, făptuitorii crimei, criminalii, urmăresc, fie să distrugă averea altuia, fie să şi-o însuşească. Crima economică constă în distrugerea sau însuşirea de avere, capital sau venit, care este proprietatea altuia. Criminalitatea economică este-un alt fel de a spune încălcării dreptului de proprietate. Mijloacele şi formele concrete ale crimei economice sunt nelimitate ca număr şi varietate, după cum nelimitate, ca număr, sunt elementele concrete în care există averea, valorile economice, ca şi aptitudinile criminalilor de a imagina şi pune în practică "mecanisme" de distrugere şi de furt. O fabrică de tractoare, de exemplu, poate fi distrusă prin forţă, printr-un bombardament, sau cu ajutorul unei bombe. Ea poate fi însuşită, de asemenea, prin forţă, printr-o cucerire militară, soldată cu demontarea fabricii din ţara învinsă şi remontarea ei în ţara învingătoare. Tot aşa cum un autoturism poate fi şi el distrus cu ajutorul unei bombe, sau însuşit, furat, prin forţă, de un grup de indivizi înarmaţi, care-l pun pe proprietar cu faţa la zid şi-i cer cheile. Acelaşi autoturism mai poate fi furat şi în lipsa proprietarului, în timpul nopţii, sau al zilei, cu chei false, sau alt "mecanism", prin care se realizează "însuşirea" bunului altuia.

În lumea modernă, crima economică, adică distrugerea, sau furtul bunurilor altuia, se realizează mai puţin prin forţă, mai puţin cu mijloacele primitive, ale cheilor false, sau spargerii uşilor etc, ci prin mecanisme ultra-sofisticate, în primul rând de înşelare, de inducere în eroare a proprietarului. În lumea modernă, cea mai mare parte a averilor se află nu în grija proprietarului, ci în grija, în păstrarea administratorului, persoană plătită de proprietar pentru a administra bunurile, adică pentru a le folosi într-o activitate care să-i "aducă" proprietarului fie direct produse sau servicii, fie venituri sau profituri, cu care proprietarul să poată cumpăra produse, sau servicii. În lumea modernă, crima economică, adică distrugerea, sau însuşirea valorilor economice ale altuia, se săvârşeşte, de regulă, de către criminal, de către hoţ, cu complicitatea administratorului, prin "mecanismul" cunoscut sub numele de "corupţie" şi care constă în aceea că, în schimbul unei mici părţi din averea ce urmează a fi distrusă sau însuşită, această mică parte fiind cunoscută sub numele de "mită", administratorul, adică cel "corupt", îl ajută pe criminal, "corupătorul", să distrugă, sau să-şi însuşească, fără plata cuvenită, o parte mult mai mare din averea proprietarului, administrată de administrator, însuşirea realizându-se printr-o multitudine, de "mecanisme" puse la dispoziţie de "ştiinţa" şi "practica" "financiară".

Crima economică se "aplică" atât proprietăţii private, a cetăţeanului, cât şi proprietăţii publice, a statului, care proprietate "publică" este tot a cetăţenilor, dar dată în administrarea statului şi nu a unui administrator privat, fie el persoană fizică sau persoană juridică, privată.

Proprietatea publică, adică aceea "cedată" de cetăţeni statului, prin sistemul de taxe şi impozite, pentru a fi utilizată de stat în folosul cetăţenilor, pentru a li se asigura acestora serviciile publice - de apărare naţională, apărare, a drepturilor de proprietate, de educaţie a tinerei generaţii etc. - această proprietate publică este mult mai vulnerabilă în faţa actelor de criminalitate economică, deoarece "administratorul" acestei proprietăţi, odată cu primirea în administrare a averii, primeşte şi puterea statală şi protecţia acestei puteri, protecţie de care nu beneficiază administratorul privat, al proprietăţii private. Administratorul "statal", "public", este mult mai "coruptibil" decât administratorul privat. Aceasta nu pentru că el este, prin definiţie, mai necinstit, ci pentru că este protejat de puterea statală. Corupţia este direct proporţională cu averea existentă în proprietatea statului şi invers proporţională cu calitatea funcţionarului public care, la rândul ei, este direct proporţională cu salariul plătit de stat şi cu calitatea clasei politice din care face parte.

Bunurile existente în proprietate publică sunt, de regulă, inalienabile, adică odată intrate în această proprietate, publică, a statului, ele nu o mai părăsesc, nu trec într-o altă proprietate, prin acte comerciale, de vânzare.

Articolul 135, pct. (5) din Constituţia României, prevede că:. "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate".

Restricţia constituţională, prin care bunurile proprietate publică sunt inalienabile, la care se adaugă protecţia autorităţii statale, face ca aceste bunuri să fie mai puţin vulnerabile la actele de criminalitate economică, de distrugere, sau însuşire. Dacă bunurile în cauză sunt practic invulnerabile, rămân vulnerabile veniturile ce pot fi obţinute de stat prin administrarea, concesionarea, ori închirierea acestor bunuri, venituri care pot constitui obiectul actelor de criminalitate economică, însoţite sau nu de corupţie, aşa cum am definit-o mai sus.

Din nefericire, pentru români, "reformiştii" au avut grijă ca, în textul Constituţiei României, adoptată în anul 1991, să nu precizeze că statul este numai proprietar al averii publice şi nu şi proprietar de avere privată. În acelaşi articol 135, după ce, la pct. (2) se precizează că "proprietatea este publică şi privată", iar la pct. (3), că "proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale", la pct. (4) se stipulează că "bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice".

După cum se observă, Constituţia României, adoptată în anul 1991, nici nu acordă, nici nu interzice dreptul statului de a deţine bunuri în proprietate privată. Logic, statul nu are nevoie de o astfel de proprietate. Statul există pentru a oferi cetăţenilor săi servicii publice, astfel încât în proprietatea publică a statului trebuie să intre şi să rămână bunuri care sunt de uz, sau de interes public, nu de uz sau de interes privat. Şi uzul şi interesul public trebuie dovedite, demonstrate, prin răspunsuri clare la întrebări de genul: Este acest bun de uz (folos) public, sau de uz privat? Prezintă el interes public, pentru o întreagă comunitate, sau prezintă interes privat, pentru o persoană fizică, sau juridică, privată? Este el parc, sau amplasament pentru o vilă particulară? Este el spital municipal, folosit, gratuit, de toţi cetăţenii oraşului, sau spital particular, la care au acces numai cei ce pot plăti un anumit preţ de intrare? Raţiunea de a fi a statului nu este aceea de a avea în proprietate vile particulare, sau spitale particulare, deci proprietate privată. Raţiunea de a fi a statului este aceea de a avea în proprietate publică parcuri, spitale, grădiniţie, şcoli, biblioteci etc. - comunale, orăşăneşti, municipale, naţionale - care să fie de uz şi interes comunal, orăşenesc, municipal, naţional şi la care toţi membrii comunităţii - comună, oraş, municipiu, ţară - să aibă acces egal şi gratuit, aceste servicii publice fiind suportate din taxe şi impozite, din veniturile bugetului statului, sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, nu din venituri cu caracter privat, cum sunt cele realizate prin producţia şi vânzarea de bunuri şi servicii pe piaţă, contra unui preţ, plătit de persoane fizice şi juridice private.

"Părinţii" Constituţiei României, adoptată în decembrie 1991, nu aveau cum să introducă în textul acesteia o prevedere care să limiteze dreptul statului român numai la proprietatea publică. În momentul definitivării textului acestei Constituţii şi supunerii ei la vot, fuseseră săvârşite, deja, primele două acte ale celei mai mari crime economice din istoria românilor.

În anul 1990, fusese adoptată Legea nr. 15, de reorganizare a fostelor unităţi economice "de stat" ca societăţi comerciale şi regii autonome, iar în anul 1991, Legea nr. 58 privind privatizarea societăţilor comerciale.

La data adoptării Legii nr. 15/1990, erau în vigoare prevederile Constituţiei României, adoptate în 1965. Conform acestor prevederi, toate bunurile existente în patrimoniul fostelor întreprinderi "de stat", întregul capital al acestora, se aflau în proprietatea "comună", a "întregului popor", deci a tuturor cetăţenilor României. Încălcând prevederile Constituţiei, membrii Parlamentului României, aleşi de cetăţeni pentru a le apăra drepturile, inclusiv drepturile de proprietate, au săvârşit unul dintre cele mai odioase acte de criminalitate economică şi de corupţie din istorie. Ei au votat Legea 15/1990, prin care 85% din averea deţinută de cetăţenii României în fostele întreprinderi "de stat" a fost "trecută" în "proprietatea privată" a statului român, fără ca cetăţenii României să primească ceva în schimb. Cocoţaţi în scaunele de "legiuitori", prin votul românilor din data de 20 mai 1990, senatorii şi deputaţii care au votat Legea nr. 15/1990, au săvârşit unul dintre cele mai hidoase acte de corupţie din istorie.

Contra "mitei", concretizată în ocuparea funcţiei de senator, sau deputat, cu salariile şi alte indemnizaţii şi favoruri însoţitoare, aceşti "administratori" ai averii cetăţenilor României s-au transformat în "complici" ai "reformiştilor", punând la dispoziţia acestora uriaşa avere acumulată de români de-a lungul a două milenii. Prin Legea 58/1991, aceiaşi parlamentari au legiferat căile prin care capitalul românesc, intrat în proprietatea privată a statului, urma să "iasă" din această proprietate, fără ca statul român să primească, în schimb, echivalentul valoric corespunzător.

Cele două legi - nr. 15/1990 şi nr. 58/1991 - ambele neconstituţionale, ele însele acte de înaltă criminalitate economică, de rapt al drepturilor de proprietate - au creat cadrul juridic, "legal", pentru declanşarea şi întreţinerea mecanismelor "reformei", un şir nesfârşit de crime economice, acte de distrugere şi de jefuire a averii cetăţenilor României, transferată gratuit în proprietatea privată a statului şi "retransferată", apoi, cvasigratuit, în proprietatea privată a investitorilor "strategici", selecţionaţi de reformiştii însărcinaţi cu "privatizarea" proprietăţii "private"a statului român. Diferenţa între "gratuit" şi "cvasigratuit" o reprezintă "mita" primită de administratorii capitalului de stat, pentru facilitarea "tranzacţiilor", prin care capitalul a ieşit din proprietatea statului român, "mită" din care o parte a intrat în buzunarul administratorilor corupţi, iar o altă parte a fost "aruncată" cetăţenilor români sub formă de "indemnizaţii de disponibilizare", sau alte "programe" de asistenţă socială, pentru ca aceştia, cetăţenii României, să accepte funcţionarea mecanismelor "reformei".

Sub umbrela "reformei" au apărut şi au crescut nestingherite, ca număr şi dimensiuni, precum ciupercile în mediu prielnic, şi acte clasice de corupţie şi de criminalitate economică, cum ar fi contrabanda cu ţigări, cu cafea, cu armament, cu benzină, evaziunea fiscală, ca şi crimele economice mai mărunte, dar foarte numeroase, "găinăriile", concretizate în furturi de mateialeşi piese de schimb din fabrici, furturi de motorină şi benzină din conducte, furt de energie electrică şi de apă, furturi de autoturisme, radiocasetofoane, spargeri de case etc. etc. Treptat, societatea românească a fost infectată cu cancerul corupţiei şi al criminalităţii economice, energia naţiunii fiind deturnată spre îmbogăţirea prin furtul de proprietate, în primul rând de la stat, dar şi de la semeni. În locul muncii, al producţiei, al inovaţiei şi spiritului de economisire, ca singurele surse fireşti de îmbogăţire şi prosperitate, "reformiştii" au pus furtul, capacitatea de a fura de la FPS, de la primării, de la vamă, de la buget, de la bănci, de la cetăţeni, prin fonduri mutuale, bursă, rasdaq etc.

Cei mai mulţi dintre îmbogăţiţii "reformei" româneşti postcomuniste nu sunt întreprinzători autentici, care să fi pus pe picioare o entitate economică nouă şi care să se fi îmbogăţit prin inovaţie, prin lansarea pe piaţă a unui produs nou, sau serviciu nou, sau să fi introdus în fabricaţie o tehnologie nouă, să fi obţinut, deci, profituri mari din preţul de cvasimonopol pe care-l asigură inovaţia. Mulţi dintre îmbogăţiţii "reformei" româneşti postcomuniste sunt "miliardari de carton", ei şi-au acumulat averile prin corupţie şi acte de criminalitate economică, prin furt de la stat, sau de la cetăţeni.

Averile miliardarilor de carton ai României postcomuniste au fost acumulate, în principal, pe următoarele.căi:

1. Furt de capital de la Fondul Proprietăţii de Stat (FPS). Pe această cale, averi uriaşe au fost transferate, gratuit, din proprietatea statului în proprietatea privată a unor persoane fizice, sau juridice. Acest transfer a fost posibil ca urmare a neadoptării de către Parlament a unor prevederi legislative ferme privind responsabilitatea FPS, ca administrator al capitalului de stat, de a administra eficient capitalul de stat, de a-l vinde la valoare.
În acelaşi sens, a acţionat şi foarfeca preţuri-amortizare, respectiv neevaluarea capitalului de stat corespunzător cu creşterea preţurilor. Drept urmare, activele - terenuri, clădiri, utilaje, echipamente etc. - şi acţiunile statului administrate de FPS au fost "vândute" la preţuri mai mici de zeci şi sute de ori decât valorile lor reale. Normal, un capital de 100 milioane de dolari, intrat în proprietatea privată cu preţul de 1 milion de dolari a început să producă profituri corespunzătoare valorii sale reale, de 100 milioane de dolari, profituri care, tot normal, au intrat în buzunarul noului proprietar.

2. Furt din veniturile FPS şi ale primăriilor. Lipsa legislaţiei care să ocrotească averea reprezentată de capitalul de stat şi, de aici, administrarea iresponsabilă a acestui capital, a facilitat şi transferul gratuit de venituri de la stat (primării) la persoane fizice şi juridice, pe două canale:

a) închirierea, concesionarea etc. de active ale statului către persoane fizice şi juridice private, la "preţuri" (de închiriere, concesionare) cu mult sub nivelul pieţei, astfel încât aceste venituri din capital - chirii, redevenţe - în loc să intre în buzunarul statului, sau primăriilor, au intrat în buzunarul miliardarilor de carton ai "reformei".

b) cumpărarea de către SRL-uri căpuşe de la stat a unor produse şi servicii, realizate în unităţile de stat, la preţuri mici, şi revânzarea acestora către populaţie, la preţurile pieţei, mult mai mari, diferenţele intrând în buzunarele proprietarilor de SRL-uri, în multe cazuri aceştia fiind şi "administratori"- manageri, directori ai unităţilor de stat în cauză.

3. Furt de capital bănesc de la cetăţeni prin intermediul băncilor. Imense sume de bani depozitate de cetăţeni la bănci au fost acordate ca împrumuturi, contra mită, unor aşa-zişi întreprinzători, fără garanţii corespunzătoare, materiale, sau moral-profesionale, împrumuturi care n-au mai putut fi rambursate. "Întreprinzătorii" în cauză au trăit pe picior mare, mulţi ani, din veniturile realizate cu capitalul împrumutat şi nerambursat, multe venituri, ca şi capitaluri, au fost transferate în străinătate şi acum sunt "păpate" de cei în cauză. Cei cărora nu le-a reuşit "transferul" în străinătate, au procese pe rol, în justiţie, care vor dura ani, sau poate zeci de ani. Între timp, cetăţenii, proprietarii banilor depuşi la bănci, au rămas cu buza friptă, sau şi-au primit banii, prin preluarea pierderilor băncilor la "datoria publică", a statului, pierderi care, în ultimă instanţă, vor fi "acoperite" tot de către cetăţeni.

4. Furt din veniturile bugetului de stat, prin acţiuni de contrabandă, adică evitarea plăţii taxelor vamale, ca şi prin evaziunea fiscală, în general, adică prin neplata impozitelor şi taxelor stabilite prin lege.

Aplicarea prevederilor PROGRAMULUI şi ale LEGII va conduce la vindecarea rapidă şi definitivă a societăţii româneşti de cancerul corupţiei şi al criminalităţii economice. La originea acestui proces cancerigen generalizat se află Legea 15/1990, prin care au fost încălcate drepturile de proprietate ale cetăţenilor României asupra capitalului naţinal, săvârşindu-se astfel cea mai mare crimă economică şi cel mai josnic act de corupţie din istoria românilor.

Vom înţelege mai bine dimensiunea şi gravitatea, acestui act de corupţie şi criminalitate economică, . comparându-l cu marea "corupţie" şi marea "crimă economică" reprezentată de afacerea ŢIGARETA II, pentru mediatizarea căreia s-au consumat tone de hârtie şi de cerneală, ca şi zile întregi de transmisii radio şi de televiziune. Prin afacerea ŢIGARETA II, cetăţenii României, statul român, au fost "prejudiciaţi", "păgubiţi" cu marea sumă de... 500.000 dolari SUA.

Prin Legea 15/1990, aceiaşi cetăţeni ai României au fost "prejudiciaţi", "păgubiţi", jefuiţi cu suma de... 150 miliarde dolari SUA, adică de 300.000 ori mai mult. Aceasta, fără să mai adăugăm "consecinţele" adoptării Legii 15/1990, întregul şir de acte de crimă economică şi acte de corupţie care i-au urmat, una dintre aceste consecinţe fiind chiar afacerea ŢIGARETA II, care, într-un stat necorupt şi necriminal, ar fi avut şanse foarte mici să-şi facă apariţia. Rămânând la faptul în sine, al celor 150 miliarde dolari SUA, observăm, că, având în vedere "atenţia" acordată afacerii ŢIGARETA II, mass-media românească ar trebui să-şi folosească spaţiile de mediatizare pentru prezentarea conţinutului şi a efectelor Legii 15/1990, exclusiv şi continuu, pentru o perioadă de cel puţin... 500 de ani!

Eradicarea corupţiei şi criminalităţii economice în România va trebui să înceapă cu anularea primului şi celui mai important act de corupţie şi de criminalitate economică săvârşit împotriva cetăţenilor acestei ţări reprezentat de Legea 15/1990 şi înlocuirea lui cu prevederile LEGII şi ale PROGRAMULUI, a căror aplicare va avea următoarele efecte:

- restabilirea drepturilor de proprietate ale cetăţenilor asupra întregului capital inclus în patrimoniul societăţilor comerciale şi regiilor autonome create prin Legea 1 5/1990;

- recuperarea capitalului transferat, fără echivalent, din proprietatea statului în proprietatea privată a persoanelor fizice şi juridice;

- stabilirea răspunderii Guvernului României de a administra eficient capitalul trecut în proprietatea statului prin Legea 15/1990, astfel încât acest capital să reintre integral în proprietatea privată a cetăţenilor ţării;
- reducerea şi, în final, lichidarea completă a proprietăţii private a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, acestea urmând să dispună, exclusiv, de dreptul de proprietate asupra averii publice, respectiv bunuri de uz şi de interes public;

- sporirea răspunderii, dar şi a salariilor funcţionarilor publici, la toate nivelele, astfel încât să se asigure o mai bună administrare a averii publice, ca şi protejarea acestora faţă de încercările de mituire a lor în operaţiunile de încasare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor bugetare;

- înăsprirea sancţiunilor prevăzute de lege pentru fapte de încălcare a drepturilor de proprietate, de stat, sau privată, avându-se în vedere inclusiv instituirea pedepsei capitale pentru fapte deosebit de grave din această categorie;

- formarea unei noi mentalităţi faţă de dreptul individului la proprietate şi prosperitate, acest drept urmând să-şi aibă sursa exlcusiv în muncă, inovaţie şi spirit de economisire;

- formarea unei noi clase de miliardari români, proveniţi din întreprinzători-patroni sau întreprinzători-administratori, care să-şi acumuleze miliardele din profituri "curate", realizate prin inovaţie, prin aducerea pe piaţă de noi produse şi servicii, sau introducerea în fabricaţie de noi tehnologii, şi nu din "afaceri" necurate cu administratorii proprietăţii de stat, sau din "tunuri" date cetăţenilor prin bănci, fonduri mutuale etc.

# Ω*_ -***************************************##

10. Refacerea şi dezvoltarea industriei naţionale

■ In perioada 1950-1989, naţiunea română, printr-un efort extraordinar, trăind şi muncind în condiţiile unor mari privaţiuni, a creat o puternică industrie naţională, competitivă pe plan mondial, capabilă să asigure o valorificare superioară a resurselor naturale şi de forţă de muncă ale ţării şi să participe eficient la schimburile comerciale internaţionale.

■ Nivelul tehnologic al produselor realizate de industria prelucrătoare românească la sfârşitul deceniului al 9-lea era comparabil cu cel realizat în ţările cu industrie dezvoltată; el era apropiat de cel realizat în ţări ca SUA şi Japonia, era egal cu cel realizat în ţări ca Austria şi Olanda şi era superior celui realizat în ţări ca Danemarca şi Norvegia.

■ Distrugerea potenţialului industrial al României a reprezentat unul din obiectivele imediate şi principale ale "reformei": în numai 3 ani, 1990-1992, sub guvernările Roman şi Stolojan, valoarea producţiei industriale a ţării a scăzutde 3 ori, de la 64,1 miliarde dolari SUA, în anul 1989, la 21,8 miliarde dolari SUA, în anul 1992, adică atât cât fusese în anul... 1972. Două decenii de muncă eroică ale unei naţiuni au fost azvârlite pe apa sâmbetei în 3 ani de guvernare iresponsabilă!

■ Dintre toate sectoarele industriale, cele mai năpăstuite au fost industria alimentară, industria chimică şi industria uşoară. Comparativ cu anul 1989, în anul 1997, valoarea producţiei industriei alimentare a fost de 2,7 ori mai mică, iar a celei uşoare de 2,5 ori mai mică. Cu cinism criminal, "reforma" a condamnat naţiunea română la înfometare şi la secondhandizare, la umilinţa de a mânca "resturile" alimentare ale altora şi de a îmbrăca şi a încălţa ceea ce alţii au purtat şi au aruncat.

■ Prin aplicarea prevederilor LEGII şi ale PROGRAMULUI, industria românească urmează a fi refăcută treptat, dar într-un ritm susţinut, astfel încât în anul 2004 valoarea producţiei industriale s-o egaleze pe aceea din anul 1989. Comparativ cu anul 1997, până în anul 2002, în condiţiile în care valoarea totală a producţiei industriale va creşte de 1,8 ori, se prevede o creştere mai rapidă a producţiei industriei alimentare (2,7 ori), a industriei uşoare (2,3 ori) şi a industriei chimice (2,1 ori).

În anul 1950, la 5 ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, industria românească revenise la nivelul anului 1938, fiind reprezentată, în principal, de subramuri ale industriei extractive - extracţia petrolului, gazelor naturale, cărbune - ale industriei alimentare - carne, lapte, brânzeturi, uleiuri comestibile, zahăr, bere - de prelucrare a ţiţeiului-benzină, motorină - de prelucrare a lemnului - cherestea, hârtie - şi producţii nesemnificative de fontă, oţel, ciment, acid sulfuric, sodă caustică şi calcinată. După anul 1950, timp de patru decenii, în ciuda restricţiilor impuse de economia de tip comunist, instaurată în România de forţe străine, economie prin definiţie inhibantă pentru iniţiativa economică, naţiunea română, printr-un efort creator extraordinar şi în condiţiile unor mari privaţiuni, a reuşit să construiască o industrie complexă şi modernă, capabilă să asigure un înalt grad de valorificare a forţei de muncă şi a resurselor naturale ale ţării.

Între 1950 şi 1989, producţia industrială a României a crescut de 44 de ori, într-un ritm mediu anual de 9,3%, unul dintre cele mai ridicate ritmuri de creştere din lume.

Au fost dezvoltate şi modernizate industriile extractive ale ţării - producţia de cărbuni a crescut de 12 ori, de la 239 kg/locuitor la 2871 kg/locuitor; - a fost dezvoltată şi modernizată producţia de energie electrică şi termică -producţia de energie electrică a crescut de 22 de ori, de la 150 kwh/ locuitor la 3276 kwh/locuitor, - a fost, practic, creată din temelii o puternică industrie prelucrătoare, începând cu producţia de fontă şi oţel, de ciment, de prelucrare a produselor agroalimentare şi sfârşind cu ramuri de vârf ale industriei constructoare de maşini.

Industria românească, creată în deceniile 6-9 ale acestui secol, a fost realizată, în cea mai mare parte, (65% - 70%), prin import de licenţe şi know-how din cele mai avansate ţări ale lumii, majoritatea tehnologiilor achiziţionate având, în anul 1990, o vechime de numai 15-20 de ani, aceste tehnologii fiind la nivelul cel mai ridicat de performanţă la momentul introducerii lor în fabricaţie. Nivelul tehnologic al produselor realizate de industria prelucrătoare românească la sfârşitul deceniului al 9-lea, era comparabil cu cel realizat de ţările cu industrie dezvoltată. Aşa cum se poate vedea din Graficul nr. 7, nivelul tehnologic al acestor produse era apropiat de cel realizat în Japonia, SUA, Regatul Unit, egal cu cel realizat în Austria, Olanda, Turcia şi superior celui realizat în ţări precum Danemarca, Norvegia, Grecia (A se vedea Anca Dachin: "Tranziţia şi structurile industriale în România", Editura Naţional, 1997). Acesta este adevărul despre nivelul tehnologic al industriei româneşti din anul 1989 şi nu gogoriţele "reformiştilor" care au caracterizat-o, ca fiind un "morman de fier vechi". Industria românească de la sfârşitul deceniului al IX-lea al secolului XX era o industrie modernă, competitivă pe plan mondial, capabilă să asigure valorificarea superioară a resurselor interne ale ţării şi să participe eficient la schimburile economice internaţionale.

Diminuarea rapidă şi substanţială a capacităţii industriale, a României a constituit unul din obiectivele principale ale "reformei". Atacul împotriva industriei româneşti s-a declanşat imediat după Revoluţia din Decembrie, la început, cum era şi firesc, pe planul manipulării informaţionale, propagandistice. Industria românească a fost decretată drept un "morman de fier vechi", o industrie "energofagă", "materialofagă", "manoperofagă" ş.a.m.d. Odată lansată eticheta de "morman de fiare vechi", "reformiştii" şi-au pus în aplicare programul de dezindustrializare a României, de diminuare a potenţialului productiv şi competitiv al industriei româneşti, de aducere a acestei industrii cât mai aproape de starea de "morman de fiare vechi", astfel încât să poată fi scoasă la vânzare la preţuri de sute de ori sub valoarea ei reală.

Principalele "componente şi etape" ale procesului de dezindustrializare a României sunt prezentate în graficul nr. 1, respectiv în mecanismul legislativ, administrativ şi financiar al "reformei", pentru industrie acest mecanism prezentând următoarele aspecte, specifice:

1. Etatizarea capitalului naţional industrial, respectiv trecerea acestuia din proprietatea "întregului popor" în proprietatea statului român post-comunist. Reorganizarea întreprinderilor "de stat" ca societăţi comerciale şi regii autonome având ca proprietar acelaşi stat român postcomunist controlat de "reformişti".

2. Introducerea haosului, a incompetenţei şi iresponsabilităţii în administrarea capitalului naţional industrial, prin înlocuirea a mulţi administratori capabili, profesionişti, cu veritabile "lichele", selectate şi numite în posturi de către "reformişti" după criteriul "loialităţii" faţă de "reformă" şi al lipsei de scrupule în participarea la rosul ciolanului şi în executarea programului de subminare a economiei româneşti.

3. Punerea capitalului naţional industrial la dispoziţia şacalilor "reformei", prin închirierea, concesionarea etc. acestui capital la preţuri de nimic, utilizându-se cu dibăcie foarfeca inflaţie-chirii capital de stat, cu ajutorul căreia averi imense au trecut din proprietatea "de stat", în proprietatea privată a SRL-urilor căpuşe, create de administratorii postcomunişti la nordul, estul, sudul şi vestul societăţilor comerciale şi regiilor autonome înfiinţate prin Legea 15/1990.

4. Punerea în funcţiune a celorlalte "foarfeci" şi "cercuri vicioase" ale mecanismului "reformei" care au secătuit veniturile şi capitalul circulant al agenţilor economici cu capital de stat, punându-le, în schimb, pe umeri povara datoriilor către bănci, furnizori şi către stat (blocajul financiar), ca şi povara subvenţiilor de la buget, din banii contribuabililor, imaginea de "găuri negre" care trebuie nu "reparate" cu banii furaţi de către guvernanţi de la cetăţeni, ci închise, lichidate, vândute pe doi dolari. Acesta era, de fapt, obiectivul ascuns, dar adevărat, al "reformei".

În numai trei ani, 1990-1992, sub guvernele conduse de Petre Roman şi Theodor Stolojan, producţia industrială a României a scăzut de aproape trei ori, de la 64,1 miliarde dolari, în anul 1989, la 21,8 miliarde dolari SUA, în. anul 1992, adică atât cât fusese în anul... 1972. O formidabilă forţă productivă, creata de naţiunea română în două decenii de muncă eroică şi incalculabile privaţiuni a fost distrusă în trei ani de guvernările Roman şi Stolojan.

Reducerea rapidă, în primii ani ai "reformei", a producţiei industriale, în multe ramuri la mai puţin de o treime, a reprezentat o "etapă" importantă în realizarea obiectivelor "reformei":
-s-a redus oferta internă, creându-se "cerere" masivă pentru importuri;
-s-a redus potenţialul de export al ţării, care, în combinaţie cu importurile sporite, au generat deficitele comerciale externe, deci formarea datoriei externe;
-s-a redus cererea internă de produse agricole şi industriale, au crescut costurile fixe, agenţii economici din industrie şi-au sporit datoriile către bănci şi către furnizori, au intrat în blocaj financiar, au început să lucreze cu pierderi, au devenit "găuri negre", gata să poată fi hulite, să fie trecute pe listele "negre" de lichidare, închidere, vânzare... pe doi bani.

În anul 1997, industria României a funcţionat cu 50% din capacitatea sa, realizând o producţie totală de 31,8 miliarde dolari SUA, adică de 2 ori mai puţin decât în anul 1989. (Graficul nr. 6). Deşi au trâmbiţat pe toate drumurile că "reforma" lor urmăreşte "restructurarea" industriei, vrând să spună, prin aceasta, îmbunătăţirea structurii industriei, şi "retehnologizarea" acesteia, adică ridicarea nivelului tehnic al industriei naţionale, în realitate, guvernanţii postdecembrişti ai României, au dus o politică efectivă de destructurare, de înrăutăţire a structurii şi detehnologizare, de reducere a nivelului tehnic al industriei româneşti. Aşa cum se poate constata din datele prezentate în tabelul nr. 23, în perioada 1989-1997, structura de ramură a industriei româneşti s-a deteriorat, în mod evident, ponderea industriei prelucrătoare a scăzut de la 90% în 1989, la 84% în 1997, în timp ce ponderea industriei extactive a crescut, de la 6,2% în 1989, la 8,9% în 1997. Cumulat, ponderea industriei extractive şi a energiei electrice şi termice a crescut de la 10,1% la 15,9%, în detrimentul industriei prelucrătoare. (vezi Tabelul nr. 23).

Scăderea ponderii industriei producătoare, industrie, prin definiţie, purtătoare a unui nivel tehnic mai ridicat şi producătoare de progres tehnic, s-a realizat nu prin creşterea mai accentuată a industriei extractive, care poate interveni ca o schimbare firească, prin descoperirea şi valorificarea unor noi zăcăminte naturale, de exemplu, ci prin distrugerea mai accentuată a industriei prelucrătoare decât a celei extractive.

Între 1989 şi 1997, valoarea industriei extractive a scăzut cu 29%, a industriei de energie electrică şi termică a scăzut cu 12%, în timp ce a industriei prelucrătoare a scăzut cu 54%, la mai puţin de jumătate. Reducerea cu numai 12% a valorii producţiei de energie electrică şi termică este datorată, în bună măsură, creşterii mai rapide a preţurilor la energie decât la celelalte produse industriale. În realitate, între 1989 şi 1997, producţia fizica de energie electrică a scăzut cu 25%, de la 75,9 miliarde kwh, la > 56,9 miliarde kwh, iar producţia de energie termică a scăzut de 2,4 ori, de la 182 milioane Gcal, la 76,4 milioane Gcal. (Graficul nr. 8). Comparativ cu anul 1989, în anul 1997, industria extractivă a României a produs de 1,8 ori mai puţin cărbune, de 1,4 ori mai puţin ţiţei, de 2,1 ori mai puţine gaze naturale, de 17,2 ori mai puţin minereu de fier, de 1,5 ori mai puţin plumb, de 1,7 ori mai puţin cupru. (Tabelul nr. 24).

În anul 1997, industria alimentară şi-a redus valoarea producţiei de 2,7 ori faţă de anul 1989, producând de 2,2 ori mai puţină carne, de 3,8 ori mai puţine preparate din carne, de 2,1 ori mai puţină margarina, de 4,0 ori mai puţin lapte, de 5,1 ori mai puţin unt, de 2,7 ori mai puţin zahăr, de 5,0 ori mai puţine produse zaharoase. (Tabelul nr. 25 şi Graficul nr. 9). Aducerea industriei alimentare româneşti - industrie care nu depinde nici de importuri, nici de pieţe de desfacere externe, pentru care au existat, din belşug, capacităţi de producţie, forţă de muncă foarte calificată şi ar fi putut exista, tot din belşug, şi materii prime şi capitaluri circulante - în această stare de degradare, într-un interval de numai 8 ani, în care, pentru români, n-au existat nici războaie, nici calamităţi naturale, evidenţiază, cum nu se poate mai bine, cinismul criminal al guvernanţilor postdecembrişti ai României, care au apelat, astfel, la arma înfometării naţiunii române, pentru a o determina să se lase jecmănită, expropriată de propria avere şi transformată în naţiune de robi. "Reforma" şi-a propus nu numai să-i înfometeze pe români, ci şi să-i umilească, direct, prin secondhandizare. În timp ce industria uşoară românească - de textile, confecţii, încălţăminte - a fost pusă pe butuci, românii sunt supuşi la umilinţa de a cumpăra şi utiliza haine şi încălţăminte purtate, deja, şi aruncate la coş de alţii. Comparativ cu 1989, în 1997, România a produs de 3,3 ori mai puţine ţesături, de 3,6 ori mai puţine tricotaje, de 1,6 ori mai puţine confecţii, de 3,0 ori mai puţine perechi de încălţăminte. (Tabelul nr. 26 şi Graficul nr. 10).

Metalurgia românească, una dintre cele mai moderne din lume, a fost adusă în situaţia umilitoare ca, în. anul 1997, să realizeze o producţie de 2,4 ori mai mică decât aceea realizată în anul 1989, după ce în anul 1993, când a produs mai puţin de 3,4 ori decât în anul 1989, era cât pe ce să fie demolată. Comparativ cu anul 1989, în 1997, România a produs de 2,2 ori mai puţin oţel, mai puţine laminate din oţel, mai puţine ţevi din oţel, de 1,7 ori mai puţin aluminiu, de 1,5 ori mai puţine laminate din aluminiu. (Tabelul nr. 27 şi Graficul nr.11). Adusă în situaţia de a lucra cu jumătate din capacitate, deci în situaţia de a-şi repartiza aceleaşi costuri fixe, cele datorate clădirilor şi utilajelor, asupra unei producţii de două ori mai mică, industria metalurgică românească, ca şi celelalte, de altfel, şi-a redus veniturile, a fost forţată să angajeze datorii, să nu-şi mai poată plăti furnizorii, să înregistreze "pierderi", unităţile sale componente având ocazia să le fie întreruptă şi alimentarea cu energie, astfel încât, acum, prezentate drept "mastodonţi" şi "găuri negre", sunt gata pregătite pentru a fi "cumpărate" la preţuri mai mici de zeci şi sute de ori decât valoarea lor reală.

În topul general al distrugerii, ca sector industrial, chimia, împreună cu petrochimia, ocupă locul doi, imediat după industria alimentară. Într-adevăr, în timp ce, comparativ cu anul 1989, în anul 1997, industria alimentară realiza o producţie de 2,7 ori mai mică, industria chimică realiza o producţie de 2,65 ori mai mică, locul trei în acest "clasament" sinistru revenind industriei uşoare, cu o producţie de 2,63 ori mai mică decât în 1989. În anul 1997, comparativ cu anul 1989, România a produs de 11,4 ori mai puţine fibre şi fire artificiale, de 5,7 ori mai puţin acid sulfuric, de 4,9 ori mai puţină păcură şi mai puţine lacuri şi vopsele, de 4,0 ori mai puţini antidăunători, de 3,7 ori mai puţine îngrăşăminte chimice, de 2,2 ori mai puţine medicamente, de 2,2 ori mai puţină motorină, de 1,7 ori mai puţină benzină. (Tabelul nr. 28 şi Graficul nr, 12).

În ansamblul celor 5 mari sectoare ale industriei prelucrătoare (alimentară, uşoară, chimie, metalurgie, construcţii de maşini), mult hulita industrie constructoare de maşini, deşi a înregistrat aceeaşi tendinţă generală de descreştere, s-a "opus" cu mai multă îndârjire "reformei" distrugătoare, astfel încât, în anul 1997, comparativ cu anul 1989, acest sector industrial a realizat o producţie de "numai" 1,5 ori mai mică (a se compara cu industria alimentară, la care adâncimea "prăpastiei" este de 2,7 ori, industria chimică - 2,65 ori, industria uşoară - 2,63 ori, industria metalurgică - 2,45 ori). Printre subramurile industriei constructoare de maşini care au opus o rezistenţă deosebită caracatiţei "reformei" se număra industria rulmenţilor, industria constructoare de autourisme de oraş, industria de maşini şi echipamente, de maşini şi aparate electrice, în care se detaşează industria de frigidere, unul dintre puţinele sectoare ale economiei româneşti care, în 1997, a realizat o producţie fizică superioară faţă de media anilor 1985-1989, reprezentată prin societatea comercială ARCTIC Târgovişte, al cărei manager, neputând fi îngenuncheat de "reformă", a ajuns pe mâna justiţiei, "acuzat" de mita. Din contra, nimeni nu a ajuns in faţa vreunei instanţe de judecată pentru motivul că în 1997, comparativ cu anul 1989, România a produs de 57 de ori mai puţine vagoane de mărfuri, de 16 ori mai puţine radioreceptoare şi radiocasetofoane, de 7 ori mai puţine autobuze şi autocamioane, de 6 ori mai puţine televizoare, de 5 ori mai puţine transformatoare, de 3,4 ori mai puţine motoare electrice de 0,25 kw şi peste. (Tabelul nr. 29 şi Graficul nr. 13).

Fără îndoială că acţiunea ucigaşă a foarfecii preţuri-amortizare, determinând reducerea considerabilă a investiţiilor pentru înnoirea capitalului fix al agenţilor economici cu capital de stat a redus iremediabil nivelul tehnic al industriei româneşti. Este un preţ uriaş, pe care naţiunea română va, trebui să-l plătească în următorul deceniu. Totuşi, la data când sunt scrise aceste rânduri, industria românească este, încă, pe picioare. Cu mici diferenţe, de la ramură la ramură şi de la sector la sector, în 1997, această industrie a produs, totuşi, 50% din producţia realizată în anul 1989. Cea mai mare parte a capitalului fix, a activelor corporale imobilizate ale acestei industrii - terenuri, clădiri, infrastructura tehnologică de bază - căi de transport uzinale, conducte etc. - sunt disponibile, sunt în stare de funcţionare. Este, de asemenea, disponibilă şi forţa de muncă cerută de refacerea rapidă a potenţialului de producţie al industriei româneşti. Formarea acestei forţe de muncă a cerut mulţi ani şi multe miliarde de dolari. Acum, o bună parte a ei este neutilizată.

Adoptarea şi aplicarea prevederilor LEGII şi ale PROGRAMULUI va crea celelalte două condiţii necesare refacerii potenţialului productiv al industriei româneşti:
- sursele băneşti necesare pentru completarea şi înnoirea echipamentului industrial şi pentru constituirea capitalului circulant necesar acestei ramuri economice;
- refacerea treptată a cererii interne pentru produsele industriale, începând cu cererea de produse industriale pentru agricultură, continuând cu cererea de produse industriale pentru consumul populaţiei, al sectorului terţiar şi pentru export.

În perioada 1999-2002, din volumul total al investiţiilor autohtone, de circa 55 miliarde dolari SUA, circa 45%, respectiv circa 25 miliarde dolari SUA vor reveni industriei naţionale. Din acestea, 35%, adică 9 miliarde dolari SUA, vor fi reprezentate de investiţiile ce vor fi făcute pentru crearea şi dezvoltarea industriei săteşti, cu prioritate industrie alimentară şi industrie uşoară, iar restul de 16 miliarde dolari pentru recapitalizarea unităţilor industriale existente şi pentru înfiinţarea de noi unităţi industriale în mediul urban.

Prin acest volum de investiţii, până în anul 2002, valoarea producţiei industriale va creşte la 56 miliarde dolari SUA, reprezentând 87% din valoarea producţiei realizate în anul 1989, iar produsul intern brut creat în industrie va ajunge la 18,8 miliarde dolari SUA, superior celui realizat în anul 1989. Este posibil ca descoperirile de noi zăcăminte de hidrocarburi în bazinul Mării Negre să producă o revigorare rapidă a industriei extractive româneşti. În prognoza noastră, am făcut abstracţie de această eventualitate, luând în considerare o stabilizare a valorii producţiei extractive româneşti la circa 3 miliarde dolari SUA pe an, respectiv 75% din valoarea realizată în anul 1989. Intrarea în funcţiune a noilor capacităţi de producţie de energie nucleară, precum şi refacerea producţiei fizice de energie termică cel puţin la nivelul celei realizate în anul 1989, va face posibilă creşterea valorii producţiei energetice, până în anul 2002, la peste 3 miliarde dolari pe an, cu 20% mai mult decât în anul 1989.

În anul 2002, cele două industrii - extactivă şi energetică - cu ritmurile de creştere menţionate, vor realiza, împreună, o producţie în valoare de 6 miliarde dolari SUA pe an, adică 10,8% din totalul valorii producţiei industriale din acel an, aproximativ aceeaşi pondere deţinută în anul 1989. Până în anul 2002, pe ansamblu, valoarea industriei prelucrătoare româneşti va creşte cu 87% faţă de anul 1997, ajungând la nivelul de 50 miliarde dolari SUA", sau 87% faţă de valoarea realizată în anul 1989. Nivelul anului 1989, de 57,6 miliarde dolari SUA, urmează să fie atins în cursul anului 2005.

Pentru industria alimentară, PROGRAMUL prevede o creştere mai rapidă decât toate celelalte sectoare ale industriei prelucrătoare, astfel încât, în anul 2002, valoarea producţiei industriei alimentare să atingă nivelul realizat în anul 1989, adică 8 miliarde dolari SUA pe an.

La această creştere vor contribui:
- investiţiile masive pentru majorarea capitalului societăţilor comerciale de profil existente, pentru crearea de societăţi comerciale noi, cu prioritate în mediul sătesc, cu profil de industrie alimentară, de 2,5 -3,0 miliarde dolari;
- creşterea rapidă a efectivelor de animale şi, respectiv, a producţiei zootehnice, la rândul lor realizate prin programul de investiţii în zootehnie şi în producţia agricolă vegetală;
- o politică vamală care să protejeze producţia internă de alimente.

O creştere susţinută este prevăzută şi pentru industria moară, valoarea producţiei realizată de acest sector în anul 1989 urmând să fie atinsă în anul 2004. Sunt avuţi în vedere aceiaşi factori de susţinere a creşterii ca şi la industria alimentară, respectiv:
-un program masiv de investiţii, atât pentru majorarea capitalului societăţilor comerciale de profil existente, cât şi pentru crearea de noi societăţi comerciale de industrie uşoară, în primul rând în mediul sătesc, pentru prelucrarea produselor agricole autohtone - in, cânepă, lână, piei, mătase etc;

-o politică vamală care să protejeze producţia internă, să ieftinească importurile de materii prime, materiale şi tehnologii necesare industriei uşoare, în primul rând importurile de bumbac şi fire de bumbac; o politică fiscală, care să stimuleze exporturile; o politică comercială externă deosebit de activă pentru a asigura atât debuşee pentru exporturile industriei uşoare, cât şi necesarul de materii prime, materiale şi tehnologii.


11. Recapitalizarea, industrializarea şi urbanizarea satului românesc

■ 29 miliarde dolari SUA pentru recapitalizarea agriculturii şi a satului românesc;

■ Crearea a peste 150.000 noi agenţi economici şi a unui milion de locuri de muncă în m ediul rural;

■ Înnoirea şi sporirea parcului de tractoare şi maşini agricole; "infuzia " capitalului ţăranilor români va repune în stare de funcţionare, la întreaga lor capacitate, uzinele TRACTORUL Braşov şi SEMĂNĂTOAREA Bucureşti, ca şi alte fabrici constructoare de maşini, precum şi pe cele metalurgice, siderugice şi petrochimice;

■ Repunerea în stare de funcţionare a sistemului de irigaţii şi extinderea acestuia la 50% din suprafaţa arabilă a ţării;

■ Creşterea producţiei de cereale a României la peste 30 milioane tone pe an;

■ Renaşterea zootehniei româneşti: creşterea cu circa 50% a producţiei agricole animale, astfel încât în anul 2002, România să producă 150 kg carne pe cap de locuitor, 370 kg. lapte şi 450 ouă;

■ 9 miliarde dolari SUA investiţii pentru industrializarea satelor, pentru crearea unei puternice industrii săteşti; -mori, brutării, fabrici de ulei, fabrici de prelucrare a lapteli, abatoare - fabrici de mezeluri, fabrici de prelucrare a lânii, a pieilor etc;

■ 8 miliarde dolari pentru urbanizarea satului românesc:
- repararea şi dotarea şcolilor săteşti;
- (re)construcţia şi dotarea dispensarelor umane şi veterinare;
- extinderea sistemelor de alimentare cu apă, energie electrică, gaze, centralelor telefonice, modernizarea reţelei de drumuri dinăuntrul şi dinafară localităţilor rurale ale tării.

1. În cele peste patru decenii ale dominaţiei regimului comunist în România, prin sistemul de remunerare a muncii (salarizare) şi cel al preţurilor, o importantă parte a veniturilor create de ţărănimea română a fost transferată la oraşe, fiind transformată în capitalul cu care au fost create miile de fabrici şi uzine de-a lungul şi de-a latul ţării. Acest capital trebuie să revină în proprietatea celor care l-au creat - ţăranii României.

2. Ca urmare a modului defectuos, premeditat, în care a fost concepută şi aplicată Legea 18/1990, a fondului funciar, capitalul acumulat în complexele agrozootehnice ale fostelor CAP-uri a fost distrus aproape în întregime.

Datorită proastei administrări şi neamortizări corespunzătoare a activelor corporale, a fost, de asemenea, distrusă şi cea mai mare parte a capitalului acumulat în fostele staţiuni de mecanizare a agriculturii (AGROMEC-uri) -tractoare, semănători, combine etc. Datorită aceleiaşi proaste administrări, sistemul de irigaţii al ţării, care a înghiţit multe miliarde de dolari, a fost adus în stare de paragină şi repunerea lui în stare de funcţionare va necesita alte multe miliarde de dolari. Prin dobânzile cămătăreşti şi prin aplicarea de taxe vamale contrare intereselor naţionale, au fost distruse cele mai multe dintre complexele agrozootehnice ale ţării, a căror refacere va necesita mulţi ani şi alte multe miliarde de dolari. A fost adusă în stare de ruina şi bruma de mică industrie care fusese creată în satele româneşti înainte de şi în timpul regimului comunist - mori, brutării, dărace, prese de ulei etc.

3. Politica de decapitalizare a satelor, aplicată şi în timpul regimului comunist şi al celui postcomunist, a creat un imens decalaj în dezvoltarea infrastructurii localităţilor rurale faţă de cele urbane, cu tot nivelul scăzut şi al acestora din urmă. Există, încă, în România, localităţi rurale care nu dispun de energie electrică, puţine au sisteme moderne de alimentare cu gaze, cu apă curentă, sisteme de canalizare, centrale telefonice, puţine dispun de şcoli, de dispensare umane şi veterinare, cu dotări corespunzătoare, de şosele şi dru muri intra şi interlocalităţi etc.

4. Efectul combinat al proceselor menţionate anterior este acela că agricultura României este una dintre cele mai înapoiate din Europa, în care se ară şi se recoltează cu animale, cu o productivitate deosebit de scăzută, că, dintr-un apreciat exportator de produse agroalimentare, România a ajuns să trăiască din importuri de astfel de produse, că marea majoritate a ţăranilor români au un nivel de trai cu mult sub cel avut de ţăranii din ţările dezvoltate cu un secol în urmă.

Aplicarea prevederilor PROGRAMULUI şi ale LEGII va schimba din temelii situaţia agriculturii, ca ramură a economiei naţionale, ca şi locul ţăranului în societatea românească. Prin aplicarea acestor prevederi se va realiza:
- recapitalizarea agriculturii şi satului românesc;
- retehnologizarea şi modernizarea producţiei agricole;
- industrializarea şi urbanizarea satului românesc.

Recapitalizarea agriculturii şi a satului românesc

În mediul rural, locuiesc circa 8 milioane de viitori deţinători şi beneficiari ai obligaţiunilor ce urmează a fi emise în baza Legii Proprietăţii şi Prosperităţii Românilor (LEGEA). În primii patru ani de după adoptarea LEGII, cei 8 milioane de locuitori ai satelor, deţinători de obligaţiuni, vor beneficia de un capital total în sumă de 29,3 miliarde dolari SUA, respectiv 228.000 miliarde lei, în preţurile lunii decembrie 1997.

Cele 29,3 miliarde dolari vor proveni din următoarele surse:
- 7,9 miliarde dolari - dobânzi la obligaţiuni;
- 5,3 miliarde dolari - răscumpărări de obligaţiuni de către stat din profiturile realizate de stat din acţiunile deţinute la societăţile comericale;
- 11,6 miliarde dolari - răscumpărări de obligaţiuni din vânzarea de acţiuni către persoane fizice şi juridice române şi străine;
- 4,5 miliarde dolari - economii din profituri, salarii şi alte venituri primare ale ţărănimii.

Pe parcursul celor 4 ani, fiecare din cele 2700 comune ale ţării va putea face investiţii în valoare de 10,9 miliarde dolari, sau 87.000 miliarde lei, in preţurile lunii decembrie 1997. Anual, cele 2700 comune ale ţării, vor putea face investiţii în valoare de 7,3 miliarde, dolari, respectiv de 58.400 miliarde lei, în fiecare din cele 2700 comune putând fi realizate investiţii în valoare de 22 miliarde lei pe an.

Prognoza noastră este aceea că cele 29,3 miliarde dolari vor putea avea următoarele destinaţii:
- 5,9 miliarde dolari, adică 20%, vor fi investiţi de către ţărani în acţiuni deţinute de stat la societăţi comerciale, societăţi cu care, în mod natural, ţăranii vor colabora pentru valorificarea produselor agricole: silozuri, mori, fabrici de pâine, de ulei, de zahăr, de bere, abatoare etc;
- 3,5 miliarde dolari - 12% - vor putea fi investiţi în acţiuni emise de societăţile comerciale pentru mecanizarea lucrărilor agricole, existente sau nou înfiinţate;
- 2,3 miliarde dolari - 8% - pentru achiziţionarea de acţiuni la societăţile comerciale specializate în repararea, modernizarea şi extinderea sistemelor de irigaţii;
- 4,4 miliarde dolari - 15% - pentru achiziţionarea de acţiuni la societăţi comerciale, existente sau noi, specializate în producţie zootehnică, în creşterea păsărilor şi animalelor;
- 8,8 miliarde dolari - 30% - pentru achiziţionarea de acţiuni emise de societăţi comerciale industriale, existente sau care vor fi înfiinţate la sate, pentru valorificarea produselor agricole - mori, brutării, fabrici de ulei, de zahăr, fabrici de prelucrare a laptelui, abatoare, fabrici de mezeluri, darace, filaturi de lână, fabrici de textile şi confecţii din lână, tăbăcării, fabrici de încălţăminte etc.
- 4,4 miliarde dolari - 15% - pentru aciziţionarea de obligaţiuni emise de primăriile comunale în vederea finanţării lucrărilor de îmbunătăţire a infrastructurii localităţilor rurale, a serviciilor publice oferite cetăţenilor satelor româneşti.

Programul de investiţii pentru recapitalizarea agriculturii şi a satului românesc, în perioada 1999-2002, este prezentat în Tabelul nr. 30.

Lăsând de o parte investiţiile în acţiuni deţinute de stat în societăţile comerciale şi pe cele în obligaţiunile emise de primării, rezultă că cele 2700 comune vor putea investi în societăţi comerciale, existente sau noi, amplasate pe teritoriile lor, un capital în valoarea de 19,0 miliarde dolari SUA, sau 152.000 miliarde lei, în preţurile lunii decembrie 1997. Cu aceşti bani ar putea fi înfiinţate 152.000 noi societăţi comerciale, fiecare cu un capital social de un miliard de lei. Fiecare din cele 152.000 societăţi comerciale ar putea angaja 6-7 salariaţi, ceea ce înseamnă circa un milion de noi locuri de muncă în mediul rural, adică atât cât să poată fi absorbiţi toţi şomerii actuali ai ţării. În fiecare din cele 2700 comune ale ţării vor putea fi înfiinţate circa 56 noi societăţi comerciale, fiecare cu un capital de un miliard de lei, în fiecare comună urmând a fi create locuri de muncă pentru circa 300 de salariaţi. În fiecare din cele 2700 comune vor putea fi înfiinţate: 3-4 societăţi comerciale specializate în mecanizarea lucrărilor agricole, fiecare dispunând de un capital social de 3-4 miliarde lei, de 7-8 tractoare, 2-3 combine agricole şi 10-12 salariaţi, 12-13 societăţi comerciale specializate în producţia zootehnică, cu alţi 60-70 salariaţi, şi 25-30 societăţi comerciale cu profil industrial, cu alţi 150-160 salariaţi. Desigur, crearea acestor unităţi cu caracter productiv, agricol şi industrial, va reclama şi va face şi posibilă înfiinţarea la sate de societăţi comerciale specializate în construcţii, transporturi, servicii publice, comerţ, aprovizionarea satelor cu produse industriale realizate la oraşe şi a oraşelor cu produse agricole şi industriale realizate la sate.

Aşa cum rezultă din datele prezentate în Tabelul nr. 31, investiţiile realizate de locuitorii satelor vor determina creşterea participării agriculturii şi a industriei săteşti la sporirea Produsului Intern Brut al ţării. În anul 2002, numai aceste investiţii vor participa la crearea Produsului Intern Brut cu suma de 9,13 miliarde dolari, ceea ce înseamnă aproape 18% din PIB-ul realizat în acel an. Cele 29,3 miliarde dolari investiţi de locuitorii satelor vor crea, până în anul 2002, locuri de muncă pentru circa un milion de salariaţi, ale căror câştiguri nete vor creşte de la 92 dolari pe lună în anul 1999, la 144 dolari SUA în anul 2002. Aceste investiţii vor determina şi crearea de noi venituri bugetare, al căror volum va creşte de la 300 milioane de dolari în anul 1999, la 2,5 miliarde de dolari în 2002. Aceasta în condiţiile reducerii gradului de fiscalitate la 27,8%, adică a impozitului pe salarii şi profituri la 20%, a TVA-ului la 15% şi a contribuţiilor de asigurări sociale şi de sănătate la maximum 23%. Numai din aceste venituri suplimentare, fiecare din cele 2700 primării comunale, prin preluarea la bugetele locale a 35% din impozite, mai puţin CAS, ar putea beneficia, în anul 2002, de o sumă de peste 2,0 miliarde lei.


Înnoirea şi sporirea parcului de tractoare şi maşini agricole

În următorii 4 ani, cu cele 3,5 miliarde dolari, care urmează a fi investiţi în acţiuni emise de societăţi comerciale specializate în mecanizarea lucrărilor agricole ar putea fi reînnoit, complet, parcul de tractoare şi maşini agricole al ţării. Luând în considerare preţurile lunii decembrie 1997, rezultă că înlocuirea a circa 120.000 de tractoare care au o "vârstă" mai mare de 5 ani, ar necesita un volum de investiţii egal cu 1,2 miliarde dolari SUA. Pentru înlocuirea şi a 20.000 de combine agricole, ar trebui alte 0,8 miliarde dolari SUA, rămânând suficienţi bani (1,5 miliarde dolari) pentru înnoirea şi completarea restului parcului de maşini agricole - semănători, cultivatoare, remorci, pluguri, discuri etc. - şi pentru asigurarea capitalului circulant al societăţilor comerciale specializate în mecanizarea lucărilor agricole -achiziţionare seminţe, îngrăşăminte, carburanţi etc.

Anual, uzinele producătoare de tractoare şi maşini agricole ale ţării ar putea primi comenzi, de la ţăranii României, în medie, în valoare de 875 milioane de dolari SUA, sau 7000 miliarde lei, în preţurile lunii decembrie 1997. Numai comenzile de tractoare ar însuma, anual, 30.000 bucăţi, respectiv 68% din întreaga capacitate de producţie a uzinelor TRACTORUL din Braşov, uzine, care în anul 1997, au "reuşit" să vândă ţăranilor României 1300 de tractoare. Cum, la TRACTORUL Braşov, volumul comenzilor de export depăşeşte cu mult diferenţa de capacitate, de 14.000 tractoare pe an, rezultă că chiar în primul an de după adoptarea LEGII, uzina braşoveană va trebui să reangajeze cea mai mare parte din cei 13.000 de oameni pe care i-a aruncat pe drumuri, în armata şomerilor, ca urmare a politicilor economice neghioabe aplicate în România după Decembrie 1989. La fel şi cu uzina SEMĂNĂTOAREA din Bucureşti, care n-ar mai avea nevoie de nici un "nonhailender" ca "s-o pună pe picioare", mai corect "s-o mulgă". Prin aplicarea prevederilor LEGII, uzina bucureşteană ar putea lucra la întreaga ei capacitate, ar putea să-şi reangajeze toţi foştii salariaţi, fără nici o "infuzie" de capital străin, ci numai pe baza infuziei capitalului ţăranilor României. La fel şi cu celelalte uzine ale ţării, producătoare de autocamioane, autoturisme de teren etc, ca şi cele producătoare de îngrăşăminte chimice, ierbicide, insecticide etc. Toate îşi vor putea relua activitatea la întreaga lor capacitate, prin noi înşine, prin capitalul naţional, al ţăranilor şi al celorlalţi cetăţeni ai României, prin adoptarea şi aplicarea LEGII.

Cererea de produse industriale creată prin impulsul dat de investiţiile ţăranilor nu se va opri la tractoare şi autocamioane, ea se va propaga în întregul sistem economic naţional, atât în amonte, prin siderurgie, metalurgie şi petrochimie, până la industriile primare ale ţârii, cât şi în aval, prin industria alimentară, către toate industriile producătoare de bunuri de consum, cu toate consecinţele ce decurg de aici, pentru creşterea cererii interne de produse şi servicii, pentru crearea de locuri de muncă, pentru creşterea produsului intern brut, a fondului de consum, a nivelului de trai al populaţiei.


Repararea şi extinderea sistemelor de irigaţii

Din suprafaţa agricolă totală a ţării, de 14,8 milioane hectare, în anul 1990, erau irigate 3,1 milioane hectare, deci 21,1%. În acelaşi an, din suprafaţa arabilă totală, de 9,5 milioane hectare, erau irigate 2,91 milioane hectare, adică 31,0%. Timp de 6 ani, 1990-1995, suprafaţa agricolă pentru irigat a crescut cu numai 1100 hectare, de la 3.109.000 hectare, la 3.110.100 hectare, respectiv cu 0,04%. Practic, suprafaţa agricolă a ţării amenajată pentru irigat a rămas la nivelul anului 1989. Din nefericire, pe de o parte, cea mai mare parte a sistemelor de irigaţii a fost lăsată de izbelişte, multe instalaţii şi amenajări au fost distruse şi scoase din funcţiune iar, pe de altă parte, din lipsă de resurse financiare, producătorii agricoli n-au putut plăti serviciile oferite de sistemele de irigaţii, ceea ce a făcut ca acestea să funcţioneze cu pierderi şi să acumuleze mari datorii, situaţie, de altfel, creaţă pentru toţi agenţii economici români, prin politica economică dezastruoasă a guvernanţilor postdecembrişti.

Cu cele 2,9 milioane hectare suprafaţă arabilă irigată, şi alte 6,6 milioane hectare, neirigate, dar foarte fertile, din care o parte ar mai putea fi irigate, România are toate condiţiile pentru a realiza o producţie stabilă de cereale de cel puţin 30 milioane tone pe an, respectiv cu circa 50% mai mult decât produce în prezent.

Pentru realizarea acestui obiectiv, sunt necesare, pe lângă înnoirea şi sporirea parcului de tractoare şi maşini agricole, şi următoarele:
- repararea şi repunerea în funcţiune a sistemelor de irigaţii existente la întreaga lor capacitate;
- realizarea de noi sisteme de irigaţii, astfel încât suprafaţa amenajată pentru irigat să ajungă la cel puţin 50% din suprafaţa arabilă a ţării;
- asigurarea surselor de finanţare necesare pentru exploatarea rentabilă a sistemelor de irigaţii şi pentru utilizarea rentabilă a acestora de carte producătorii agricoli, deci înzestrarea cu capital circulant atât a producătorilor agricoli cât şi a agenţilor economici specializaţi în exploatarea sistemelor de irigaţii.

Pentru realizarea celor 3 subobiective menţionate, PROGRAMUL prevede un program de investiţii în sumă de 2,3 miliarde dolari, adică 18.400 miliarde lei, o medie de 4600 miliarde lei în fiecare din cei patru ani ai perioadei la care ne referim. Pentru repararea instalaţiilor şi amenajărilor aferente sistemelor de irigaţii ale celor 3,1 milioane hectare de suprafaţă agricolă deja irigată sunt suficiente 500 milioane lei pe hectar, respectiv 1550 miliarde lei pentru întreaga suprafaţa. Alocând alte 500 milioane lei pe hectar, un total de 1550 miliarde lei, pentru asigurarea capitalului circulant necesar finanţării cheltuielilor de exploatare, rezultă că chiar şi în primul an de după adoptarea LEGII, rămân disponibile 1500 miliarde lei pentru realizarea de noi sisteme de irigaţii, disponibilităţile totale pentru extinderi, pe perioada celor 4 ani, fiind de peste 15000 miliarde lei.


Creşterea producţiei de cereale a României la peste 30 milioane tone pe an

Efectul combinat al înnoirii şi sporirii parcului de tractoare şi maşini agricole, al reparării şi extinderii sistemelor de irigaţii şi al asigurării capitalului circulant necesar finanţării producţiei agricole vegetale, nu poate fi altul decât creşterea substanţială a volumului şi calităţii acestei producţii şi, ceea ce este foarte important, creşterea siguranţei obţinerii acestei producţii.

Estimăm că, prin realizarea programului de investiţii prezentat mai sus, în anul 2002, producţia de cereale a României va fi de cel puţin 30 milioane tone, în următoarea structură:
-10,0 milioane tone - grâu şi secară;
-3,5 milioane tone - orz şi orzoaică;
-0,5 milioane tone - ovăz;
-16,6 milioane tone porumb;
-0,04 tone - sorg şi orez.

Producţiile medii la hectar vor atinge următoarele cote:
-4000 kg/ha - grâu şi secară;
-5000 kg/ha - orz şi orzoaică;
-5200- porumb. (Prognoza evoluţiei producţiei de cereale este prezentată în Tabelul nr. 32).

Nici producţiile medii la hectar, nici cantităţile totale de cereale prognozate pentru anul 2002 nu sunt la nivelul celor înregistrate în ţările dezvoltate, astfel încât putem afirma că, în perioada următorilor 4 ani -2002-2006 - există posibilitatea unei noi creşteri a producţiei de cereale, în general a producţiei agricole vegetale a României.

Realizarea cantităţilor prognozate la cereale şi alte produse agricole vegetale va crea condiţii pentru sporirea consumului populaţiei la astfel de produse, dezvoltarea producţiei animale, implicit a consumului populaţiei la astfel de produse, crearea de disponibilităţi pentru dezvoltarea industriilor săteşti şi orăşeneşti specializate în prelucrarea produselor agricole vegetale - mori, brutării, fabrici de ulei, de zahăr etc. - ca şi disponibilităţi pentru export, pentru echilibrarea balanţei comerciale externe, pentru stabilitatea cursului de schimb al monedei naţionale, pentru stabilitatea preţurilor produselor şi serviciilor consumate de populaţie etc.


Renaşterea zootehniei româneşti

Prognoza noastră prevede că din sumele încasate de locuitorii satelor, 15 procente, respectiv suma de 4,4 miliarde dolari, sau 35200 miliarde lei, în preţurile lunii decembrie 1997, vor fi alocate pentru refacerea producţiei agrozootehnice. Refacerea producţiei de carne, lapte, ouă, necesită investiţii nu numai pentru achiziţionarea şi apoi creşterea animalelor şi păsărilor, ci şi investiţii pentru achiziţionarea construcţiilor şi instalaţiilor aferente acestei producţii. Firesc, o bună parte din disponibilul de 4,4 miliarde dolari vor fi utilizate pentru înfiinţarea de noi societăţi comerciale agrozootehnice, care îşi vor începe activitatea prin cumpărarea terenurilor şi construirea clădirilor şi instalaţiilor necesare pentru adăpostirea animalelor şi păsărilor, care şi ele vor trebui achiziţionate din aceleaşi fonduri de investiţii.

Chiar dacă în mare parte deteriorate, sau lăsate în paragină, multe din construcţiile şi instalaţiile crescătoriilor de păsări şi de animale sunt încă pe picioare. Readucerea acestora în stare de funcţionare va costa mult mai puţin decât construirea unora noi. Pentru recuperarea şi repunerea în stare de funcţionare a acestor construcţii şi instalaţii, PROGRAMUL preconizează ca acţiunile deţinute de stat la soceităţile comerciale care au în patrimoniul lor aceste active -unităţile de tip "avicola", "suimprod" etc. - să fie convertite cu obligaţiunile deţinute de cetăţeni români, cu prioritate de cei din mediul rural, care vor intra astfel în proprietatea acestor construcţii şi instalaţii, fără a fi nevoie de utililzarea lichidităţilor, a sumelor băneşti de care vor beneficia prin aplicarea prevederilor LEGII.

În aceste condiţii, putem aprecia că din cele 4,4 miliarde dolari, circa 30%, adică un miliard de dolari vor fi suficienţi pentru repararea construcţiilor şi instalaţiilor existene în complexele zootehnice existente, ca şi pentru construirea de noi astfel de complexe. Pentru repopularea vechilor complexe, popularea celor noi şi asigurarea finanţării activităţii acestora rămân disponibile 3 miliarde dolari, respectiv 24000 miliarde lei, în preţurile lunii decembrie 1997. Luând în considerare aceste preţuri, ale lunii decembrie 1997, rezultă că pentru refacerea numărului de păsări şi animale din anul 1989 ar fi suficiente 7000 miliarde lei, cu care ar putea fi achiziţionate: 775.000 vaci (3875 miliarde lei), 510.000 scroafe (1020 miliarde lei), 2.200.000 oi (1100 miliarde lei), 14.000.000 păsări adulte (700 miliarde lei).

În cei patru ani, vor putea fi achiziţionate păsări şi animale de producţie într-un număr de aproape două ori mai mare decât pierderile din perioada 1990-1997, respectiv în valoare de circa 13.000 miliarde lei, diferenţa de 11.000 miliarde lei, până la suma de 24.000 miliarde lei, fiind suficientă pentru acoperirea necesităţilor de capital circulant pentru desfăşurarea activităţilor de creştere şi îngrăşare a păsărilor şi animalelor (vezi Tabelul nr. 33). Există, deci, posibilitatea ca, până în anul 2002, efectivele de animale şi păsări ale ţării să crească astfel faţă de anul 1989: la bovine cu 25%-30%, ajungând la un număr de 8,0 - 8,5 capete; la porcine eu 45%-50%, respectiv 21-22 milioane capete; la ovine cu 21%-22%, respectiv 19-20 milioane capete; la păsări, cu 28%-30%, respectiv 160-170 milioane capete (vezi Tabelul nr. 34 şi Graficul nr. 14). Creşterea efectivelor de animale şi păsări va determina sporirea producţiei agricole animale, în medie cu 45%-50% faţă de aceea realizată în anii 1985-1990, astfel încât, în anul 2002, producţia anuală de carne ar putea ajunge la 3,2 milioane tone, respectiv la 144-145 kg pe locuitor, producţia de lapte - la 65 milioane hectolitri, sau 370 kilograme pe locuitor, producţia de lână - la 55 milioane kilograme, sau 2,5 kg pe locuitor, producţia de ouă la 9,7 miliarde bucăţi sau 450 ouă pentru fiecare locuitor (vezi Tabelul nr.35).

Aceste producţii, deşi încă reduse faţă de cele realizate de ţările vest-europene, care dispun de condiţii naturale mai puţin propice decât ale României, vor fi, totuşi, suficient de mari pentru a asigura o creştere substanţială a consumului populaţiei, a nivelului de trai, ca şi participarea acestei producţii la sporirea exporturilor ţării, la echilibrarea balanţei comerciale externe, la stabilitatea cursului de schimb al monedei naţionale, ca şi a nivelului general al preţurilor în economia naţională.


Industrializarea satelor

Nefireasca politică de investiţii practicată atât de regimul comunist, cât şi de cel postdecembrist a creat nefireasca situaţie că satul românesc produce grâul, dar mănâncă pâine fabricată la oraş, produce carne, dar mănâncă mezeluri fabricate tot la oraş. Şi grâul şi carnea trebuie să suporte cheltuielile de transport dus şi întors, la şi de la oraş, pentru a ajunge pe masa celui care le-a produs. La fel şi cu multe alte produse agroalimentare. Unul din principalele obiective ale PROGRAMULUI şi ale LEGII este şi acela de a pune capăt acestei situaţii nefireşti, printr-un efort susţinut de investiţii pentru industrializarea satului românesc, prin crearea, la sate, a tuturor industriilor necesare asigurării fabricării tuturor produselor agroali-mentare, destinate consumului sătenilor, ca şi a celei mai mari părţi din aceste produse destinate consumului populaţiei urbane şi, chiar, exportului.

Consecinţele acestui proces de industrializare a satelor nu se rezumă numai la reducerea corespunzătoare a costurilor ci şi la sporirea calităţii vieţii sătenilor, care vor putea trece la consumul de pâine caldă şi de preparate din carne proaspete. Sunt multe alte consecinţe, dintre care menţionăm:
-sporirea numărului de locuri de muncă în mediul sătesc, unde rata reală a şomajului, mai precis rata de subutilizare a forţei de muncă este foarte ridicată;
-sporirea veniturilor realizate de locuitorii satelor, atât sub forma salariilor, cât şi a profiturilor, deci a sursei de ridicare a nivelului de trai al sătenilor, dar şi a surselor de alimentare a bugetului de stat, ca şi a bugetelor comunelor, sporirea pe această cale a surselor de finanţare a lucrărilor de îmbunătăţire a infrastructurii satelor - drumuri, alimentări cu apă, gaze, electricitate etc. - astfel încât calitatea acestora să fie adusă, treptat, la nivelul celor din localităţile urbane.

Conform estimărilor noastre, în primii patru ani de după adoptarea LEGII, cei 8 milioane de locuitori ai satelor vor dispune de un fond de investiţii de circa 8,8 miliarde dolari care ar putea fi utilizaţi pentru crearea de industrii care să prelucreze o bună parte din producţia agricolă şi animală a ţării, astfel încât să se asigure complet consumul sătenilor, de astfel de produse, ca şi o parte a consumului orăşenilor, precum şi disponibilităţi pentru export. În Tabelul nr. 36 sunt prezentate cifrele orientative privind realizarea acestui program de investiţii pentru industrializarea satelor României în perioada 1999-2002. Reamintim că aceste, cifre au la bază preţurile lunii decembrie 1997 şi cursul de schimb de 8000 lei/dolar SUA. În ceea ce priveşte numărul de unităţi productive pe comună s-a luat în calcul o medie de 4 sate pe comună, această cifră putând, evident, să difere de la o comună la alta, în funcţie de dimensiunea reală a fiecărei comune şi de subunităţile acesteia.

Prin realizarea programului de investiţii menţionat, în următorii 4 ani de după adoptarea LEGII, în satele României ar putea fi create 97.200 societăţi comerciale cu caracter industrial şi prestări de servicii, fiecare dispunând, în medie, de un capital social în valoare de 722 milioane lei, şi 3-4 salariaţi. Cele 97.200 societăţi comerciale vor dispune de un capital social în valoare de 70.200 miliarde lei, din care 12.000 miliarde lei (17%) va putea fi utilizat drept capital circulant. În anul 2002, în cele 97.200 societăţi comerciale ar putea lucra 351.600 salariaţi, fiecare câştigând un salariu lunar mediu net de 144 dolari, respectiv 1.152.000 lei, în preţurile lunii decembrie 1997. Participarea celor 97.200 societăţi comerciale la realizarea Produsului Intern Brut al ţării în anul 2002 se va cifra la 3,9 miliarde dolari SUA, sau 10% din întregul PIB realizat în anul 1997.


Urbanizarea satului

Aşa cum rezultă din datele prezentate în Tabelul nr. 37, în perioada celor patru ani de după adoptarea LEGII, primăriile celor 2700 de comune ale ţării vor putea beneficia, în plus faţă de veniturile lor actuale, de fonduri de investiţii în valoare de 5,9 miliarde dolari SUA, respectiv peste 47.000 miliarde lei, în preţurile lunii decembrie 1997. În medie, pe fiecare comună, aceasta înseamnă 2,2 milioane dolari SUA, sau 18 miliarde lei, în patru ani, respectiv 4,4 miliarde lei anual.

Aceste sume vor proveni din două surse:
a) încasări din vânzări de obligaţiuni emise de primăriile comunale şi cumpărate de locuitorii satelor cu banii obţinuţi din valorificarea obligaţiunilor emise în baza LEGII.
b) venituri obţinute de primăriile comunale prin reţinerea la nivelul lor a 35% din impozitele pe salarii, impozitele pe profituri şi taxa pe valoarea adăugată realizate în societăţile comerciale care îşi vor desfăşura activitatea pe teritoriile lor.

Precizăm ca în conformitate cu prevederile alin. 3 din Articolul 30 al LEGII: "pentru obligaţiunile emise de primării şi de agenţii economici, dobânda acestora va fi de maximum 20% pe an şi va fi scutită de impozit". Având în vedere că dobânda maximă pe carp o vor putea acorda băncile pentru depozitele constituite de persoanele fizice şi juridice va fi de 10% pe an şi va fi impozabilă, este de prevăzut că obligaţiunile emise de primării vor atrage mult mai multe resurse decât cele estimate în prognoza noastră. Cele 4,4 miliarde lei pe an puse la dispoziţia fiecărei comune prin aplicarea prevederilor LEGII vor crea condiţii pentru o veritabilă urbanizare a satului românesc, pentru îmbunătăţirea substanţială a infrastructurilor acestora.

Vor fi suficienţi bani pentru repararea şi dotarea şcolilor săteşti, pentru construcţia, repararea şi dotarea dispensarelor umane şi veterinare, pentru extinderea sistemelor de alimentare cu energie electrică, cu apă, gaze, pentru construcţia şi modernizarea centralelor telefonice, pentru extinderea şi modernizarea sistemului de drumuri dinăuntrul localităţilor şi dintre acestea.


12. Reîntregirea patriei prin sporirea puterii economice a naţiunii

Suntem singura naţiune a Europei care trăim în două state diferite, constituite pe părţi ale teritoriului naţional, definit ca atare de istorie. Cele două state "româneşti", România şi Republica Moldova, se declară state "independente" şi "suverane", adică, vezi Doamne, "stăpâne", având puterea de a face "ce vor muşchii" lor, nefiind, în nici un fel, obligate să ceară voie, sau să dea socoteală, vreunui alt stat, pentru ce fac, sau pentru ce nu fac. Nici unul din cele două state "româneşti" nu este "legat" prin vreun tratat, cu un alt stat, sau cu un grup de state, care să-i limiteze suveranitatea, adică puterea de a hotărî ce să facă şi ce să nu facă, printre altele, puterea de a hotărî unirea celor două state într-unui singur, de a hotărî deci, Reîntregirea Patriei.

Fără a subevalua răspunderea ce revine şi clasei politice de la Chişinău, trebuie să recunoaştem că principala răspundere pentru nerealizarea Reîntregirii Patriei revine clasei politice de la Bucureşti, din România. Ea, această clasă politică, este responsabilă pentru situaţia economică dezastruoasă în care a fost adusă ţara, iar dezastrul economic al României constituie cauza fundamentală a neînfăptuirii Reîntregirii Patriei. Cu totul alta ar fi fost poziţia clasei politice de la Chişinău, ca şi a populaţiei Republicii Moldova dacă, în deceniul scurs de la Revoluţie, economia României, în loc să se afunde tot mai adânc în prăpastie, şi-ar fi sporit, an de an, puterea şi ar fi devenit un exemplu de urmat, un punct de sprijin şi un punct de atracţie pentru partea naţiunii române care locuieşte în Republica Moldova.

Aşa cum am arătat, în cei 8 ani scurşi de la Revoluţie, Produsul Intern Brut al României, în loc să crească, a scăzut dramatic, astfel încât "pierderea" de valoare economică înregistrată în această perioadă nefastă din istoria noastră se ridică la aproape 60 miliarde de dolari SUA, salariile românilor din dreapta Prutului s-au redus la jumătate, datoria externă a României a depăşit 12 miliarde de dolari SUA. De ce să dorească românii din stânga Prutului sa se unească cu Ţara? Să le scadă şi lor nivelul de trai, să le scadă şi lor puterea de cumpărare a salariilor la jumătate, să se înhame şi ei (şi copiii lor) să plătească datoria externă angajată de clasa politică iresponsabilă de la Bucureşti?

Numai 2,5% din pierderea de PIB realizată în perioada 1990-1997, respectiv 1,5 miliarde dolari SUA, ar fi fost ultrasuficienţi pentru terminarea, cu mulţi ani în urmă,"a celui de-al doilea reactor nuclear de la Cernavodă. Nimic şi nimeni nu ne-ar fi împiedicat să punem acest reactor la dispoziţia Republicii Moldova, să tăiem "ombilicul" dependenţei energetice a Republicii Moldova faţă de alte state, să construim, astfel, "podul" integrării noastre energetice, un pod de milioane de ori mai necesar şi mai benefic, pentru naţiune, decât "podurile de flori" ale propagandei politicianiste. Cu numai 5% din pierderea de PIB realizată în România în perioada 1990-1997, deci cu 3 miliarde de dolari SUA, am fi putut face suficiente investiţii în Republica Moldova, în această perioadă, prin care am fi putut creea suficiente locuri de muncă, pentru ca fraţii noştri de peste Prut să lucreze la ei acasă, şi nu prin Dombas şi prin Crimeea, să lucreze pentru ei şi pentru copii lor, şi nu pentru străini, să lucreze în fabricile lor, care ar fi putut importa materiale şi subansamble din România, ar fi realizat produse care să se vândă în România. Sporirea substanţială a schimbului de produse dintre unităţile agricole, industriale şi comerciale amplasate în stânga şi în dreapta Prutului, ar fi cerut şi ar fi făcut posibilă construirea şi altor "poduri" peste Prut, poduri adevărate, din fier şi beton, prin care puteam realiza şi "integrarea" sistemului de căi ferate, ca şi a celui de căi rutiere.

Iată de ce, la dimensiunea "economică" şi "socială" a "reformei" postco-muniste din România, trebuie adăugată şi dimensiunea "naţională", ea, "reforma" distrugătoare, fiind principala cauză a nerealizării Reîntregirii Patriei.

Aplicarea prevederilor LEGII şi ale PROGRAMULUI, atât în România, cât şi în Republica Moldova, va asigura sporirea puterii economice a naţiunii române, singura pârghie realistă pe care trebuie să ne sprijinim în eforturile noastre de a ne realiza visul Reîntregirii Patriei. O bună parte din cele 150 de miliarde dolari SUA ce urmează a fi investite de către cetăţenii României în perioada 1999-2010, pot şi trebuie investite în stânga Prutului şi pentru românii din stânga Prutului. Ca şi aceea din România, actuala industrie din Republica Moldova trebuie grabnic repusă pe picioare. Trebuie create noi sectoare şi ramuri industriale, care să asigure prelucrarea tuturor materiilor prime realizate în această parte a teritoriului naţional, în primul rând a celor agricole.

Pentru următorii 10-12 ani, obiectivul nostru fundamental, al tuturor românilor din dreapta şi din stânga Prutului, trebuie să-l constituie crearea sistemului economic naţional românesc, integrat, capabil să valorifice cu maximum de eficienţă munca naţională şi capitalul naţional al României Reîntregite.

În această perioadă, la Cernavodă, România va construi nu încă unul, ci încă patru reactoare nucleare, adică toate cele cinci proiectate iniţial. România are nevoie şi are puterea de a construi această forţă energetică. Costul celor 4 reactoare - circa 6 miliarde dolari SUA - reprezintă mai puţin de o treime din pierderea de PIB înregistrată în cei trei ani ale guvernărilor Roman şi Stolojan şi mai puţin decât pierderea de PIB realizată într-un singur an de guvernarea Ciorbea. Cele 6 miliarde dolari SUA reprezintă numai 10% din investiţiile prevăzute în PROGRAM pentru perioada 1999-2002.

Nu banii ne-au lipsit şi ne lipsesc, ci încrederea în forţele noastre, voinţa politică de a transforma în faptă dreptul naţiunii române de a trăi în prosperitate şi demnitate. Integrarea energetică a sistemului economic naţional românesc, de la extremitatea estică la cea vestică şi de la extremitatea nordică la cea sudică, şi asigurarea independenţei energetice a întregului teritoriu naţional reprezintă condiţii fundamentale pentru realizarea visului de Reîntregire a Patriei şi, apoi, pentru asigurarea integrităţii şi suveranităţii României Reîntregite, pentru prosperitatea naţiunii române, pentru participarea ei cu eficienţă şi demnitate la schimburile economiei internaţionale.

# Ω*_ -------------------------------------------------------------- Ω*