Dr. Constantin COJOCARU - Restructurarea economiei româneşti - împroprietărirea populaţiei - Titlurile de proprietate (TDP-uri). Privatizarea. De ce? Cum? Pentru cine?

[Constantin Cojocaru]

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor ? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor ! Dulce Românie, asta ţi-o doresc ! MIHAIL EMINESCU. Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU

***Dr. Constantin COJOCARU - Privatizarea. De ce? Cum? Pentru cine? [Bucureşti 1990] Ω Ω Ω

Născut în localitatea Beciu, judeţul TELEORMAN, la 3 Mai 1942. Părinţii Ion şi Elena Cojocaru, ţărani mijlocaşi şi apoi cooperatori. Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor în economie, specialitatea management. După 2 ani lucraţi ca economist pe şantierele Hidrocentralei de pe Argeş, pînă în 1976, este angajat ca redactor şi sef de secţie la fostele reviste „VIAŢA ECONOMICA" şi „REVISTA ECONOMICA" de unde a fost „dat afară" din cauza „lipsei de nivel politic". În aceeaşi perioadă a lucrat ca profesor asociat la ASE. A publicat sute de studii şi articole pe probleme de management, inclusiv cartea „Creativitate şi Inovaţie", Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
Între 1976 si 1984 lucrează ca economist în întreprinderile de Comerţ exterior ROMCONSULT, ROMSIT şi ARCOM.
Între 1985 şi 1990 trăieşte, ca refugiat politic, în Statele Unite ale Americii, unde lucrează ca economist şi director financiar la companiile IBDIFFUSION, OMT CORPORATION şi ABACO INTERNATIONAL INC.
În luna ianuarie 1990 trimite în ţară studiul „Restructurarea economiei româneşti" care este publicat în ziarul ADEVĂRUL din 13, 14 februarie a.c. La sfîrşitul lunii aprilie 1990 revine în ţară şi începe publicarea a peste 50 de studii şi articole pe probleme ale privatizării si economiei de piaţă, în ziarele ADEVĂRUL, DIMINEAŢA şi ECONOMISTUL, finalizate cu studiul „PRIVATIZAREA" şi „PROIECTUL DE LEGE PRIVIND ÎMPROPRIETĂRIREA POPULAŢIEI ROMÂNIEI" ambele publicate în ziarul ADEVĂRUL din 14 august 1990.

În loc de prefaţă [Bucureşti, 25 august 1990. Dr. VIOREL SALAGEAN ]

L-am întrebat pe Constantin Cojocaru într-o lungă discuţie avută la telefon (mă sunase din Chicago, la trei zile de la Revoluţie) dacă are de gînd să revină în ţară. S-a arătat uluit de întrebare şi mi-a răspuns după o „ploaie" de întrebări lămuritoare pe care mi le-a pus: Ce s-a întîmplat, de fapt, în ţară? S-a terminat cu garda lui Ceauşescu, sau s-a terminat şi cu comunismul ? Cine face parte din guvernul provizoriu ? Ce îşi propune Frontul Salvării ? Se va trece la privatizare ? Ce se va întîmpla în agricultură, vor fi desfiinţate cooperativele agricole ? Discuţia, care a durat mai bine de un ceas, s-a încheiat cu hotă-rîrea lui: „Am să vin acasă. După şase ani de pribegie dureroasă prin lume voi reveni în ţară. Cred că pot face ceva bun pentru ţara mea, cred că am învăţat aici, în America, ceva care ar putea fi de folos acasă. Da, pînă în primăvară îmi închei socotelile şi sper să ne revedem. Pe curînd". Şi ne-am revăzut, cu emoţiile pe care le stîrneşte momentul reîn-tîlnirii unui prieten, unui coleg de facultate, coleg de grupă, a unui, cîndva, apropiat coleg de breaslă, Constantin Cojocaru lucrînd ani în şir la revista „Viaţa economică". Surpriza revederii avea să aibă un inspirat prolog. În primele zile ale lunii februarie 1990 am primit de la el o scrisoare, de fapt un lung articol intitulat „Restructurarea de care avem nevoie". Articolul a fost publicat, în două părţi, în ziarul „Adevărul" din 13 şi 14 februarie. Era pentru prima dată cînd în presa noastră liberă post-revoluţionară se prezenta un punct de vedere limpede, de fapt un scenariu privind privatizarea prin împroprietărirea întregii populaţii majore a României.

Patru idei majore a dezvoltat el în acele articole, rămase, pînă în prezent, de referinţă în literatura noastră economică:

1) trecerea la economia de piaţă trebuie abordată prin prisma unui sistem nou, radical schimbat, al relaţiilor de proprietate, privatizarea fiind „argintul viu" al acestei acţiuni;

2) industria românească poate fi retehnologizată în 1-1,5 ani - şi, ţinînd seama de calitatea buna a personalului muncitoresc şi tehnic, de toate categoriile, în următorii 2-3 ani poate deveni competitivă iar în unele sectoare chiar dătătoare de ton;

3) pentru atragerea stimulativă a populaţiei în sfera rigorilor economiei de piaţa este nevoie ca aceasta să aibă capital, să dispună de el, să simtă că îi aparţine şi să fie convinsă că de modul în care îl investeşte şi gospodăreşte depinde starea ei materială;

4) iar sursa de capital există, o avem înmagazinată în fondurile fixe create de-a lungul anilor, prin sudoarea şi cumplita trudă a întregului popor, fonduri concretizate în fabrici, uzine, căi de comunicaţie, mijloace de transport, laboratoare, instituţii de invăţămint, magazine, etc, care trebuie să se reîntoarcă acum în miinile întregului popor.

De aici, de pe aceste rampe lămuritoare, lansează doctorul in economie Constantin Cojocaru argumentaţia ştiinţifică a unui întreg concept original privind trecerea spre economia de piaţă şi, mai ales, privind privatizarea. Şi-a expus pe larg concepţia sa in faţa academicianului Tudorel Postolache, in acea vreme, preşedintele Comisiei guvernamentale pentru trecerea României la economia de piaţă, reputat analist de sisteme macro-economice şi deosebit de apreciat profesor în anii studenţiei noastre. Surprins de pregnanţa şi profunzimea argumentaţiilor lui Constantin Cojocaru, domnul Postolache i-a spus, eu fiind prezent la această discuţie : „Abia am încheiat elaborarea programului de trecere la economia de piaţă, program discutat, în mai multe runde, cu primul ministru. Ce propui dumneata este cu totul altceva decît ceea am gîndit şi am finalizat noi. ldeea mi se pare foarte interesantă. O să te pun în contact cu alţi economişti de prestigiu ai noştri, pentru a-ţi confrunta punctul tău de vedere cu al lor, urmînd să elaborezi în detalii „varianta Cojocaru", care mi se pare că ar putea scurta cel puţin la jumătate „chinurile facerii" din perioada de tranziţie. Mă bucur că ai revenit în ţară, aşa cum m-am bucurat cînd am luat cunoştinţa si de interesantele propuneri de reformă ale profesorului american Rugină. Economiştii români, fie că se află în ţară sau peste hotare, au acum, un rol imens în gîndirea şi aplicarea programului de trecere la economia de piaţă. Sper ca acest rol să nu fie diminuat". Nu fără dificultăţi, propunerile doctorului Cojocaru au găsit drum spre împlinire, cu o variantă a programului de trecere la economia de piaţă, variantă pe care el a supus-o atenţiei guvernului. A fost cel mai important cîstig, intrucît ulterior, varianta practică a guvernului avea să aibă o cu totul altă înfăţişare. Crezînd în argumentele ştiinţifice conţinute în peste 30 de articole publicate în „Adevărul" şi înregistrînd încetineala cu care se fac paşi spre economia de piaţă, aceeaşi redacţie a publicat în detaliu, pe două pagini de ziar (14 august 1990) observaţiile critice formulate de către C. Cojocaru cu privire la privatizarea efectuată de Guvern, ca şi propunerile sale pentru un nou scenariu de privatizare, inchizînd şi o propunere de proiect de lege privind împroprietărirea populaţiei României.

Admir sinceritatea gîndului doctorului Constantin Cojocaru, acurateţea şi prounzimea argumentaţiei, perseverenţa sa în ruperea tiparelor imbîcsite ale diletantismului în conducerea economică, sinceritatea demersurilor sale spre binele ţării. Ideile lui. constituite acum într-un sistem coerent, fundamentat pe o bună cunoaştere utît a realităţilor din economia românească, cît şi a celor din economia americajtă, avind meritul de a spulbera graniţele păgubitoare ale tatonărilor diletanţilor dispuşi să conducă economia „după ureche", de a ne „pune pe masă" un sistem de privatizare mai mult decît promiţător, intr-o ţară, pînă mai ieri, comunistă, de a umple de speranţă sufletele milioanelor de oameni ai României, porniţi în căutarea unui drum spre lumea civilizată. Vor găsi, oare, aceste idei, ecoul cuvenit ? „Heaven is not reached at a single bound" (Cerul nu se atinge dintr-un singur salt). Ştie bine C. Cojocaru acest proverb american. Eu ştiu că el ştie bine că dacă nu ai reuşit prima dată, trebuie să încerci, să încerci din nou, convins fiind că cel mai bun-învinge.

Bucureşti, 25 august 1990. dr. VIOREL SALAGEAN

SCRISOARE CĂTRE TARĂ

În numai cîteva zile poporul român a înfăptuit Revoluţia prin care a scăpat de dictatură, în cîteva săptămâni şi-a creat zeci de partide politice, în cîteva luni şi-a construit o structură statală modernă, şi-a ales preşedintele, senatorii, deputaţii, la rîndul lor aceştia au ales şi confirmat în posturi un nou guvern, o nouă echipă de miniştri, a căror misiune este de a crea şi pune în aplicare mecanismul transnformării României într-o ţară democratică, cu o economie sănătoasă, o viaţă socială paşnică şi constructivă, o cultură înfloritoare.

Elementul central al acestui proces transformator îl constituie realizarea unui nou mecanism economic, cel al economiei de piaţă, singurul capabil să aducă bunăstare şi prosperitate pentru toţi cetăţenii ţării, aşa cum dovedeşte experienţa istorică a milioane şi milioane de oameni. Măsurile legislative şi organizatorice luate pînă în prezent de către noile organisme legislative şi executive ale ţării subliniază, pe de o parte, extraordinara complexitate a procesului dar, pe de altă parte, faptul că măsurile în cauză afectează profund interesele materiale fundamentale ale maselor largi ale populaţiei: muncitori, ţărani, intelectuali.

O componentă esenţială a acestui proces priveşte soarta uriaşei avuţii naţionale acumulate în ultimii 50 de ani de către dictatură prin exploatarea nemiloasă a poporului român. Ce se va întîmpla cu această bogăţie ? Care este cea mai echitabilă şi eficientă modalitate de utilizare a acestei avuţii ? Cine vor fi adevăraţii ei beneficiari ? Cei care au muncit şi s-au chinuit pentru strîngerea ei, milioane de muncitori, ţărani şi intelectuali cinstiţi, care au trăit în limitele salariilor de mizerie plătite de dictatură ? Sau o mină de privilegiaţi şi bişniţari parazitari ? Cum trebuie înfăptuită privatizarea - fiindcă ea este aceea prin care se va hotărî soarta avuţiei naţionale - în aşa fel încît ea să fie în avantajul celor mulţi şi cinstiţi ?

Răspunsurile la aceste întrebări privesc pe toţi cei ce au lucrat - şi lucrează - în unităţile de stat şi cooperatiste, pe toţi membrii de sindicat, indiferent de unitate, ramură, sector, ligă, federaţie, confederaţie, cartel etc. Conştienţi de importanţa deosebită a acestei probleme, ca şi de responsabilitatea ce le revine în apărarea intereselor materiale ale tuturor membrilor sindicatelor, liderii sindicali ai Cartelului ALFA, audiind cursul „PRIVATIZAREA" - susţinut de dr. Constantin Cojocaru în cadrul programului de perfecţionare recent încheiat la CEMPPIEX - şi însuşindu-ne integral ideile acestuia, cu acordul autorului, supunem atenţiei şi dezbaterii maselor largi de sindicalişti studiul şi proiectul de lege, propuse de autor.

CARTELUL SINDICAL „ALFA*
Din cartelul ALFA, care cuprinde peste 1300 000 membri sindicalişti, în prezent, fac parte :
Federaţia Sindicatelor Libere din Petrol ..PETROM*.
Federaţia Sindicatelor Libere din Electrotehnică, Electronică şi Mecanică „SOLIDARITATEA '90".
Federaţia Sindicatelor Libere din Chimie şi Petrochimie. Federaţia „ALIANŢA DEMOCRATICA" din Construcţiile de Maşini. Federaţia Sindicatelor Libere Miniere din România. Federaţia Sindicatelor Libere din Metalurgie şi Siderurgie „METAROM"-Federaţia Sindicatelor Libere a metalurgiştilor din sectoare calde „UNIREA".

I. Ce este privatizarea.

Dicţionarul limbii române contemporane, elaborat de domnul Vasile Breban şi publicat în 1980, de către Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, ne pricizează că prin cuvîntul privat trebuie să înţelegem acelaşi lucru ca şi prin cuvintele particular şi individual. Acelaşi Dicţionar ne spune că, conceptul de proprietate defineşte forma „de însuşire a bunurilor materiale de către Oameni şi este cunoscută în „două tipuri fundamentale : proprietatea obştească (socială) şi proprietatea privată (sublinierile îmi aparţin). Trebuie să spun că deşi domnul Breban nu este economist, definiţia dată de domnia sa cuvîntului de proprietate este mult mai bună, adică mai completă şi mai exactă decît toate definiţiile de care au avut parte studenţii facultăţilor de ştiinţe economice ale ţării în toată perioada clicocraţiei (clică — grup restrîns de persoane ale căror interese sînt diferite de ale majorităţii înconjurătoare ; cratos =putere) comuniste. Prioritatea este deci o relaţie, o legătură între om şi bunurile materiale. De conceptul de om nu-i nevoie să ne ocupăm aici ; îl lăsăm pe fiecare cititor sa-i acorde înţelesul ce-l doreşte.

Bunurile materiale pot fi naturale (apele, pâmîntul - nearat, nelucrat niciodată şi în nici un fel - etc.) sau create de către om, prin muncă. Bunurile materiale create de către om sînt fie consumate de către acesta, dintr-o dată (alimentele) sau de-a lungul unei perioade de timp (casa de locuit) - fie acumulate, şi investite, adică utilizate pentru producţia altor bunuri materiale, care la rîndul lor sînt fie consumate, fie investite ş.a.m.d. Bunurile materiale - naturale sunt create - investite - adică utilizate pentru producţia altor bunuri materiale - mai sînt cunoscute şi sub denumirea de capital.

Juriştii dau o definiţie mai detaliată conceptului de proprietate. Din punctul lor de vedere, proprietatea este un drept asupra bunurilor materiale, drept care are mai multe componente : posesie, folosinţă, dispoziţie şi uzufruct. Cu alte cuvinte, proprietarul este cel ce se află în posesia bunului material în cauză, îl foloseşte după cum găseşte do cuviinţă, îl înstrăinează în deplină libertate şi îşi însuşeşte fructele (beneficiul) folosirii lui. Orice limitare a unora dintre aceste componente înseamnă ştirbirea dreptului de proprietate.

Unele componente ale dreptului de proprietate pot fi delegate, adică încredinţate, temporar şi condiţionat, date spre exercitarea altor persoane. De regulă sint încredinţate drepturile de posesiune şi de folosinţă. De exemplu, proprietarul unui tractor îl închiriază altei persoane, pentru o anumită perioadă de timp şi cu anumite condiţionări în ceea ce priveşte folosirea acestuia. Pe timpul închirierii, tractorul este în posesia şi în folosinţa celui ce a luat în chirie, proprietarul rămînînd, în continuare, cel ce a dat cu chirie. Prin închiriere nu a apărut un nou proprietar, nu a apărut o nouă formă de proprietate. De asemenea, atunci cînd acţionarii unei corporaţii (societăţi pe acţiuni) încredinţează averea lor spre gestionare unor administratori (consiliul de administraţie, ei, acţionarii râmîn, în continuare proprietari individuali, asupra averii respective, ei păstrîndu-şi dreptul de dispoziţie asupra averii în cauză, exprimat în aceea că pot înstrăina liber (prin vînzare sau altfel) acţiunile, ca şi dreptul de a-şi însuşi fructele utilizării economice a averii lor, adică beneficiul, profitul corporaţiei. Prin crearea corporaţiei nu a apărut o nouă formă de proprietate : proprietatea a rămas individuală : s-a schimbat numai forma de organizare economică a acestei proprietăţi individuale.

Proprietatea socială, obştească, comună, colectivă, constituie miezul marii excrocherii marxiste prin care milioane de oameni au fost privaţi de dreptul de proprietate asupra celei mai mari părţi a rezultatelor muncii lor. Ea s-a concretizat în aşa-zisa proprietate de stat şi proprietate cooperatistă, în realitate ea a fost o proprietate de clică, o proprietate a unui grup restrîns de persoane constituite, într-o formă sau alta, în conducerea partidelor comuniste. Clicile comuniste şi-au început existenţa de proprietari prin expropierea populaţiilor ţărilor în care au acaparat puterea politică, într-o formă sau alta, de regulă cu ajutorul clicilor - de acelaşi fel - din afară. Această expropriere - efectuată prin naţionalizări şi cooperativizări - a fost continuată prin interzicerea dreptului de proprietate individuală asupra capitalului, asupra mijloacelor de producţie create şi utilizate în societate. Individului i s-a lăsat numai dreptul de proprietate asupra acelei părţi a rezultatelor muncii sale destinate consumului; în România aceasta a fost cunoscută sub denumirea de proprietate personală. Clica comunistă şi-a construit forme specifice de organizare economică a proprietăţii sale asupra capitalului : întreprinderi, centrale, ministere ; cooperative, uniuni teritoriale, de ramură, naţionale. Prin intermediul acestor structuri organizatorice, în continuă „schimbare şi perfecţionare" clicile şi-au asigurat în permanenţă exercitarea dreptului lor de proprietate-posesie, folosinţă, dispoziţie şi uzufruct - asupra întregului capital utilizat în economiile naţionale pe care le-au acaparat. Pe lîngă structuri organizatorice, au fost constituite şi mecanisme economice specifice proprietăţii de clică, mecanisme menite a menţine şi dezvolta acest tip de proprietate, de clică : mecanismul preţurilor, impozitelor şi taxelor, acumulărilor şi investiţiilor etc. Acestea au fost construite de aşa natură - şi în continuă „schimbare şi perfecţionare" - încît în proprietatea individuală să intre strictul necesar consumului, menţinerii forţei de muncă în stare de funcţionare, restul intrînd în proprietatea clicii, din care o parte a fost consumat parazitar de către clică, inclusiv sub forma transferurilor, fără echivalent, de avuţie în afară, în străinătate, pentru „cumpărarea" dominaţiei interne, o altă parte fiind acumulată sub formă de capital, de aparat productiv : uzine, fabrici, combinate, drumuri,poduri, canale, căi ferate, maşini, utilaje, echipamente, etc.

Evident, ceea ce s-a consumat parazitar este bun consumat, ceea ce s-a transferat în afară este bun transferat. Cu acestea nu mai este nimic de făcut, în afară de eventuale văicăreli şi procese. Ceea ce ne interesează este capitalul acumulat care, în cazul României, lăsat de Ceauşescu „curat", adică fără nici o obligaţie externă, este considerabil. Nu numai ca valoare, ca volum. La o analiză mai atentă vom observa că nivelul tehnic al capitalului productiv acumulat în România este comparabil cu cel al oricărei ţări dezvoltate din punct de vedere economic. La aceasta mai trebuie adăugat şi nivelul de calificare al forţei de muncă, care, în România, este considerabil mai ridicat decît cel din multe ţări dezvoltate din punct de vedere economic.

La baza prăbuşirii sistemului social-economic clicocratic (comunist) stau două cauze :
1 - milioanele de minţiţi, excrocaţi şi traşi pe sfoară au înţeles minciuna, excrocheria şi tragerea pe sfoară pe care le-au servit-o Marx şi urmaşii săi;
2 - sistemul economic clicocratic comunist s-a dovedit falimentar, a adus milioaone de oameni la starea de sărăcie cunoscută.

Sărăcia la care a fost şi este supusă populaţia de către clicocraţiile comuniste nu se datoreşte numai continuei exproprieri a individului de o parte a rezultatelor muncii sale, prin preluarea acestora în proprietatea clicii, ci şi faptului că totalul bunurilor produse (consum + capital) în societăţile clicocratice comuniste este mult mai mic decît cel realizat în societăţile democratice (demos = popor ; cratos = putere), productivitatea muncii lor este mult mai scăzută, chiar în aceleaşi condiţii de dotare tehnică şi de calificare profesională. Factorul de diferenţiere îl constituie cointeresarea forţei de muncă - fie că este vorba de simplul lucrător sau de manager, director general. Mai devreme sau mai tîrziu, forţa de muncă „află" că, indiferent cum munceşte, din totalul rezultatelor muncii sale, va primi numai strictul necesar pentru consum, pentru păstrarea calităţii sale de forţă de muncă, mai calificată, sau mai puţin calificată, restul intrînd în proprietatea clicii. De aici „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim". De aici o uriaşă risipă de timp şi de resurse materiale şi tot de aici şi furtul generalizat din proprietatea clicii, care de fapt, din motive demagogice este prezentată drept „a întregului popor". Proprietatea de clică asupra capitalului este deci cauza fundamentală a tuturor relelor aduse pe capul a sute de milioane de oameni de către clicocraţiile marxiste. Această formă de proprietate asupra capitalului trebuie exterminată şi înlocuită cu forma de proprietate naturală, firească, aceea individuală, privată.

Nu trebuie să confundăm dreptul de proprietate al clicilor comuniste asupra capitalului cu dreptul de proprietate pe care îl are orice stat democratic asupra unei părţi din bunurile materiale create în societate, bunuri care sînt destinate consumului necesar funcţionării organelor de stat : terenurile, clădirile, echipamentele etc, necesare Parlamentului, Preşedintelui, Guvernului, prefecturilor, primăriilor, armatei, poliţiei, procuraturii, trbunalelor, şcolilor, etc, etc. Aceste bunuri nu sînt capital, ele nu sînt investiţii, nu sînt utilizate în activităţi economice, ci sînt consumate pentru realizarea unor servicii generale, comune întregii populaţii. În societăţile democratice, aceste bunuri intră în proprietatea statului prin cedarea lor în mod gratuit, de către populaţie, printr-un sistem de impozite şi taxe impus prin lege, adică prin voinţa poporului.

Statul democratic instaurat în România de către Revoluţia din Decembrie are, pe lîngă altele, şi dificila sarcină a transformării proprietăţii de clică - aşa-zisa proprietate obştească, de stat şi cooperatistă - asupra capitalului utilizat în economia naţională în proprietate privată, într-o formă sau alta, într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă, întregul capital utilizat în economia românească trebuie să ajungă în proprietatea privată. Este datoria acestui stat democratic, în speţă, a componentei sale executive, a Guvernului, să preia în gestiune temporară capitalul economiei naţionale, să-i asigure integritatea şi să găsească modalitatea prin care el să intre integral în proprietatea privată, individuală a populaţiei ţării. Acest capital nu poate fi în nici un fel înstrăinat, transnferat, fără echivalent, într-o altă proprietate, înainte ca el să intre în proprietatea privată a cetăţenilor României, într-o formă care să se bucure de consimţămîntul expres al alcestora, al poporului român. Această transferare a capitalului din aşa-zisa proprietate de stat şi cooperatistă în proprietate privată, care nu poate fi decît gratuită, adică efectuată sub forma unei împroprietăriri, constituie una din cele două componente ale procesului de privatizare : cealaltă componentă constă în liberalizarea constituirii de capital privat, particular, astfel spus, recunoaşterea dreptului particularilor de a acumula o parte din rezultatele muncii lor sub formă de capital, de a le investi în activitatea economică şi a se bucura în deplină libertate de fructele acestei utilizări, de profit.

În legătură cu această a doua cale de privatizare, de formare şi utilizare a capitalului privat în economie, o problemă deosebită o ridică existenţa la populaţie, în momentul răsturnării de la putere a clicilor comuniste, a unui important volum de bani, ţinuţi fie la ciorap, fie la CEC, în cea mai mare parte de provenienţă ilicită, necinstită, proveniţi din furt din aşa-zisa proprietate de stat şi cooperatistă, deţinătorii acestor bani sînt fie foşti nomenclaturişti, membri ai clicilor comuniste, fie vechili, administratori ai proprietăţii clicilor. Pînă la Revoluţie, aceşti bani nu puteau fi utilizaţi decît pentru cumpărarea de bunuri de consum, adică pentru transferul bunurilor de consum în proprietate personală, fie tot din proprietate personală, fie din aceea de stat sau cooperatistă. Efectul acestui transfer era un nivel de trai mai ridicat pentru deţinătorii banilor, evident parazitar. Prin liberalizarea formării de capital privat, de întreprinderi particulare, o parte din aceşti bani murdari acumulaţi de către privilegiaţii vechiului regim pot fi transformaţi, automat, în capital real particular, capitalul real trecînd din proprietatea „întregului popor" în proprietatea particulară a privilegiaţilor, în detrimentul marii majorităţi a populaţiei - muncitori, ţărani, intelectuali - care nu au în proprietate personală decît banii necesari cumpărării bunurilor de consum strict necesare traiului de azi pe mîine.

Trebuie observat că drept urmare a unor grave greşeli de politică economică săvîrşite de organele de stat în perioada de timp scursă de la Revoluţie, în România cantitatea de bani nedatoraţi muncii creatoare de produse şi servicii, în mîinile populaţiei, a crescut. Mecanismul formării acestui nou contingent de capital bănesc ilicit este foarte simplu. Guvernul provizoriu, a „aruncat" pe piaţă o mare cantitate de bani pentru a plăti salarii şi pensii mult mărite în condiţiile diminuării catastrofale a productivităţii muncii, a cantităţii de produse şi servicii disponibile pe piaţă ;

- în acelaşi timp, Guvernul provizoriu a „liberalizat" libera iniţiativă, adică a dat voie să se înfiinţeze întreprinderi particulare, abilitate să vîndă produse la preţuri libere, determinate do cerere, cerere foarte ridicată, ca urmare a greşelii nr. 1, aceea de a se arunca bani pe piaţă fără acoperire în mărfuri ;

- aceasta în condiţiile menţinerii în economie a întreprinderilor de stat, abilitate să-şi vîndă produsele la preţuri fixe, stabilite, legal, de către fostul regim, dar nu în funcţie de cerere, ci în funcţie de cu totul alte scopuri pe care le-a urmărit, la momentul respectiv, acel regim ;

- s-a creat astfel un decalaj uriaş între preţurile de vînzare de la stat către întreprinzători particulari, preţuri fixe, legitime şi preţurile de vînzare către populaţie, preţuri libere, la fel de legitime ; în aceste condiţii, întreprinzătorii particulari s-au năpustit, cum era şi firesc, natural, nu spre sectoarele producătoare de bunuri, ci în sfera comerţului, aceea care are ca obiect schimbarea mărfurilor pe bani; deci, în sfera comerţului, se cumpără marfa de la stat, la preţul de 5.000.000 lei şi se vinde către populaţie cu 25.000.000 lei. Toate costurile necesare pentru preluarea mărfii de către particular de la stat, transportul şi transferul ei către populaţie, inclusiv salariul ... "normal" al întreprinzătorilor, se ridică la 5.000.000 lei, în aşa fel încît particularul, la încheierea ciclului a rămas cu 20.000.000 din care cu 5.000.000 poate reîncepe „ciclul", 15.000.000 reprezentînd profitul, capital bănesc murdar, murdărie datorată nu „poftei de înavuţire" a întreprinzătorului, ci mecanismul legislativ economic pus în funcţiune de către guvern. Degeaba a intervenit ulterior guvernul cu legislaţie antispeculă : sistemul economic instituit există, funcţionează şi efectele lui nu pot fi contracarate prin inspectori, controlori, gardieni. Experienţa altora este bogată în astfel de încercări nereuşite în eşecuri. Este cunoscută experienţa Statelor Unite, din anii '20 ai acestui secol cu faimoasa legislaţie pentru interzicerea consumului de alcool, care, aşa cum era de aşteptat, n-a dat roade, instrumente legislativ-gardieneşti, fiind înlocuite, în cele din urmă, cu succes, de către cele economice, adică taxe şi impozite adecvate. Cu sau fără legislaţie antispeculă, atîta timp cît vor convieţui un sector de stat, pe cît de atotputernic şi ineficient, pe atît de corupt, pe de o parte, şi un sector particular insuficient dezvoltat pentru a asigura o reală concurenţă şi suficiente bunuri şi servicii pe piaţă, mecanismul deschis mai sus, de acumulare de capital bănesc nemuncit, în mîinile unei părţi minoritare a întreprinzătorilor particulari, va continua.

Revenind la exemplul nostru cifric, cele 15 milioane lei rămase în mîna întreprinzătorilor vor putea şi vor fi folosite pentru cumpărarea de capital real, hoteluri, restaurante, maşini, etc. - din proprietatea statului, a întregului popor, în proprietatea particulară. Cele 15 milioane lei, capital bănesc, vor fi utilizate de către guvern drept subvenţii pentru acoperirea pierderilor într-una sau alta dintre miile de întreprinderi din proprietatea sa, a întregului popor. În urma unor astfel de tranzacţii, capitalul său, al statului, al întregului popor, care iniţial a fost de 115 milioane, va rămîne de 100 de milioane şi tot aşa, cîte un pic, pic, pic pînă n-o mai fi nimic... în proprietatea „întregului popor român", totul trecînd în proprietatea particularilor, autohtoni şi străini. De la cine primesc aceşti particulari autorizaţia de a intra în aceste tranzacţii mănoase şi cu cine încheie ei aceste tranzacţii mănoase ? Ghici, ciupercă, ce e ?

Cam acesta este „miezul" privatizării economiei de stat prin vînzare. Poate fi acceptată o astfel de cale de privatizare ? Da, dar numai după ce Guvernul României a cumpărat de la poporul român o parte din capitalul acestuia, al poporului român. Numai după aceea guvernul îşi poate vinde proprietatea, în deplină libertate.

Trebuie deci, mai întîi să legalizăm calitatea cetăţenilor români de proprietari ai capitalului naţional, adică să adoptăm Legea privind împroprietărirea populaţiei României. Prin aceiaşi lege să oferim guvernului României posibilitatea de a cumpăra de la poporul român o parte a capitalului naţional, pe care s-o gestioneze de aşa natură încît să ne dea o mînă de ajutor în a ne „proteja" singuri de eventualele probleme mai dificile oe s-ar putea ivi în drumul nostru către economia de piaţă, către bunăstarea generală, care, chiar dacă nu o să fie egală pentru toţi o să fie, sigur, prezentă pentru toţi.


II. Privatizarea efectuata de guvernul României

Ţinînd seama de legile şi hotărîrile adoptate pînă în prezent, concepţia despre privatizare a Guvernului României se concretizează în următoarele :

1. Prin Decretul-lege nr. 54/1990 privind libera iniţiativă s-a dat voie să se organizeze mici întreprinderi particulare. Aceste întreprinderi au putut fi organizate de către cei care au avut bani, capital, la data respectivă. Cei care au avut astfel de capital au fost - şi sînt - privilegiaţii şi bişniţarii vechiului regim, nu masele largi de muncitori, ţărani, intelectuali, care din salariile şi retribuţiile plătite de către vechiul regim de-abia dacă au avut din ce să trăiască de azi pe mîine, nicidecum să acumuleze capitaluri cu care să cumpere hoteluri, restaurante, terenuri etc. Un efect important al apariţiei acestor întreprinzători-bişniţari a fost acela al înfloririi corupţiei şi speculei, prin care se jefuiesc de două ori masele largi de salariaţi ; o dată pentru că o parte din munca lor, din avuţia, care, în prezent le aparţine, dar se găseşte., în proprietatea statului" trece pe gratis, prin tot felul de aranjamente, în proprietatea particulară ; a doua oară, prin vînzarea, către cumpărători a produselor şi serviciilor la preţuri de speculă. In felul acesta, se îmbogăţesc, fără muncă, atît întreprinzătorii-bişniţari, cît şi administratorii întreprinderilor de stat (sticla de bere, în loc să fie vîndută cu 5 lei, este vîndută bietului cumpărător cu 25 lei, 5 lei intrînd în buzunarul statului, adică în proprietatea „întregului popor", 10 lei în buzunarul bişniţarului şi 10 lei în cel al funcţionarului întreprinderii de stat, sub forma ciubucului, funcţionar care, mai devreme sau mai tîrziu, devine şi el întreprinzător-bişniţar).

Este o mare deosebire între situaţia de dinainte de Revoluţie -, mai exact înainte de adoptarea Decretului-lege nr. 54/1990, atunci cînd proprietatea „de stat", „a întregului popor" era singura existentă - cînd din punct de vedere al salariaţilor, transferurile de avuţie dintr-o unitate economică într-alta nu aveau nici o importanţă - şi situaţia de după Decretul-lege nr. 54/1990, cînd avuţia trece efectiv dintr-o proprietate într-o altă proprietate, de la proprietarul abstract, întregul popor, la proprietarul concret, din proprietatea salariaţilor în proprietatea lui Popescu sau Georgescu. Prin această „mişcare", domnul Popescu, posesor de capital bănesc, în cele mai multe cazuri de provenienţă ilicită, devine proprietar de avuţie reală - hotel, restaurant, tractor, autobuz etc. - în mod definitiv şi veşnic, în timp ce proprietatea „salariaţilor" se micşorează continuu pînă la completa dispariţie.

2. Prin Decretul-lege nr. 96/1990 s-a legiferat dreptul guvernului de a încheia contracte de societăţi mixte cu întreprinzătorii străini, societaţi în care o parte a capitalului va reprezenta avuţia în proprietate „de stat", a „întregului popor român", în timp ce o altă parte o va reprezenta avuţia întreprinzătorului (particular) străin. Una dintre urmările acestui decret-lege este aceea că s-au încheiat sau sînt pe cale de a se încheia contracte care au ca efect transferul neechivalent de avuţie din „proprietatea întregului popor român" în aceea a întreprinzătorilor particulari străini. A se vedea în acest sens articolul „O afacere de un miliard" publicat în ziarul „Adevărul" din 22 iulie 1990. Aceasta este posibil datorită faptului că „partenerul" român de afaceri nu este proprietarul averii în cauză, nici reprezentant al proprietarilor individuali ai averii respective, ci unul sau mai mulţi birocraţi guvernamentali, de regulă incompetenţi şi fără răspundere materială pentru consecinţele deciziilor şi actelor lor.

3. Prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, recent adoptată de către parlamentul României, se stabileşte că :

A. O parte importantă a unităţilor economice de stat - cele din industria energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poştă, transporturi feroviare, armament şi altele stabilite de guvern — vor fi transformate în regii autonome. Trebuie observat că legea declară regia autonomă ca proprietară a bunurilor din patrimoniul său. Prin această hotărîre, Parlamentul îşi depăşeşte atribuţiile, deoarece bunurile respective sînt proprietatea poporului român şi ele nu pot fi transferate, fără compensaţie, în nici o altă proprietate, fără consimţămîntul direct - prin Constituţie sau referendum naţional - al poporului român. De fapt, prin alte prevederi ale legii, statul, adică guvernul, continuă să exercite atribuţiile de proprietar, în principal acelea de a numi managementul (conducerea) şi de a-şi însuşi beneficiile unităţilor economice în cauză.

B. Restul unităţilor economice de stat vor fi transformate în societăţi (comerciale) pe acţiuni. La început, adică în momentul cînd va fi adoptată legea în cauză, în ceea ce priveşte proprietatea, nici aceste societăţi nu vor fi altceva decît „aceeaşi Mărie clar cu altă pălărie". Vor fi aceleaşi unităţi economice de stat cu numele schimbat în SOCIETĂŢI PE ACŢIUNI. Deşi şi societăţile sînt declarate proprietare ale patrimoniului lor, tot statul, guvernul, va rămîne adevăratul proprietar, el fiind acela care va numi managementul SOCIETĂŢII şi care-şi va însuşi beneficiile acesteia.

4. După cum se ştie, acţiunile SOCIETĂŢILOR exprimă o relaţie foarte importantă, şi anume dreptul de proprietate al celor care le deţin asupra unei părţi din capitlul societăţilor respective. Exemplu: SOCIETEA PE ACŢIUNI „AURORA", să zicem, are un capital de 10 000 000 lei. Aceasta este valoarea clădirilor, utilajelor, maşinilor, materialelor ce formează averea ei. SOCIETATEA va emite 10 000 de acţiuni a cîte 1 000 lei fiecare (10 000 X 1 000 - 10 000 000 lei). Dacă cineva deţine 5 100 acţiuni, asta înseamnă că el are 51 la sută din totalul acţiunilor „Aurora", ceea ce îi asigură majoritatea de voturi necesare pentru numirea membrilor consiliului de administraţie şi, evident, 51 la sută din beneficiile ce vor fi realizate de către SOCIETATE. Cel care deţine acţiunile, acţionarul, este proprietarul lor şi el le poate vinde liber pe piaţă, pe bani. Preţul real de piaţă al acţiunilor poate fi, dar de regulă nu este egal cu valoarea lor nominală. O acţiune din exemplul de mai sus, cu o valoare de 1 000 lei, poate fi vîndută şi cu 1 000 lei, dar şi cu 900 lei sau 1 100 lei. Preţul real de piaţă al acţiunilor depinde de capacitatea SOCIETĂŢII de a realiza beneficii : cu cît SOCIETATEA este mai rentabilă, adică realizează beneficii mai mari, cu atît acţiunile ei au un pret mai mare, „se vînd mai bine".

5. Din prevederile Legii privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale rezultă că, la început, singurul acţionar, singurul proprietar al tuturor acţiunilor, ale tuturor SOCIETĂŢILOR va fi statul, guvernul. Articolul 23 al legii prevede că, în perioada următoare, o parte din aceste acţiuni, şi anume pînă la 30 la sută din acţiunile noilor „societăţi", va intra în mod gratuit în proprietate particulară, aşa fel încît populaţia, indivizii vor deveni proprietari de acţiuni, acţionari. Mecanismul prin care cele 30 de procente din capitalul „societăţilor" vor intra în proprietate particulară este următorul : fiecare SOCIETATE constituită prin reorganizarea unei unităţi de stat va emite un TITLU DE VALOARE egal cu 30 la sută din capitalul său social - o bucată de hîrtie, pe care va fi înscrisă o anumită valoare, în cazul nostru, al societăţii AURORA 3 000 000 lei. Titlurile de valoare emise de SOCIETĂŢI vor fi trimise la AGENŢIA NAŢIONALA DE PRIVATIZARE (A.N.P.) ; Agenţia le va însuma şi va calcula totalul valorii lor pe ţară, să zicem, 75 miliarde lei ; această sumă urmează a fi distribuită, „în mod egal şi gratuit, tuturor cetăţenilor români cu domiciliul în ţară, care pînăla data de 31 decembrie 1990 au împlinit vîrsta de 18 ani" (legea exclude de la „distribuire" anumite categorii de „condamnaţi", care nu prezintă însă importanţă pentru subiectul nostru); - să presupunem că cei îndreptăţiţi la distribuire sînt în număr de 15 milioane ; împărţind cele 75 de miliarde (titluri de valoare) la cei 15 milioane rezultă că fiecare cetăţean român va fi îndreptăţit la 5 000 lei; - pentru această sumă, Agenţia va emite o altă hîrtie, denumită ÎNSCRIS NOMINATIV, pe care va fi tipărită va*loarea de 5 000 lei; - se înţelege că s-ar putea să rezulte ca fiecare cetăţean să primească, nu unul, ci două sau mai multe înscrisuri nominative, fiecare cu valoare de 5 000 lei; - rămîne de văzut, legea nu ne-o spune ; - timp de un an de la data publicării legii, ÎNSCRISURILE NOMINATIVE nu vor avea nici o valoare, nu se va putea face nimic cu ele, vor trebui ţinute la ciorap sau la oglindă, numai după un an ele vor deveni negociabile, adică vor putea fi vîndute pe bani; - această vînzare nu se va putea face însă direct, şi nici printr-o bursă de valori, ci numai prin intermediul Agenţiei naţionale pentru privatizare, care va trebui să înregistreze fiecare, adică toate zecile de milioane de tranzacţii cu înscrisuri nominative ; - oricum, în final, cu înscrisurile nominative, negociate şi înregistrate ca atare, o dată sau de mai multe ori la A.N.P, posesorii lor le vor putea schimba numai pe ACŢIUNI ale societăţilor ; - cum, pe ce criterii, legea nu ne spune, ea asigurîndu-ne numai că A.N.P.-ul o să reglementeze astfel de probleme.

Acesta este mecanismul prin care 30 la sută dintr-o parte a actualei proprietăţi de stat se va transforma în proprietate particulară, privată.. Am subliniat „o parte" ca să nu uităm că o altă parte, cu o valoare foarte mare, va rămîne complet în proprietatea statului, sub formă de regii autonome. Este foarte posibil ca cei 30 la sută să se transforme în 6 la sută, de exemplu, adică mai nimic. Acest mecanism de privatizare prin ÎNSCRISURILE NOMINATIVE respective prezintă mai multe dezavantaje, atît de natură etică, cît şi economică şi socială. Etic, aplicarea în practică a mecanismului propus va crea o mare nedreptate : este nedrept ca un salariat care s-a angajat de 2 zile să primească ca şi cel care a lucrat 30 de ani în fabrica respectivă aceeaşi sumă, să zicem de 10 000 lei; Social, mecanismul ÎNSCRISURILOR NOMINATIVE, aşa cum este el conturat în lege, va favoriza, mai departe, proliferarea bişniţarilor, datorită faptului că ele vor fi negociabile, adică vor putea fi schimbate pe bani, înainte de a fi schimbate pe acţiuni. Bişniţarii dispun de o poziţie avantajoasă faţă de marea masă a salariaţilor, atît prin puterea lor de cumpărare - dispun de bani, în condiţii de sărăcie generalizată a restului populaţiei - cît şi prin putere informaţională - sînt mai „aproape" de informaţia pertinentă referitoare la valoarea acţiunilor unei „societăţi" sau alteia.

Principalul dezavantaj al mecanismului ÎNSCRISURILOR NOMINATIVE este de natură economică: ele nu vor aduce capitalul necesar pentru demararea de noi întreprinderi particulare, româneşti, sănătoase capabile să creeze noi locuri de muncă (contracararea şomajului) şi noi produse şi servicii pe piaţă (contracararea inflaţiei, a speculei, a corupţiei). Singurul lor efect pozitiv - toate celelalte sînt negative - va consta în faptul că în unele foste unităţi economice de stat 30 la sută din acţiuni vor fi deţinute de particulari. Efect pozitiv, dar de valoare aproape nulă, deoarece 70 la sută din acţiunile SOCIETĂŢILOR şi 100 la sută din capitalul regiilor autonome vor rămîne în proprietatea statului, acesta dîndu-i guvernului dreptul fundamental de a hotărî cine conduce, adică cine decide soarta societăţilor pe acţiuni şi a regiilor autonome. Economia românească va rămîne astfel tot monopolist-statală, tot ineficientă, tot producătoare de sărăcie, ca şi înainte.

6. O altă modalitate de privatizare însuşită de guvern este aceea a vînzării avuţiei aflate în proprietatea lui către particulari. Această vînzare se va realiza pe două căi : vînzarea de acţiuni şi vînzarea de active (activ înseamnă orice bun material ce intră în patrimoniul unităţilor economice -Clădiri, maşini, echipamente, terenuri, materiale etc). În ceea ce priveşte acţiunile, se prevede ca pe lîngă cele 30 la sută care vor intra în proprietatea populaţiei, mai mult sau mai puţin gratuit, aşa cum am văzut, statul să poată vinde pe piaţă, contra lei şi valută, restul acţiunilor societăţilor provenite din fostele unităţi economice de stat. Cine le va,cumpăra ? Evident, cei care au lei şi valută ! în buzunarul cui vor intra leii şi valuta ? 70 la sută în buzunarul statului şi 30 la sută în buzunarul celor care au fost „împroprietăriţi" inechitabil prin înscrisusurile nominative. Cu precizarea că, treptat, treptat, procentul „împroprietăriţilor" pe seama speculei şi corupţiei va creşte de la 30 în sus, pînă vor stăpîni integral economia românească. Vînzarea de active ale societăţilor către sectorul particular înseamnă schimbarea lor pe lei şi valută, lei şi valută care vor avea aceeaşi destinaţie şi aceleaşi consecinţe descrise mai sus la vînzarea de acţiuni.

7. Concluzionînd, putem spune că privatizarea preconizată de guvern se va materializa în :

a) dezvoltarea în economie a unui sector particular bazat pe capital acumulat în vechea economie monopolist-statală, prin privilegii şi furt din avuţia statului şi în noua economie statal-bişniţărească, prin corupţie, speculă şi furt din avuţia atît a statului cît şi a populaţiei ;
b) păstrarea dominaţiei în economie a sectorului de stat care s-a dovedit întotdeauna şi oriunde ineficient, incapabil să asigure prosperitate şi bunăstare pentru populaţie : continuarea actualei stări de criză, de indisciplină şi dezorganizare, cu tot cortegiul de lipsuri şi umilinţe pe care-l vedem la tot pasul ;
c) lipsa surselor de capital pentru constituirea de noi întreprinderi particulare româneşti eficiente, sănătoase, singurele capabile să asigure noi locuri de muncă şi noi produse şi servicii pentru populaţie ;
d) punerea economiei interne într-o permanentă situaţie de inferioritate faţă de capitalul străin.


III. Privatizarea de care are nevoie România

Privatizarea de care are nevoie România necesită o adevărată împroprietărire a întregii populaţii cu întreaga avuţie care, în prezent, este acumulată în unităţile economice de stat şi cooperatiste. Nu trebuie să sperie cuvîntul de împroprietărire pentru că despre aşa ceva este vorba, de fapt. Timp de mai bine de patru decenii poporului român i s-a spus că el este proprietar asupra mijloacelor de producţie, asupra avuţiei naţionale. A fost ameţit cu frazeologia marxistă despre proprietatea obştească, socială, comună, colectivă etc. A fost minţit ! El nu a fost deloc proprietar în această perioadă istorică. În realitate, toate componentele dreptului de proprietate - posesie, decizie, folosinţă - au fost exercitate de către clica comunistă, adică de către organele de partid şi de stat. Conducătorii partidului şi statului comunist au fost adevăraţii proprietari asupra avuţiei, asupra capitalului utilizat în economia naţională.

Acum se pune problema transformării cetăţenilor ţării în proprietari de jure şi de facto asupra rezultatelor muncii lor. Va fi cea mai mare împroprietărire din istorie. Va fi nu o împroprietărire cu terenuri sau cu maşini, sau cu cărămizi, ci o „împroprietărire pură", va fi efectuată nu cu „stînjenul" sau cu „ocaua", ci cu o hîrtie de valoare - TITLU DE PROPRIETATE (T.D.P.) sau BON DE VALOARE (B.D.V.), denumirea avînd mai puţină importanţă. Împroprietărirea este nu numai o necesitate etică, socială şi politică, ci mai ales economică : fără ea nu se poate construi şi nu poate funcţiona mecanismul economiei de piaţă, singurul mecanism economic ce creează bogăţie, bunăstare, prosperitate. Nu facem economie de piaţă de dragul economiei de piaţă şi nici împroprietărire de dragul împroprietăririi, ci pentru că altfel NU SE POATE să trăim în abundenţă de bunuri materiale şi spirituale, altfel ne vom scăpa de sărăcie.

Mecanismul de împroprietărire de care avem nevoie este următorul :

1. TITLURILE DE PROPRIETATE (TDP-uri)

1. Pe baza datelor evidenţei contabile existente se va determina valoarea capitalului (patrimoniu, avuţie acumulată sub formă de mijloace de producţie) tuturor unităţilor economice de stat şi cooperatiste existente la data de 31.XII.1989. Să presupunem că această valoare este de 16 000 miliarde de lei. (După informaţiile de care dispun, această cifră nu este departe de realitate). Vom emite, deci, 16 miliarde de T.D.P.-uri, fiecare cu o valoare de 1 000 lei.

2. Pe baza cărţilor de muncă şi a altor documente similare se va determina numărul de ani munciţi de către toţi salariaţii unităţilor economice de stat şi membrii cooperatori - de consum, meşteşugăreşti, agricole - în perioada 1950 - 1989, indiferent de ramură, unitate, nivel de calificare, funcţie etc. Să presupunem că în toţi cei 40 de ani au lucrat 10 milioane de români, ceea ce înseamnă că, în total, s-au lucrat 400 de milioane de ani.

3. Prin împărţirea capitalului (16 000 miliarde lei) la numărul de ani munciţi (400 de milioane ani) se obţine capitalul, creat şi acumulat, într-un an de muncă de către un salariat. În presupunerea noastră această valoare este de 40 000 lei.

4. Prin înmulţirea cifrei de 40 000 lei cu numărul de ani munciţi de fiecare, obţinem valoarea capitalului ce i se cuvine, adică valoarea cu care el va fi împroprietărit. Pentru unul care a muncit 30 de ani, această valoare va fi de 1 200 000 lei, pentru unul care a muncit 20 de ani, această valoare va fi de 800 000 lei ş.a.m.d. Primul va primi 1 2000 de T.D.P.-uri, fiecare cu o valoare de 1 000 lei, al doilea 800 de T.D.P.-uri, la fel, fiecare cu o valoare de 1 000 lei.

5. Nu este exclusă posibilitatea reţinerii unui anumit procent din valoarea totală a T.D.P.-urilor pentru compensarea, fie şi parţială, a celor care au fost expropiaţi prin naţionalizările din 1948 de averea provenită din muncă.

În acest fel, în numai două luni de la data adoptării Legii împroprietării (această operaţiune ar fi trebuit să fie deja terminată), cetăţenii României vor deveni proprietari de jure asupra avuţiei naţionale pentru a cărei acumulare s-au chinuit o viaţă întreagă. Nu însă şi de facto. Prin primirea de T.D.P.-uri, ei sînt proprietari, cu document, asupra economiei naţionale în ansamblu. Ei trebuie însă să devină proprietari, cu document, asupra unei anumite întreprinderi sau asupra unui anumit activ (clădire, maşină etc). Pentru aceasta mai trebuie parcurse alte două etape : emiterea acţiunilor şi obligaţiunilor şi schimbarea T.D.P.-urilor pe acţiuni, obligaţiuni şi active.


2. ACŢIUNI ŞI OBLIGAŢIUNI

Aşa cum am amintit, efectul principal al Legii privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale constă în schimbarea denumirii unora dintre ele în societăţi pe acţiuni şi a altora în regii autonome. Societăţile create prin această Lege vor emite acţiuni, a căror sumă a valorilor nominale va fi egală cu valoarea capitalului lor. Toate aceste acţiuni trebuie să ajungă în proprietatea populaţiei, nu numai 30 la sută sau 50 la sută sau 80 la sută, ci 100 la sută : nu după un an, ci imediat după constituire. Vom vedea mai jos mecanismul prin care acţiunile vor ajunge în proprietatea maselor de salariaţi, de muncitori, ţărani şi intelectuali, nu a unui grup restrîns de favorizaţi, în cea mai mare parte bişniţari.

Nimic nu justifică reţinerea, fără compensaţie, a unei părţi a avuţiei poporului în proprietatea regiilor autonome, adică, practic, a guvernului. Din punct de vedere juridic şi etic, şi această avuţie se cuvine poporului român şi ea trebuie să intre în proprietatea reală a acestuia. Din punct de vedere economic, menţinerea gratuită a acestei avuţii în proprietatea statului ar însemna diminuarea posibilităţilor de formare a capitalului particular autohton, adică îngreunarea şi întîrzierea procesului de tranziţie la economia de piaţă. Există, într-adevăr, raţiuni economice şi sociale care fac necesară menţinerea în gestiunea şi chiar în proprietatea statului a anumitor sectoare economice, pentru o perioadă de timp. Este vorba, pe de o parte, de acele sectoare care au caracter de monopol natural (de exemplu metroul, căile ferate etc), adică unde nu pot exista doi sau mai mulţi concurenţi, pe de altă parte, de acele sectoare care, în perioada de tranziţie, ridică probleme deosebite în ceea ce priveşte controlul preţurilor şi al locurilor de muncă, protecţia socială. Aceste sectoare pot fi preluate de către stat în proprietate şi date în gestiunea guvernului. Nu însă degeaba, ci contra plată, contra unei compensaţii către popor. În plus, lista nominală a unităţilor economice ce vor fi transformate în regii autonome trebuie să formeze obiectul LEGII, nu al hotărîrilor guvernului.

Rezolvarea problemei proprietăţii regiilor autonome se poate realiza prin emiterea de obligaţiuni. Acestea sînt tot hîrtii de valoare, ca şi acţiunile. Spre deosebire de acţiuni, obligaţiunile sînt răscumpărabile, adică emitentul lor, statul, se obligă ca, la un anumit termen, de exemplu după 20 de ani de la emiterea lor, să plătească deţinătorului obligaţiunii valoarea acesteia. În plus, regula este ca emitentul să plătească deţinătorilor de obligaţiuni şi o dobîndă anuală, un procent fix - 2 la sută, 3 la sută, 4 la sută - aplicat la valoarea nominală a obligaţiunii. În felul acesta, populaţia se transformă în creditor al statului, în persoana care a dat cu împrumut statului averea ei, a populaţiei, în scopul generos ca statul s-o gestioneze spre folosul general al poporului. Statul se transformă în debitor, în persoană care a luat cu împrumut, de la populaţie, averea respectivă, pentru a o gestiona, în acelaşi scop generos, al binelui general al ţării. Guvernul va purta însă răspunderea pentru înapoierea avuţiei împrumutate. El se va găsi în nu prea comoda situaţie de a da socoteală, nu cu vorbe şi justificări, ci cu bani, cu cifre exacte. Legea va trebui, desigur, să prevadă şi posibilitatea ca statul să răscumpere anumite serii de obligaţiuni mai devreme decît termenul de scadenţă al acestora. De exemplu, în 1995, Parlamentul poate hotărî să vîndă autostrada Bucureşti - Piteşti unei societăţi pe acţiuni particulare. Cu banii luaţi de la societate, de 1 miliard lei, guvernul va răscumpăra seriile de obligaţiuni 51 000 şi 61 000 de la populaţie, ţinînd seama şi de situaţia pieţei monetare la momentul respectiv ş.a.m.d.


3. SCHIMBAREA TDP-URILOR PE ACŢIUNI, OBLIGAŢIUNI ŞI ACTIVE

Existenţa TDP-urilor este temporară. Ele vor circula pe piaţă numai pentru o perioadă limitată de timp. Apreciem că această perioadă trebuie să fie de circa 2 ani. Menirea lor este de a asigura transferul proprietăţii de stat la populaţie. Aceasta se va realiza prin schimbarea lor, prin negociere, prin tranzacţii de piaţă, pe acţiuni, obligaţiuni şi active şi produse ale societăţilor publice şi/sau mixte şi regiilor autonome.


Acţiunile societăţilor publice

Să revenim la exemplul nostru, cel al societăţii AURORA. Ne amintim că această societate are un capital de 10 000 000 lei, pentru care a emis 10 000 acţiuni, fiecare cu o valoare de 1 000 lei. Este posibil ca cei 100 de salariaţi ai ei să fi primit TDP-uri cu o valoare nominală egală (adică 10 000 000 iei), mai mică, (să zicem, 5 000 000 lei) sau mai mare (să zicem 15 000 000 lei). Ne amintim că TDP-urile exprimă dreptul de proprietate al salariatului asupra ansamblului economiei naţionale, în timp ce acţiunile exprimă dreptul de proprietate asupra unei anumite societăţi. Ne găsim aici la momentul transformării unuia în altul.

În realizarea acestui schimb trebuie să se acorde salariaţilor societăţilor publice dreptul de preemţiune, adică lor să li se acorde, mai întîi, dreptul de a schimba TDP-urile pe acţiunile societăţii în care lucrează. Numai dacă ei nu vor să cumpere, numai dacă mai rămîn acţiuni necumpărate de către ei, acestea vor putea fi oferite, spre cumpărare, deţinătorilor de TDP-uri din afara societăţii respective. Salariaţii societăţilor, în afară de dreptul de preemţiune, pot beneficia şi de avantajul de a schimba TDP-urile contra acţiuni la valoarea nominală a acestora, adică 10 000 de TDP-uri contra 10 000 acţiuni. Restul acţiunilor, nevîndute salariaţilor în cauză, pot fi vîndute la licitaţie, la un preţ diferit de valoarea lor nominală, mai mic sau mai mare. Exemplu, acţiuni de 2 000 lei vor putea fi vîndute contra TDP-uri cu valoare nominală de 4 000 lei sau 1 000 lei. Ce se va întîmpîa cu o societate în care nici un salariat al ei nu va dori să-şi investească TDP-urile ? Evident, acţiunile rămîn toate în proprietatea statului, în gestiunea Agenţiei Naţionale de Privatizare. După ce acţiunile au fost oferite salariaţilor societăţii şi aceştia au refuzat cumpărarea lor cu TDP-uri, Agenţia le va oferi, spre vînzare, prin licitaţie, altora. Între timp unitatea fiind gestionată de stat. Va fi sarcina şi dreptul agenţiei să decidă momentul şi preţul (în TDP-uri) vinderii acţiunilor, în ultimă instanţă ea putînd decide să lichideze, să desfiinţeze unitatea şi să-i pună în vînzare activele rămase (terenuri, construcţii, maşini, utilaje etc), evident, tot contra TDP-uri.

În toate cazurile, TDP-urile schimbate în acţiuni ale societăţilor publice vor fi imediat anulate şi retrase din circulaţie, ele şi-au îndeplinit misiunea, aceea de transferare a proprietăţii în mîinile populaţiei, ale particularilor.


Acţiunile societăţilor provenite din cooperative

Legea adoptată recent de Parlament se referă numai la transformarea în societăţi comerciale a unor unităţi economice de stat. Cooperativele - agricole, meşteşugăreşti, de consum - au fost lăsate de-o parte. Prin sistemele de preţuri, impozite şi investiţii practicate de vechiul regim, averea, proprietatea cooperativelor a fost serios afectată, în sensul că o parte din aceasta a fost transferată, fără echivalent, în proprietatea statului. Aceasta este motivul pentru care consider că membrii cooperatori ar trebui să participe pe picior de egalitate cu salariaţii unităţilor de stat la procesul general de redistribuire, de individualizare a proprietăţii. Aceasta presupune mai întîi transformarea cooperativelor în societăţi pe acţiuni, ca şi unităţile de stat. Toţi membrii cooperatori vor primi TDP-uri, ca şi salariaţii, conform mecanismului descris. În procesul de schimbare a TDP-urilor cu acţiuni ale noilor corporaţii se va ţine seama de specificul cooperativelor, adică de faptul că membrii cooperatori au contribuit efectiv, în bani sau în natură, inclusiv terenuri agricole, cu „părţi sociale" la formarea capitalurilor cooperativelor respective. Aceasta presupune că, mai întîi, o parte a TDP-urilor primite de cooperatori, cu valoare nominală egală cu aceea a părţilor sociale, vor fi schimbate automat pe noile acţiuni, restul mecanismului fiind identic cu cel descris la unităţile de stat.

Să luăm, ca exemplu, C.A.P. „PAJURA" din judeţul Teleorman care la data adoptării legii împroprietăririi dispune de un capital de 3 miliarde lei, format din 2 500 ha de pămînt (2 500 ha X 100 000 lei/ha = 2 500 000 000) şi 500 milioane în vite, grajduri, tractoare, autocamioane etc. Pămîntul a fost „adus" în întregime de membrii cooperatori, restul avuţiei a fost acumulată după constituirea C.A.P. Să presupunem că Ion Caraion a „adus" în C.A.P. 10 ha de pămînt, dar nu a lucrat nici o zi în C.A.P., în toţi aceşti ani lucrînd ca mecanic la uzina de şuruburi ASTRA din Alexandria, in timp ce soţia sa Elena Caraion a lucrat 18 ani la C.A.P. „PAJURA". Conform socotelilor noastre anterioare, cei doi vor primi cîte 720 000 lei, în TDP-uri, în total 1 440 000 lei. în primul rînd. Ion Caraion este îndreptăţit, deoarece a adus în C.A.P. 10 ha de pămînt, să schimbe un milion TDP-uri contra 1 milion acţiuni ale noii societăţi pe acţiuni PAJURA (10 ha X 100 000 lei/ha = 1 000 000 lei). Dacă o acţiune are valoarea nominală de 1 000 lei, asta înseamnă 1 000 acţiuni. Evident, el poate schimba numai 500 000 TDP-uri contra numai 500 acţiuni, restul păstrîndu-le pentru a le schimba pe acţiuni la societatea ASTRA sau oricare dintre celelalte modalităţi de utilizare a TDP-urilor.

După ce foştii proprietari de pămînt au cumpărat toate acţiunile pe care vor să le cumpere (în limita valorii pămîntului adus în C.A.P.), restul acţiunilor vor fi oferite, contra TDP-uri, celor care au lucrat în C.A.P., proporţional cu numărul anilor lucraţi. Este sigur că mulţi dintre aceştia vor rămîne cu multe TDP-uri neschimbate pe acţiuni. Ce vor face cu ele ? Evident, le vor putea investi în acţiuni ale altor societăţi, în obligaţiuni, active etc. Adunarea generală a noilor acţionari-proprietari va putea hotărî dacă vor vinde o parte din pămînt, în loturi de dimensiuni corespunzătoare criteriilor de eficienţă economică, prin licitaţie, contra bani, pe care îi vor împărţi între ei, proporţional cu numărul de acţiuni ; sau dacă-l vor închiria anual, sau pe termene mai lungi, de asemenea, contra bani, pe care, de asemenea, îi vor împărţi între ei, proporţional cu numarul de actiuni. În felul acesta se va rezolva problema pămîntului, fara fărîmiţarea şi risipirea acestuia, eliminîndu-se totodată o mare nedreptate făcută ţărănimii noastre.


Obligaţiunile regiilor autonome

Exact acelaşi mecanism, descris mai sus pentru acţiunile societăţilor, va funcţiona şi în cazul obligaţiunilor regiilor autonome, cu menţiunea că, aici, cererea va fi mai mare, dat fiind plusul de garanţie pe care-l oferă statul în ceea ce priveşte răscumpărarea obligaţiunilor şi plata dobînzii.


Activele societăţilor şi regiilor autonome

TDP-urile vor putea fi utilizate nu numai pentru cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni (hîrtii de valoare), ci şi pentru cumpărarea de avuţie reală, adică de active ale corporaţiilor publice şi regiilor autonome. Consiliile de administraţie ale societăţilor şi regiilor - la început vor fi toate numite de guvern - vor putea hotărî, în limitele prevăzute de lege, punerea în vînzare, prin licitaţie, contra TDP-uri, a oricărui activ al societăţilor şi regiilor (terenuri, clădiri, maşini, utilaje etc). De exemplu, consiliul de administraţie al societăţii AURORA, care are printre activele sale şi un hotel cu o valoare rămasă de 1 000 000 lei, hotărăşte punerea în vînzare, prin licitaţie, contra TDP-uri, a hotelului respectiv. Să presupunem că la licitaţie se prezintă mai mulţi cumpărători şi unul dintre aceştia oferă 1 500 000 lei sub formă de TDP-uri.

Este important de ştiut situaţia, structura contului de capital al societăţii AURORA la momentul încheierii acestei tranzacţii. Contul de capital poate fi constituit din acţiuni fie numai ale statului, fie numai ale particularilor, fie o compoziţie mixtă a acestora, adică şi de stat şi particulară. În toate cazurile în care statul mai are încă acţiuni în societatea respectivă, intrarea TDP-urilor, contra active, va avea ca efect anularea TDP-urilor respective, concomitent cu anularea acţiunilor statului, cu reducerea corespunzătoare a contului de capital al statului. În exemplul nostru, să presupunem că, la momentul vinderii hotelului, din cele 10 000 000 lei capital al societăţii, statul mai deţine 1 000 000 lei, restul de 9 000 000 fiind deja în mîna particularilor, deja schimbate în TDP-uri. Ca urmare a tranzacţiei de vînzare a hotelului, TDP-uri în valoare de 1 000 000 lei sînt anulate şi concomitent se anulează şi acţiunile statului în valoare nominală de 1 000 000 lei, contul de capital al statului devine zero. Aceasta înseamnă că deţinătorii particulari ai restului acţiunilor devin singurii proprietari ai corporaţiei. Mai rămîn încă 500 000 lei în TDP-uri. Aceasta reflectă faptul că valoarea rămasă a hotelului nu a fost corect evaluată la data transformării fostei unităţi de stat în societate comercială. Valoarea reală, stabilită prin legea cererii si a ofertei, pe piaţa liberă, este de 1 500 000 lei, şi nu de 1 000 000 lei. Aceşti 500 000 lei reprezintă un activ financiar, un drept al societăţii AURORA asupra unui activ real, un bun existent undeva în economia naţională. Ei vor fi înregistraţi în evidenţa contabilă ca atare, într-un cont de activ, urmînd a fi folosiţi de consiliul de administraţie al societăţii AURORA pentru cumpărarea de acţiuni în altă societate sau pentru cumpărarea unui alt hotel sau poate a unui microbuz pentru turiştii săi din hotelurile rămase în societatea AURORA, orice de natura mijloacelor de producţie.

Poate fi avută în vedere şi limitarea schimbului de TDP-uri contra active la nivelul valorii acţiunilor deţinute de stat. TDP-urile „încasate" de către regiile autonome din vînzarea propriilor active vor fi depuse la Banca Naţională, mărindu-se astfel contul de depuneri ale statului din care vor fi răscumpărate obligaţiunile emise pentru patrimoniul regiilor autonome. Rezultatul cel mai important al schimbului de TDP-uri contra active este apariţia pe piaţă a unei noi întreprinderi, în exemplul nostru aceea care a cumpărat hotelul. Aceasta poate fi o întreprindere personala, un singur individ a avut TDP-uri în valoare de 1 500 000 lei, o asociaţie sau o nouă societate cu capital exclusiv particular. Este foarte posibil ca hotelul respectiv să fi fost complet neutilizat, fiindcă avea nevoie de nu se ştie ce reparaţii neprevăzute în bugetul birocraţiei de stat. Putem însă schimba - în exemplul nostru - hotelul cu zeci de blocuri de locuinţe neterminate, străzi şi drumuri pe care-ţi distrugi maşina sau picioarele, secţii întregi de fabrici prin care suflă vîntul, mii de mijloace de transport trase pe dreapta etc. Cu ajutorul TDP-urilor toate aceste „active inactive" ar putea fi transformate imediat în mii de întreprinderi particulare prospere. Aici este marea „găselniţă" a TDP-urilor, pe care consilierii economici ai guvernului nu pot sau nu vor s-o vadă.


Cumpărarea de produse

TDP-urile vor putea fi utilizate nu numai pentru cumpărarea de mijloace de producţie constituite deja în active ale întreprinderilor existente, ci şi pentru cumpărarea de produse de natura activelor, a mijloacelor de producţie, de exemplu, autobuze de la Braşov, strunguri de la „23 August" etc. În acest tip de tranzacţii, apar unele complicaţii, în esenţă, de natură contabilă, însă acestea pot fi depăşite prin măsuri legislative şi organizatorice adecvate. Un frigider, de exemplu, poate fi utilizat atit ca mijloc de producţie, într-o unitate de alimentaţie publică, cît şi ca bun de consum, într-o locuinţă. La fel, un autoturism Dacia sau ARO. Cred însă că putem elabora o legislaţie care, prin sancţiuni aspre, ar putea asigura utilizarea respectivelor produse numai ca mijloace de producţie. Sigur că vor fi şi încercări de ocolire a legii, însă mi se pare că are dreptate cel ce-a spus că nu trebuie să riscăm să ne asfixiem în casă de teamă că, deschizînd fereastra, o dată cu aerul curat o să intre şi ţînţarii. De data aceasta „încasarea" de către vînzător, fie el societate publică sau particulară, regie autonomă, asociaţie sau întreprindere personală nu va mai avea ca efect modificarea vreunui cont de capital, ci a contului de venituri, concomitent cu sporirea unuia de activ, cel de TDP. Cu TDP-urile nu pot fi plătite însă salariile. Soluţia tehnică, din punct de vedere financiar, este aceea a depunerii TDP-urilor „încasate" pentru vânzări, pentru noi venituri, la banca unde vînzătorul are cont de depuneri care-i va credita (mări) contul de depuneri, adică de bani, în cauză. Din acest cont, vînzătorul îşi va putea efectua plăţile normale, inclusiv salariile. Şi pe această cale, a cumpărării cu TDP-uri de produse de natura mijloacelor de producţie, se prevede demararea rapidă a unui număr mare de noi întreprinderi particulare - personale, asociaţii - care să deschidă calea pentru noi locuri de muncă, noi produse şi servicii.

Din descrierea făcută se observă că TDP-urile nu vor putea fi niciodată schimbate pe piaţa liberă contra bani. Singurul punct în care ele vor fi schimbate în bani, sub formă de depozite la bănci, sub control impus prin reglementări ale Băncii Naţionale, va fi cel al tranzacţiilor generatoare de venituri din vînzări de produse şi servicii.


Garanţii pentru obţinerea de credite bancare şi contracte de închiriere

Fiecare TDP reprezintă o valoare, un drept de proprietate garantat de statul român. Puterea lui de cumpărare va fi la fel de stabilă ca şi aceea a banilor, a monedei naţionale. Cu această caracteristică, TDP-urile pot fi utilizate drept garanţie pentru obţinerea de credite de la bănci şi diverse contracte de închiriere - concesiune, arendă, comision, mandat etc. Cu ajutorul TDP-urilor mulţi întreprinzători particulari vor putea astfel obţine credite de la bănci, altfel niciodată disponibile. Orice bancă va şti că în caz de eşec - trebuie să acceptăm posibilitatea acestuia - va deveni proprietara TDP-urilor ce garantează creditele respective avînd deplină libertate în utilizarea acestora, ca oricare alt deţinător. Avem nevoie de un sistem de creditare sănătos, nu cu dobînzi „reduse" şi alte vorbe goale, ci cu dobînzi reale, stabilite pe piaţă, cu bănci responsabile şi realmente autonome în asigurarea agenţilor economici cu banii şi capitalurile de care aceştia au nevoie.


CONCLUZII

Comparând cele două sisteme de privatizare se poate observa că cel de-al doilea prezintă mai multe avantaje, dintre care menţionăm :
a) eliminarea din procesul de împroprietărire, de distribuire a avuţiei naţionale în proprietatea celor care au creat-o, a posesorilor de bani murdari (privilegiaţii, hoţii, bişniţarii vechi şi noi) ; ei nu vor putea cumpăra, cu banii lor murdari, TDP-uri şi, neavînd TDP-uri, nu vor putea cumpăra nici acţiuni, obligaţiuni şi active reale decît după ce acestea au intrat în proprietatea celor care au muncit cinstit, timp de decenii, la crearea actualei avuţii naţionale ;

b) formarea rapidă a unui important volum de capital particular românesc productiv, creativ, nu speculativ, bişniţăresc : TDP-urile nu vor putea fi utilizate decît pentru cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni, ceea ce va însemna instaurarea adevăratei democraţii economice (demos = popor, cratos = putere), a controlului real al poporului asupra avuţiei ţării, şi prin aceasta, asupra întregii vieţi sociale şi politice, fie pentru cumpărarea de active, de mijloace de producţie şi utilizarea acestora exclusiv, pentru investiţii, pentru realizarea de bunuri şi servicii ide care ţara are atîta nevoie ; -prin TDP-uri va fi eliminată starea actuală de dezordine şi indisciplină din unităţile de producţie, vor fi stabilite relaţii clare şi corecte între salariaţi, management, sindicate şi guvern ;

c) întărirea poziţiei capitalului românesc în faţa celui străin : întreprinzătorii particulari străini vor trebui să negocieze afaceri şi societăţi mixte nu cu birocraţii guvernului, ci cu întreprinzătorii particulari români, care vor negocia averea lor, nu cea obştească, comună, socială, colectivă etc. ;

d) prin TDP-uri se asigură împroprietărirea echitabilă şi substanţială a întregii populaţii a ţării : - TDP-ul îl face pe cel ce îl primeşte proprietar asupra avuţiei naţionale ; - rămîne în puterea lui să hotărască dacă va cumpăra acţiuni la o societate, obligaţiuni la o regie de stat sau să pună piatra de temelie a unei noi întreprinderi ; - va fi primul semn al recîştigării adevăratei demnităţi a românului umilit atîta amar de vreme ; - TDP-urile vor recompensa munca ; existenţa lor va avea un impact psihologic puternic asupra populaţiei, asupra eticii muncii; - tinerii vor şti că sînt moştenitorii averii părinţilor lor, care n-au muncit degeaba ; - după TDP-uri, tinerii vor „privi" altfel şi spre muncă şi spre părinţii lor.

***_-_***

IV. PROIECT DE LEGE PRIVIND ÎMPROPRIETĂRIREA POPULAŢIEI ROMÂNIEI


Capitolul I.
Dispoziţii generale

Art. 1. Pentru eliminarea marilor inechităţi făcute poporului român prin naţionalizarea şi cooperativizarea economiei naţionale de către ciclocratia comunistă, ca şi pentru formarea structurilor de proprietate cerute de economia de piaţă, întreaga avuţie naţională - care la data de 31 decembrie 1989 era constituită ca patrimoniu al unităţilor economice de stat şi cooperatiste este trecută integral în proprietate individuală a cetăţenilor României, corespunzător aportului fiecăruia la formarea acestei avuţii.

Art. 2. Bunurile care sunt necesare îndeplinirii funcţiilor statului trec în proprietatea statului român şi sunt administrate direct de instituţiile cărora le sunt date în folosinţă. Patrimoniul ce trece în proprietatea statului român este cel din Anexa 1 la prezenta lege.

Art. 3. În conformitate cu prevederile Legii privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, unităţile economice din Anexa 2 la prezenta lege se organizează ca regii autonome. Toate celelalte unităţi economice de stat, ca si cele cooperatiste - meşteşugăreşti, de consum şi agricole - cu rang de întreprindere şi cooperativă se organizează ca societăţi pe acţiuni, capitalul lor fiind egal cu patrimoniul net înregistrat la data de 31 decembrie 1989.


Capitolul II.
Titlurile de proprietate

Art. 4. În termen de 30 de zile de la data adoptării prezentei legi, Ministerul de Finanţe va comunica Agenţiei Naţionale de Privatizare valoarea totală a capitalului (patrimoniul net) pe care unităţile economice menţionate la art. 3 din prezenta lege îl aveau la data de 31 decembrie 1989. Pentru sprijinirea unităţilor economice de stat şi cooperatiste în stabilirea valorii suprafeţelor de teren pe care-l au în folosinţă, Ministerul de Finanţe, în termen de 15 zile de la data adoptării prezentei legi, va comunica unităţilor în cauză preţurile orientative ce urmează a fi aplicate diferitelor categorii de terenuri.

Art. 5. În termen de 15 zile de la primirea comunicării Ministerului de Finanţe, Agenţia Naţională de Privatizare va solicita Băncii Naţionale a României emiterea de titluri de proprietate (T.D.P.-uri), fiecare cu o valoare nominală de 1000 lei. Banca Naţională a României va pune TDP-urile emise la dispoziţia Agenţiei Naţionale de Privatizare în termen de 15 zile de la data primirii solicitării Agenţiei, conform aliniatului 1 de mai sus.


Capitolul III.
Atribuirea titlurilor de proprietate

Art. 6. Toţi cetăţenii români vor primi gratuit TDP-uri nominalizate, proporţional cu numărul anilor lucraţi, în perioada 1948 - 1989, în unităţi de stat şi cooperatiste, indiferent de domeniu, ramură, sector, funcţie, nivel de calificare.

Art. 7. În termen de 60 de zile de la data adoptării prezentei legi, Ministerul Muncii si Protecţiei Sociale va comunica la Agenţia Naţională de Privatizare lista tuturor angajaţilor la 22 decembrie 1989 şi a pensionarilor existenţi la data.de 22 decembrie 1989. Lista menţionată la aliniatul 1 va conţine numele şi prenumele celor în cauză, seria şi numărul buletinului de identitate, numărul de ani lucraţi, numele şi adresa unităţii unde cei în cauză lucrau la data de 22 decembrie 1989, sau de la care au ieşit la pensie la această dată.

Art. 8. Pentru cei care au lucrat în unităţi de stat sau cooperatiste în perioada 1948 - 1989 şi care au decedat înainte de 22 decembrie 1989, drepturile la TDP-uri vor fi stabilite de către Agenţia Naţională de Privatizare pe baza declaraţiilor personale ale primilor moştenitori ai celor decedaţi (soţ(ie), copilul cel mai în vârstă).În termen de 15 zile de la data prezentei legi, Agenţia Naţională de Privatizare va pune la dispoziţia celor interesaţi Declaraţia-tip pentru obţinerea de TDP-uri. Declaraţiile-tip, după completare şi semnare, vor fi depuse în termen de 45 de zile de la data adoptării prezentei legi. Agenţia Naţională de Privatizare va rezolva cererile de TDP-uri pentru decedaţi în termen de 15 zile de la primirea lor. Eventualele litigii în această materie vor fi rezolvate de către tribunale. Repartizarea TDP-urilor primite de către primii moştenitori între toţi moştenitorii îndreptăţiţi se va face ulterior, pe baza înţelegerii dintre cei în cauză, în ultimă instanţă de către tribunal, în conformitate cu legile în vigoare privind drepturile de moştenire.

Art. 9. Pentru cei care deşi au lucrat în unităţi de stat şi cooperatiste în perioada 1948-1989, dintr-un motiv sau altul, la data de 22 decembrie 1989 nu erau nici angajaţi, nici membrii cooperatori, nici pensionari, drepturile la TDP-uri vor fi stabilite de către Agenţia Naţională de Privatizare pe baza aceleiaşi declaraţii-tip pentru, obţinerea de TDP-uri şi în aceleaşi condiţii menţionate la art. 8, în cazul acesta declaraţia fiind completată şi semnată de către cel în cauză;

Art. 10. Pe baza rezultatelor aplicării prevederilor art. 6-9, din prezenta lege, Agenţia Naţională de Privatizare, prin filialele sale, va începe distribuirea către populaţie a TDP-urilor, această acţiune urmând a fi încheiată în 20 de zile de la data începerii ei.


Capitolul IV.
Utilizarea titlurilor de proprietate

Art. 11. În termen de 30 de zile de la data adoptării prezentei legi, pe baza comunicării Ministerului de Finanţe privind valoarea totală a capitalului regiilor autonome, Banca Naţionala a României va emite obligaţiuni, fiecare cu o valoare nominală de 1000 lei, acoperind întreaga valoare a capitalului regiilor autonome. Obligaţiunile astfel emise de Banca Naţională a României vor avea o scadenţă de 20 de ani şi o dobândă fixă de 2 la sută, calculată anual. Obligaţiunile vor fi date în gestiunea Agenţia Naţională de Privatizare, care le va pune în vânzare numai contra TDP-uri. Agenţia Naţională de Privatizare va repartiza numărul total de obligaţiuni pe regii autonome, proporţional cu valoarea capitalului regiilor respective. Obligaţiunile repartizate fiecărei regii vor fi oferite spre vânzare, contra TDP-uri, la valoare nominală, cu prioritate, celor angajaţi la data de 22 decembrie 1989 si celor ieşiţi la pensie din unitatea a cărei succesoare este, regia respectivă. În cazul în care cererea de obligaţiuni astfel determinată este mai mică decât valoarea obligaţiunilor repartizate regiei respective, restul obligaţiunilor vor fi oferite spre vânzare de către Agenţia Naţională de Privatizare, altor deţinători de TDP-uri. În cazul în care cererea de obligaţiuni determinată ca mai sus este mai mare decât valoarea obligaţiunilor repartizate regiei respective, repartizarea obligaţiunilor la care este îndreptăţit fiecare se va face proporţional cu valoarea TDP-urilor oferite de fiecare pentru a fi schimbate pe obligaţiuni. TDP-urile schimbate pe obligaţiuni vor fi anulate şi retrase din circulaţie.

Art. 12. În termen de 30 de zile de la data adoptării prezentei legi, toate societăţile comerciale constituite în conformitate cu art. 3 din prezenta lege, vor emite acţiuni, fiecare cu o valoare de 1000 lei, acoperind întreaga valoare a capitalului lor, aceeaşi valoare comunicată de către Ministerul de Finanţe, conform art. 4 din prezenta lege, şi le vor depune la filialele Agenţiei Naţionale de Privatizare.

Art 13. Membrii cooperativelor meşteşugăreşti şi de consum vor schimba în mod obligatoriu un număr de TDP-uri contra acţiuni ale noii societăţi provenite din fosta cooperativă la nivelul valorii părţilor lor sociale în fosta cooperativă. Restul acţiunilor vor fi oferite, cu prioritate, tot membrilor cooperatori.

Art. 14. Acţiunile societăţilor provenite din cooperative agricole de producţie vor fi oferite spre vânzare, contra TDP-uri, la valoare nominală, într-o primă prioritate, celor care s-au înscris în C.A.P. Restul acţiunilor societăţilor provenite din C.A.P.-uri vor fi oferite spre vânzare, contra TDP-uri, cu prioritate, la valoarea nominală, celor ce aveau calitatea de membrii cooperatori sau pensionari ai C.A.P.-ului respectiv la data de 22 decembrie 1989.

Art. 15. Prevederile aliniatelor 3,4,5 şi 6 ale art. 11 se aplică şi acţiunilor emise de către societăţile pe acţiuni provenite din fostele unităţi economice de stat şi cooperative - meşteşugăreşti, de consum şi agricole.

Art. 16. Posesorii de TDP-uri vor putea utiliza TDP-urile drept activ financiar pentru constituirea de noi întreprinderi - personale, asociaţii, societăţi pe acţiuni - în orice domeniu de activitate, conform prevederilor legale în vigoare.

Art. 17. TDP-urile vor putea fi utilizate ca mijloc de plată pentru cumpărarea de active (mijloace de producţie) din patrimoniul regiilor autonome şi societăţilor pe acţiuni din fostele unităţi economice de stat şi cooperatiste. Vânzarea de active contra TDP-uri de către unităţile menţionate în aliniatul precedent, se va face numai prin licitaţie publică, cu respectarea prevederilor legale privind organizarea licitaţiilor publice.

Art. 18. TDP-urile încasate de către regiile autonome prin vânzarea de active către populaţie vor fi depuse la Banca Naţională a României, unde vor fi anulate, cu valoarea lor nominală mărindu-se contul statului în care vor fi acumulate fondurile băneşti pentru răscumărarea obligaţiunilor emise de stat pentru patrimoniul regiilor autonome.

Art. 19. Societăţile pe acţiuni provenite din fostele unităţi economice de stat si cooperatiste vor putea vinde active din patrimoniul lor, contra TDPuri, prin licitaţie, numai în limita valorii nominale a acţiunilor deţinute de către stat, respectiv, cele nevândute populaţiei contra TDP-uri. TDP-urile încasate de către societăţile pe acţiuni din vânzarea de active, conform aliniatului precedent, vor fi anulate şi retrase din circulaţie. Concomitent, vor fi anulate şi acţiuni ale statului, în valoare nominală egală cu aceea a TDP-urilor încasate din vânzarea activelor, cu aceeaşi valoare reducându-se şi contul de capital al statului la societatea respectivă.

Art. 20. TDP-urile vor putea fi utilizate şi pentru cumpărarea de produse de natura mijloacelor de producţie - materiale, clădiri, maşini, utilaje, echipa-mente.etc. Tranzacţiile prevăzute la aliniatul precedent vor fi efectuate numai pe bază de contracte scrise, în care se va stipula expres că produsele respective vor fi utilizate numai pentru producţie şi nu pentru comercializare, încălcarea acestor prevederi atrăgând confiscarea produselor în cauză sau a contravalorii acestora. Contractele prevăzute în aliniatul precedent vor fi avizate, înaintea executării lor, de către reprezentanţii autorizaţi ai Băncii Naţionale a României şi, pe baza acestui aviz, aprobate de către reprezentantul autorizat al Agenţiei Naţionale de Privatizare. TDP-urile încasate de către vânzători pentru tranzacţiile prevăzute la aliniatul 1, însoţite de o copie a contractului menţionat la aliniatul 2 şi una a facturii comerciale a vânzătorului vor fi depuse, pentru a fi schimbate în lei, la filiala Băncii Naţionale a României, care a avizat favorabil contractul în cauză şi care va transfera suma respectivă de bani în contul curent al vânzătorului la banca unde acest cont este ţinut de către vânzător. TDP-urile schimbate pe lei de către Banca Naţională a României, în urma tranzacţiilor menţionate în aliniatul precedent, vor fi anulate şi retrase din circulaţie.


Capitolul V.
Dispoziţii finale şi tranzitorii

Art. 21. TDP-urile nu pot face obiectul unor tranzacţii, pe lei, pe piaţa liberă.

Art. 22. Operaţiunile privind atribuirea şi utilizarea TDP-urilor se vor încheia cel mai târziu la 31 dececmbrie 1992. TDP-urile neutilizate până la expirarea acestui termen îşi pierd valabilitatea. Până la aceeaşi dată, acţiunile deţinute de către stat sau cooperatiste, nu vor putea fi schimbate decât contra TDP-uri. De asemenea, în acelaşi interval de timp, obligaţiunile emise, în baza acestei legi, în contul patrimoniului regiilor autonome, nu vor putea fi schimbate decât contra TDP-uri. Atât obligaţiunile, cât şi acţiunile statului emise pe baza prezentei legi şi neschimbate pe TDP-uri până la data 31 decembrie 1992, după această dată, vor putea fi oferite spre vânzare, contra lei. După data de 31 decembrie 1992, Guvernul României va putea răscumpăra obligaţiuni emise pe baza prezentei legi din proprie iniţiativă, în orice moment, în serii complete, la valoarea lor nominală. Toate obligaţiunile şi acţiunile emise în baza prezentei legi vor putea fi transferate liber, contra lei sau alte active financiare sau reale imediat după intrarea lor în proprietatea populaţiei.

Art. 23. Litigiile privind atribuirea şi utilizarea TDP-urilor sunt de competenţa Agenţiei Naţionale de Privatizare si/sau a tribunalelor, după caz.

Art. 24. Statul Român garantează fiecărui cetăţean dreptul de proprietate dobândit, prin intermediul TDP-urilor, în condiţiile prezentei legi.

Art. 25. Se abrogă art. 23 din Legea privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, precum şi orice alte dispoziţii contrare prevederilor prezentei legi.

Art. 26. Prezenta lege intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României.

Dr. Constantin Cojocaru
August 1990

***_-_***


V. Un scenariu posibil pentru proprietarul de TDP-uri.

Ca urmare a acţiunii de împroprietărire pe care am propus-o, milioane de români vor deveni milionari. Aşa cum am văzut, după calculele mele, un an muncit în timpul dictaturii comuniste s-ar putea să echivaleze cu 40.000 lei. Un român care a lucrat 40 de ani de exemplu, va primi 1,6 milioane lei în TDP-uri. O familie care se găseşte acum în pragul pensiei s-ar putea afla în posesia unei „averi financiare" de peste 3 milioane lei. Ce pot face cetăţenii României cu aceste sume „fabuloase" ? Fabuloase pentru ei care o viaţă întreagă de-abia dacă au avut în mînă capital bănesc suficient pentru a-şi face mizerabilele cumpărături necesare supravieţuirii de la o chenzină la alta.

Aşa cum am arătat, există mai multe posibilităţi de utilizare a TDP-urilor şi este de aşteptat ca deciziile şi acţiunile deţinătorilor lor să îmbrace o mare diversitate de forme. Să încercăm, totuşi, să „proiectăm" un scenariu posibil tipic în care actorul va fi domnul Buzescu cetăţean al României împroprietărit prin TDP-uri. Vom prespune cazul cel mai tipic, anume acela al unui muncitor. Actorul poate fi schimbat însă cu oricare cetăţean al României împroprietărit cu TDP-uri : el poate fi lucrător activ sau pensionar, tînăr sau în vîrstă, bărbat sau femeie, muncitor, funcţionar, tehnician, inginer, economist, profesor, învăţător, medic, cercetător, poate să fi lucrat într-o unitate industrială, agricolă, social-culturală, oricare a lucrat ca salariat al statului sau ca membru cooperator. Pentru membrii cooperatori intervin mici diferenţe explicate în capitolul intitulat: „Privatizarea de care are nevoie România". Sînt convins că pornind de la scenariul domnului Buzescu fiecare cetăţean al României va putea, lesne, să-şi construiască propriul scenariu.

Domnul Petre Buzescu a lucrat 35 de ani în industria siderurgică românească, din care ultimii 5 la Combinatul Siderurgic Galaţi devenit Corporaţia (societatea comercială pe acţiuni) OŢELUL Galaţi unde lucrează şi în prezent şi unde intenţionează să mai lucreze 2 ani. Soţia sa Ana Buzescu a lucrat 25 de ani la întreprinderea de Transporturi Locale Galaţi, devenită Regia Autonomă de Transporturi Galaţi şi, de asemenea, intenţionează să mai lucreze acolo. Petre şi Ana au doi copii, din care unul este inginer, cu 5 ani vechime la Şantierele Navale din Galaţi şi este căsătorit iar celălalt este student şi necăsătorit. Conform socotelilor noastre, familia Buzescu senior va primi 2,4 milioane lei (Petre 35 ani munciţi X 40.000 lei/an muncit =1.400.000 lei; Ana 25 ani munciţi X 40.000 lei/an muncit = 1.000.000 iei). Ce pot face cei doi cu aceşti bani ? În primul rînd, fiecare poate cumpăra acţiuni şi obligaţiuni la unitatea în care lucrează : Petre poate cumpăra acţiuni la Corporaţia „OŢELUL", Ana, deoarece lucrează într-o regie autonomă, poate cumpăra obligaţiuni ale primăriei municipiului Galaţi, emise, printre altele, şi pentru valoarea fostei întreprinderi locale de transporturi în comun. Amîndoi se vor afla în faţa unei situaţii noi pentru ei; în faţa unor hotărîri cu mari consecinţe pentru viaţa lor ulterioară, ca şi aceea a copiilor lor. Sigur că se vor sfătui şi cu cei doi copii, şi cu colegii, prietenii, cunoştinţe care dispun de informaţii, mai mult sau mai puţin pertinente despre acţiuni, obligaţiuni, întreprinderi particulare, asociaţii, corporaţii, societăţi pe acţiuni, economia de piaţă etc. Nu trebuie omis faptul că pînă atunci vor fi trecut mai multe luni în care presa scrisă şi, mai ales, Televiziunea vor fi acordat spaţiile cuvenite pregătirii sistematice a populaţiei ţării pentru înfăptuirea cu succes a acestei mari revoluţii. La acel moment, familia Buzescu va dispune şi de sfaturile profesionale, competente ale specialiştilor băncilor, ca şi a altor instituţii financiare, existente, sau care vor fi înfiinţate între timp în fiecare localitate a ţării şi care vor avea printre atribuţiile lor şi pe aceea de a „plasa", adică de a investi TDP-urile în numele şi în contul proprietarilor acestora.

Posesorii de TDP-uri nu vor fi, deci, nici singuri, nici chiar atît de nepregătiţi în faţa întrebării : CE SA FAC cu hârtiile astea, cu TDP-urile ?, aşa cum încearcă deja să îi sperie unii dintre criticii concepţiei despre privatizare prin TDP-uri. În afară de cazul că cineva VA VREA şi va avea PUTEREA să-i aducă pe Petre şi Ana în stare de nepregătire şi panică. Un prim element de „panicare" a populaţiei îi va constitui aşa-zisa „lipsă de rentabilitate" a multora dintre unităţile economice ce vor emite acţiuni. În exemplul nostru, să presupunem că noua corporaţie .„OŢELUL" Galaţi va emite acţiuni în valoare de 10 miliarde de lei, adică 10 milioane de acţiuni reprezentînd valoarea capitalului acestei unităţi, aşa cum era înregistrată în evidenţa contabilă la data de 31 decembrie 1989. Petre Buzescu ar fi îndreptăţit, conform propunerii de lege, să schimbe 1,4 milioane lei TDP-uri pe 1,4 milioane lei acţiuni ale corporaţiei „OŢELUL", adică 1.400 acţiuni, fiecare cu o valoare nominală de 1.000 lei. Prin acest schimb, domnul Buzescu devine acţionar, coproprietar, adică proprietar al unei părţi a patrimoniului corporaţiei „OŢELUL". La timpul respectiv, domnul Buzescu va fi suficient de educat în ale corporaţiilor şi acţiunilor încît el va înţelege bine deosebirea între a fi proprietar de TDP-uri şi a fi proprietar de acţiuni. Din momentul în care a devenit proprietar de acţiuni el nu mai este proprietar al unei valori fixe, exacte, asupra a 1,4 milioane lei, ci proprietar fracţionar asupra valorii de piaţă a corporaţiei „OŢELUL". Fracţia, partea lui de proprietate rezultă din împărţirea numărului lui de acţiuni la numărul total de acţiuni emise şi distribuite de către corporaţia „OŢELUL". Se reţine că este vorba ele număr de acţiuni şi nu de valoarea nominală a acestora. Domnul Buzescu va fi deci proprietarul a 0,14 la sută din valoarea reală de piaţă a corporaţiei „OŢELUL" (cifră rezultată din împărţirea lui 1.400, numărul de acţiuni al căror proprietar este domnul Buzescu la 1.000.000, numărul total de acţiuni al corporaţiei).

Valoarea reală, de piaţă a corporaţiei, a acţiunilor corporaţiei, nu este determinată de valoarea nominală a acţiunilor, ci de capacitatea corporaţiei „OŢELUL" de a produce profit, de a fi rentabilă. Aceasta deoarece o parte din acest profit este împărţit, sub denumirea de divident, celor ce deţin acţiuni, proporţional cu numărul de acţiuni, nu cu valoarea nominală a acţiunilor. Din totalul profitului distribuit ca divident, domnul Buzescu va primi 0,14%; un alt acţionar, care, să zicem, deţine 14.000 de acţiuni va primi 1,4 la sută, adică de zece ori mai mult decît domnul Buzescu.

Procesul prin care se stabileşte valoarea reală, de piaţă a acţiunilor unei corporaţii este mai complicat şi nu este locul aici să intrăm în detalii. Ceea ce trebuie să reţinem este că această valoare depinde de mărimea dividentelor distribuite, care, la rîndul ei, depinde de mărimea profitului, care, la rîndul ei, depinde de munca celor angajaţi în corporaţia „OŢELUL", a muncitorilor şi managerilor ei. Este deci posibil ca acţiunile deţinute de către domnul Buzescu, deşi pe fiecare serie 1.000 lei, să se vîndă, fiecare, cu 1.500 lei, dar şi cu 500 lei. In primul caz, domnul Buzescu este proprietarul unei averi de 2,1 milioane lei (1.400 acţiuni X 1.500 lei/acţiune), în al doilea caz el va fi proprietarul unei averi de numai 0,7 milioane lei (1.400 acţiuni X 500 lei/acţiune).

Există deci posibilitatea ca o parte dintre cei împroprietăriţi prin TDP-uri să devină proprietarii unei averi mai mari, alţii ai uneia mai mici. Nu este aceasta o inechitate, o nedreptate ? Este. Ea provine din două cauze : 1. - valorile înregistrate în evidenţele noastre contabile nu corespund realităţilor şi ele nu vor corespunde nici dacă Ministerul de Finanţe va face cea mai „ştiinţifică" reevaluare din istoria omenirii; 2. - ţinînd seama de climatul social şi politic existent în prezent în ţară, eu am acceptat principiul priorităţii actualilor şi foştilor salariaţi ai întreprinderilor existente în schimbul TDP-urilor pe acţiuni.

Inechitatea menţionată poate fi înlăturată prin renunţarea la această prioritate, adică prin vinderea, contra TDP-uri, a tuturor acţiunilor ale tuturor corporaţiilor, exclusiv prin licitaţia publică. Este o decizie pe care va trebui să o ia Parlamentul ţării, la definitivarea proiectului de lege pe care l-am propus. În condiţiile licitaţiei, schimbul de TDP-uri contra acţiuni nu se va mai face la valoarea nominală, ci în funcţie de cererea pentru acţiunile corporaţiei „OŢELUL". În aceste condiţii, este posibil ca domnul Buzescu cu cele 1.400 TDP-uri (cu o valoare nominală de 1,4 milioane lei) să poată cumpăra nu 1.400 de acţiuni ci 2 800 (cu o valoare nominală de 2,8 milioane lei) sau numai 700 acţiuni (cu o valoare nominală de 0,7 milioane lei) ale corporaţiei .„OŢELUL".

În primul caz, cererea pentru acţiunile corporaţiei „OŢELUL" va fi atît de mică încît cu un TDP cu valoarea nominală de 1.000 lei vor putea fi cumpărate 2 acţiuni, fiecare cu o valoare nominală de 1.000 lei. În urma acestui schimb, domnul Buzescu va deveni proprietarul unui procent de două ori mai mare din patrimoniul corporaţiei „OŢELUL", adică 0,28 %. Lucrurile ar sta complet invers în al doilea caz, cînd domnul Buzescu, pentru a intra în posesia unei acţiuni de 1.000 lei, ar trebui să ofere două TDP-uri, fiecare cu o valoare de 1.000 lei, fiecare devenind proprietarul a numai 0,07% din patrimoniul societăţii „OŢELUL". De această dată, la vînzarea acţiunilor pe piaţă, deoarece înseşi acţiunile au fost obţinute în condiţii de piaţă, deţinătorii lor vor putea obţine un preţ egal, sau aproape egal, cu valoarea TDP-urilor cu care au fost împroprietăriţi. în primul caz, domnul Buzescu va vinde cele 2.800 acţiuni cu 500 lei pe bucată, încasînd, deci, 1,4 milioane lei, în al doilea caz, va vinde cele 700 acţiuni cu 1.500 lei pe bucată, adică tot 1,4 milioane lei.

Indiferent deci de forma în care se va realiza schimbul de TDP-uri contra acţiuni - cu sau fără licitaţie - în funcţie de decizia pe care o va adopta Parlamentul în acest domeniu - obţinerea de acţiuni şi/sau obligaţiuni, în cazul regiilor autonome, va fi principala direcţie în care se vor orienta cetăţenii ţării pentru investirea TDP-urilor primite prin împroprietărire.

In ambele situaţii, există posibilitatea ca domnul Buzescu să NU POATĂ schimba TDP-urile cu care a fost împroprietărit cu acţiuni sau obligaţiuni: - acţiunile sau obligaţiunile unităţii în care lucrează s-au vîndut prin licitaţie şi el n-a mai „apucat" şi nici „bancherul" său, cu toate eforturile, n-a mai găsit pe întreaga piaţă a ţării nici o acţiune şi obligaţiune pe care să o poată cumpăra cu TDP-urile domniei sale. S-ar putea de asemenea întîmpla ca domnul Buzescu să NU VREA să schimbe TDP-urile sale pe acţiuni sau obligaţiuni ale unei corporaţii sau regii autonome provenite din „fostele" unităţi economice de stat sau cooperatiste.

Cum bine ştim, TDP-urile nu pot fi schimbate pe bani; ele TREBUIE investite într-o întreprindere şi investiţia trebuie făcută repede deoarece viaţa TDP-urilor este limitată : numai doi-trei ani, după cum va hotărî Parlamentul ţării. Cum acţiunile întreprinderilor existente nu mai sînt de vînzare sau nu sînt „acceptate" de domnul Buzescu şi alţii ca el, vor trebui create noi întreprinderi. A investi într-o nouă întreprindere înseamnă a-ţi asuma riscuri mai mari decît a investi într-una existentă. Crearea acestor noi întreprinderi, va însemna practic apariţia pe scena economiei româneşti a adevăraţilor întreprinzători români, competenţi, curajoşi şi, lucru foarte important, deţinătorii unui capital financiar considerabil, sub formă de TDP-uri. Domnul Buzescu este unul dintre aceştia şi împreună cu fiul său, plus un coleg al acestuia şi alţi cîţiva oameni de încredere „înjghebează" o nouă întreprindere, cu active iniţiale formate, în principal, din TDP-uri şi ceva active băneşti, necesare pentru cheltuielile mărunte de început. Se pot organiza fie în asociaţie, fie într-o corporaţie. în cazul corporaţiei, să zicem că au pus laolaltă 30 de milioane de lei în TDP-uri şi un milion de lei în bancnote, deci un total de 31 de milioane. Corespunzător, noua corporaţie BOGA va emite 31.000 de acţiuni fiecare cu o valoare nominala de 1.000 lei. Aportul domnului Buzescu la activele noii corporaţii este format din cele 2,4 milioane TDP-uri (1,4 milioane ale sale, plus 1 milion al soţiei), plus 100 mii lei, care fuseseră depuse la CEC pentru cumpărarea unui autoturism Dacia, care, în noile condiţii, mai poate să aştepte. Aşa se face că domnul Buzescu va primi 2.500 de acţiuni ale noii corporaţii BOGA, devenind acţionar, proprietar a 8% (2.500 :31.000) din acţiunile corporaţiei, participînd cu procentul respectiv la vot şi la însuşirea dividentelor distribuite de consiliul de administraţie. Evident, domnul Buzescu poate lucra în continuare la corporaţia OŢELUL, se poate pensiona de acolo - fiindcă vor fi ceva „disponibilizări" şi la OŢELUL - şi sta acasă, ca pensionar, aşteptîndu-şi pensia de la stat şi dividentele de la BOGA, sau se poate angaja la BOGA, ca maistru, sau şef de echipă şi va „încasa" şi pensia şi dividentele şi salariul.

În ce sector se poate lansa corporaţia BOGA ? În oricare, fiindcă nevoie este peste tot. Avînd în vedere că Grigore, fiul cel mare al domnului Buzescu este un inginer priceput şi pasionat în construcţii navale, în întreţinerea şi repararea unei game largi de ambarcaţiuni navale fluviale, ca şi faptul că în acest sector se face simţită o mare cerere, sigură în prezent şi previzibilă în viitor, probabil că acesta va fi sectorul ales. Evident după o grijulie analiză a veniturilor şi cheltuielilor implicate, apelîndu-se la cunoştinţele unui economist competent, fără ca pentru asta să se facă o comandă în valută la institutele de marketing din Los Angeles. Primele tranzacţii ale noii firme vor fi cele de transformare a capitalului financiar disponibil sub formă de TDP-uri în activele reale necesare activităţii productive : un teren, o clădire, utilaje, care stau neutilizate dincolo de gardurile a numeroase unităţi economice de stat. Cu TDP-urile vor putea fi cumpărate şi echipamente şi materiale din producţia curentă a altor întreprinderi indiferent de natura şi forma de organizare a proprietăţii acestora. O parte a TDP-urilor va putea ii utilizată drept garanţie pentru obţinerea de capital bănesc de la bănci care să fie adăugat milionului deja vărsat de către acţionari, cu capitalul bănesc respectiv plătindu-se salariile şi celelalte cheltuieli pentru care, conform legii, nu pot fi utilizate TDP-urile. În felul acesta, după cîteva luni de la înfiinţare, partea stîngă a bilanţului contabil al corporaţiei BOGA va indica numai : active băneşti - bani în casa proprie, bani în cont la bancă -, alte active financiare - acţiuni ale altor corporaţii, obligaţiuni ale statului, cumpărate de BOGA pentru portofoliu - şi, bineînţeles, active reale - terenuri, clădiri, maşini, echipamente, materiale, produse finite etc. Nici urmă de TDP-uri. Corporaţia BOGA poate naviga, acum, cu toate pînzele sus, pe valurile economiei de piaţă, supunîndu-se „curenţilor" acesteia, uneori mai liniştiţi, alteori mai puţin liniştiţi.

Pentru domnul Buzescu, există, desigur şi posibilitatea deschiderii unei întreprinderi personale, în care să fie singurul investitor, singurul proprietar, singurul şef, bos, patron. Este foarte posibil ca domnia sa să aibă un astfel de caracter încît să nu poată - sau să nu vrea - să colaboreze nici cu feciorul, nici cu prieteni, nici cu colegi. Este dreptul iui să aibă caracterul pe care-l are şi este dreptul lui să-şi investească TDP-urile cum vrea. În virtutea acestor drepturi, ei îşi poate deschide un mic atelier de strungărie în propria curte sau, de ce nu, poate lua hotărîrea să se întoarcă în satul natal, să-şi investească TDP-urile într-un lot de pămînt, pus în vînzare, sau închiriere, de un „fost IAS" apropiat, într-un tractor şi alte maşini agricole ce i-ar fi necesare într-o astfel de îndeletnicire rentabilă (şi pentru el şi pentru ţară). Nu există, deci, nici un fel de restricţii în ceea ce priveşte domeniul în care domnul Buzescu îşi poate încerca şi manifesta spiritul de întreprinzător. România va deveni pentru toţi cetăţenii săi, pentru toţi domnii Buzescu, un pămînt al tuturor oportunităţilor. Nu mai este nevoie ca domnul Buzescu să emigreze în America (LAND OF ALL OPPORTUNITIES), deoarece odată cu TDP-urile însăşi esenţa Americii, sistemul ei economic, va emigra pe dealurile şi şesurile din jurul Carpaţilor. Ceea ce li se va cere domnilor Buzescu este exact ceea ce li se cere şi misterilor Jackson : muncă, sudoare, iniţiativă, creer, capacitate de a-ţi asuma riscuri şi de a accepta succesul altuia şi eşecul propriu.

TDP-urile vor oferi într-adevăr domnilor Buzescu multe şi mari oportunităţi. În aceeaşi măsură şi riscuri tot multe şi mari. Care sînt aceste riscuri ? În varianta că TDP-urile vor fi schimbate pe acţiuni la valoarea nominală, în condiţia acordării de priorităţi salariaţilor unităţilor în cauză, există riscul ca unii să devină mai bogaţi decît alţii. În orice caz: şi unii şi alţii vor fi mai bogaţi decît fără TDP-uri. În varianta schimbării de TDP-uri pe acţiuni prin licitaţii - cine dă mai mult - există riscul ca o parte a valorii nominale a TDP-urilor să fie consumată pe parcursul tranzacţiilor - sub formă de comisioane etc. - şi ca o parte din deţinătorii de TDP-uri să nu ajungă niciodată capitalişti financiari, adică proprietari de acţiuni şi obligaţiuni, fiind deci, constrînşi, în cele din urmă, să investească TDP-urile în întreprinderi noi, să devină capitalişti industriali.

În ambele variante menţionate, din momentul intrării în proprietatea capitalului financiar - acţiuni şi obligaţiuni - apare şi rămîne - riscul ca unele din aceste hîrtii să piardă din valoare, cu alte cuvinte deţinătorii lor să sărăcească. Mai mult, ne spune un mare economist român, marea masă a oamenilor României, din cauza actualei stări de sărăcie, vor vinde acţiunile pe bani, cu mult sub valoarea lor nominală pentru a-şi putea cumpăra bunuri de consum, rămînînd, în continuare săraci, în timp ce cîţiva, cu acţiunile respective, cumpărate ieftin, se vor îmbogăţi. Un alt mare economist român, evidenţiind volumul imens de capital financiar - mai multe mii de miliarde lei - ce va fi pus în mîinile cetăţenilor României, în condiţiile în care aceştia, cetăţenii României, nu au experienţa de proprietari de astfel de capital, in timp ce ţara nu dispune nici de specialişti în mânuirea tranzacţiilor financiare, descrie cu voluptate masele dezlănţuite de panică la cea mai mică adiere a cursurilor acţiunilor, urmate, cu repeziciune, de crahuri financiare apocaliptice şi, evident, de dezastrul economiei ţării. În varianta investirii TDP-urilor în noi întreprinderi - personale, asociaţii, corporaţii - a utilizării lor pentru cumpărarea de active, de mijloace de producţie, există riscul ca, din cauza nepriceperii în gestionarea întreprinderilor respective, proprietarii lor să dea faliment, adică să piardă parţial sau total TDP-urile cu care au fost împroprietăriţi. Toate aceste riscuri sînt reale. Există într-adevăr riscul ca o parte a celor ce vor fi împroprietăriţi cu TDP-uri să le piardă parţial, sau integral, să ajungă la fel sau aproape la fel de săraci cum erau înainte de TDP-uri. Mai săraci de atîta însă nu. Din ce cauză vor sărăci aceştia ? Din cauza sistemului de TDP-uri ? Nu, ci numai din cauza propriei nepriceperi. Există riscul ca o parte a celor ce vor fi împroprietăriţi cu TDP-uri să se îmbogăţească. Din cauza TDP-urilor ? Nu, ci numai din cauza propriei priceperi.

Într-un sistem economic care nu dispune de capital financiar - cum a fost cazul României - nu există riscul apariţiei de dezechilibre financiare. Sistemelor economice care dispun de capital financiar le este inerent riscul apariţiei de dezechilibre. Frecvenţa şi amplitudinea acestor dezechilibre depind de... priceperea şi voinţa celor ce controlează sistemele financiare în cauză, în cazul României această pricepere şi voinţă începe cu Preşedintele şi Parlamentul care numesc guvernatorii Băncii Naţionale a României, care, la rîndul lor, construiesc şi controlează întregul sistem financiar al ţării. Cine sînt cei ce hotărăsc priceperea şi voinţa de care depind dezechilibrele financiare ? Evident, domnii Buzescu, cetăţenii României, prin votul dat preşedintelui şi parlamentarilor.

Iată, deci, că, în esenţă şi în cele din urmă, întreaga problematică a reformei economice, a tranziţiei la economia de piaţă, a privatizării, a TDP-urilor, se reduce la domnul Buzescu, sub forma întrebării : este domnul Buzescu, adică poporul român, pregătit să se bucure de oportunităţile, de avantajele ce i le conferă economia de piaţă, şi, în acelaşi timp să-şi asume riscurile la care-l supune un astfel de sistem economic ? În ceea ce mă priveşte, răspunsul este categoric : DA. Deoarece există şi păreri contrare, exprimate public, de către mari specialişti ai ţării, economişti şi de alte profesii, cred că disputa ar trebui rezolvată direct, de către cel în cauză, adică de către domnul Buzescu, de către poporul român, prin referendum naţional. Ce ziceţi, domnule Buzescu ?

***_-_***



VI. Elemente ale economiei de piaţă.

În cuprins:
01. Ce este şi ce nu este economia de piaţă
02. "Capcanele teoretice" ale privatizării
03. Proprietatea
04. Legea cererii şi a ofertei
05. Monopolurile
06. Societăţile pe acţiuni
07. Acţiunile
08. Capitalul
09. Managementul
10. Consiliul de administraţie
11. Impozitele
12. Sistemul financiar
13. Bugetul
14. Cecul
15. Angajarea personalului
16. Falimentul

Recent a fost dată spre publicare noua versiune a „Schiţei privind strategia tranziţiei la economia de piaţă în România“ - versiunea MAI 1990 - pregătită de către Comisia guvernamentală pentru elaborarea programului economic de tranziţie la economia de piaţă, sub coordonarea domnului academician Tudorel Postolache.

Schiţa se constituie într-un document de reală valoare ştiinţifică şi practică - ea sintetizînd tot ce are mai bun gîndirea economică românească în acest moment şi va reprezenta un solid punct de plecare în formularea programului noului guvern.

Misiunea Comisiei nu a fost aceea de a opta pentru un tip de economie sau alta;

- opţiunea pentru economia de piaţă fusese făcută de către poporul român, prin actul Revoluţiei, guvernul provizoriu preluînd-o ca un mandat. Sarcina Comisiei guvernamentale a fost aceea de a defini strategia, adică modalităţile, căile, mijloacele şi măsurile a căror transformare în practică - ÎN TIMP - să realizeze transformarea economiei româneşti monopolist-statale într-o economie de piaţă. Comisia a formulat, într-adevăr, o STRATEGIE, în sensul că a reuşit să structureze un pachet de măsuri, a căror implementare, eşalonată pe parcursul anilor 1990—1992 va face, în concepţia Comisiei, ca economia românească, la sfîrşitul acestui interval, să aibă caracteristicile unei economii de piaţă, moderne, eficiente.

În acest interval, de doi ani şi jumătate, sectorul particular va ajunge să deţină circa 60-70% din avuţia naţională, restul de 30-40% rămînînd, în continuare, în proprietatea statului; - pentru 80 - 85% din nomenclatorul de produse preţurile vor fi liberalizate, în sensul că vor fi liber convenite între vînzători şi cumpărători; - pînă în 1992 monopolul statului asupra sistemlui bancar, valutar, de asigurări şi de comerţ exterior va fi complet eliminat; - într-una din variantele recomandate de către Comisie, leul va deveni convertibil la 1 Ianuarie 1992 ; va fi creat un nou sistem juridic pentru reglementarea întregii vieţi economice.

Părerea mea este că strategia elaborată de către Comisie, măsurile propuse şi eşalonarea în timp a acestora - necesită a fi „şlefuită" în continuare, în sensul radicalizării, concretizării şi accelerării realizării măsurilor propuse, în aşa fel încît să se asigure implementarea fundamentelor economiei de piaţă în România pînă la sfîrşitul anului 1990, deci cu doi ani mai devreme, evitîndu-se astfel prelungirea şi intensificarea actualei crize prin care trece economia românească, cu tot cortegiul de lipsuri şi de suferinţe pe care această criză îl aduce populaţiei. România poate intra în anul 1991 cu o economie în care mecanismele fundamentale ale pieţei libere să funcţioneze din plin, oferind astfel cetăţenilor săi bunurile şi serviciile la care aceştia sînt îndreptăţiţi.

Prima corecţie ce trebuie adusă strategiei elaborate de către Comisia guvernamentală priveşte însăşi definirea conţinutului conceptului de economie de piaţă, a punctului unde vrem să ajungem. Nu este lipsit de importanţă să reţinem faptul că în versiunea APRILIE 1990 a schiţei de strategie, acest subiect lipsea cu desăvârşire. În versiunea MAI 1990, Comisia defineşte economia de piaţă ca una în care „agenţii economiei, formal (juridic) independenţi şi egali, îşi exercită în mod autonom şi egal totalitatea funcţiilor prin care pot fiinţa ca elemente autoreproductibile ale organismului economic; - pe baza relaţiilor liber stabilite între ele - aşa numitele tranzacţii orizontale voluntare -, relaţii ce formează mecanismul de autoreglare (prin intermediul cererii şi ofertei de bunuri finale, de factori de producţie şi de monedă) al economiei naţionale, cu rol determinant în funcţionarea acesteia; - componentele motorii ale acestui mecanism sînt preţurile liber-convenite între agenţii economici, funcţionarea pieţelor pentru toţi factorii de producţie şi existenţa unui cadru instituţional corespunzător : sistemul de intermediere financiară (sistemul bancar, de care depinde formarea pieţei capitalului şi aplicarea unei politici monetare eficace), sistemul de impunere fiscală, sistemul interacţiunii cu mediul extern (inclusiv regimul funcţionării cursului de schimb), sistemul legal (ex. legislaţia antimonopolistă), o piaţă liberă a forţei de muncă, dublată de un sistem eficient de protecţie socială".

Am redat în întregime acest pasaj deoarece, după opinia mea, el este cea mai importantă parte a întregului text de circa 150 pagini al schiţei de strategie. Nu pot fi decît de acord cu afirmaţia Comisiei în conformitate cu care „conţinutul, trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă, sugerează, de altfel, şi direcţiile de acţiune pentru transformarea sistemului economiei de comandă", într-adevăr, în modul în care definim trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă definim şi direcţiile de acţiune pentru a o construi. Ori tocmai aici este problema : trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă NU sînt cele reţinute de către Comisie. Agenţii economiei independenţi şi egali din punct de vedere formal (juridic) nu reprezintă o trăsătură distinctivă a economiei de piaţă (vezi parodia juridică a „autogestiunii", larga „autonomie" şi „egalitate" acordate unităţilor economice de stat de către legile ceauşiste); - în economia de piaţă agenţii economici nu sînt „elemente autoreproductibile" ale organismului economic (vezi numărul imens al agenţilor economici care apar şi dispar în fiecare an în economiile de piaţă) ; - în economia de piaţă preţurile nu sînt liber-convenite între agenţii economici - ele sînt stabilite în afara controlului agenţilor economici, prin acţiunea „mîinii invizibile" (vezi Adam Smith), a acţiunii legii cererii şi ofertei; - un cadru instituţional cu sisteme financiare, bancare, monetare, valutare a existat şi există şi în economiile de piaţă, democratice, şi în cele monopolist-statale, de comandă. Existenţa sau inexistenţa lor nu este o caracteristica distinctivă a economiei de piaţă ; - conţinutul lor este diferit, specific unui anumit tip de economie ; de piaţă, sau de alt fel.

Trăsăturile caracteristice ale economiei de piaţă sînt altele decît cele reţinute de către Comisie. Ele sînt următoarele :
-proprietatea individuală (particulară, privată) este forma dominantă de proprietate asupra resurselor economice, asupra avuţiei acumulate în societate, asupra capitalului ;
-proprietatea individuală poate îmbrăca o infinitate de forme organizatorice, de întreprinderi - personale, asociaţii, corporaţii, societate pe acţiuni etc.

Fără a-şi pierde caracterul de individualitate proprietatea individuală constituie suportul de neînlocuit al autonomiei decizionale şi răspunderii patrimoniale a agenţilor economici în utilizarea capitalului;
- autonomia şi răspunderea decizională a agenţilor economici este o condiţie de neînlocuit a concurenţei;
- la rîndul ei, concurenţa face posibilă acţiunea legii cererii şi ofertei care determină preţurile, în mod obiectiv, în afara controlului agenţilor economici;
- preţurile astfel stabilite, în mod obiectiv, asigură alocarea resurselor economice în funcţie de nevoile reale ale societăţii şi reducerea consumurilor acestor resurse, realizarea produselor şi serviciilor de care are nevoie societatea cu costuri minime - aceasta este „baza temeliei fundamentului" economiei de piaţă ;
- cadrul instituţional al economiei de piaţă (sistemul de organizare al proprietăţii - tipuri de întreprinderi, sistemul bancar, monetar, valutar etc.) este structurat de asemenea natură încît să asigure maximum de libertate de decizie şi acţiune agenţilor economici, în limitele impuse de restricţiile sistemului social pe care sistemul economic îl deserveşte.

În economia de piaţă statul intervine în calitate de consumator al unei părţi din resursele economice, consum cerut de îndeplinirea funcţiilor sale specifice - apărarea naţională, educaţia generală a populaţiei, protecţia socială etc. - pentru care el îşi creează un sistem de taxe şi impozite, prin care preia resursele respective din proprietatea agenţilor economici, de moderator al acţiunii agenţilor economici, fie indirect prin sistemul juridic, fie direct prin controlul (impunerea) unora dintre deciziile agenţilor economici, de obicei preţurile, în anumite condiţii ; - ca proprietar, al unei părţi din capitalul naţional, tot în condiţii determinate, fie pentru asanarea unor întreprinderi sau sectoare economice, fie pentru protejarea unei părţi a populaţiei; - pentru economia de piaţă, prezenţa statului ca agent economic proprietar este un „rău necesar" ; - cînd această prezenţă trece dincolo de strictul necesar, avantajele economiei de piaţă menţionate — a se produce numai ce dar tot cît vrea populaţia, la costuri minime - sînt diminuate.

Recapitulând, economia de piaţă se caracterizează deci prin :

a) dominaţia proprietăţii individuale asupra capitalului şi restrîngerea proprietăţii de stat Ia minimum necesar determinat de cerinţele de asanare a unor sectoare economice şi de protecţie socială, cerinţe specifice la un moment dat, unei economii naţionale date;

b) organizarea proprietăţii individuale într-o largă diversitate de agenţi economici, de FORME de întreprindere - personale, de asociaţie pe acţiuni - toate însă avînd la bază aceeaşi formă de proprietate, cea individuală - diversitate cerută de specificitatea diferitelor produse şi servicii necesare societăţii, de structura tehnică a economiei naţionale la un moment dat;

c) acţiunea legii cererii şi ofertei în stabilirea preţurilor tuturor mărfurilor - inclusiv ale capitalului şi monedei naţionale - preţuri care joacă astfel rolul de instrument unic (şi obiectiv) de alocare a resurselor economice pentru realizarea produselor şi serviciilor de care societatea are realmente nevoie şi de minimizare a consumului respectivelor resurse;

d) rolul statului este esenţialmente unul de arbitru şi moderator, concretizat în crearea sistemului juridic şi instituţional prin care asigură existenţa şi integritatea celor trei caracteristici fundamentale mai sus menţionate - apărarea proprietăţii individuale, definirea formelor de întreprindere, controlul acţiunii legii cererii şi ofertei.

În România trebuie deci construit un sistem economic care să aibă aceste caracteristici fundamentale, chiar dacă procentul proprietăţii de stat va fi mai mic sau mai mare decît în ţara X sau ţara Y, la momentul istoric A sau B, chiar dacă formele concrete de întreprindere din România vor semăna mai mult cu cele din SUA decît cu cele din Franţa, chiar dacă modalităţile concrete de intervenţie ale statului român în reglarea mecanismelor legii cererii şi ofertei, în perioada de tranzit, ca şi după aceea, se vor apropia mai mult de cele utilizate de statul suedez decît cele practicate de cel brazilian.

Conştientă de faptul că în elaborarea unei strategii este la fel de importantă definirea punctului la care vrei să ajungi ca şi a celui de la care pleci, Comisia alocă ceva mai mult de o pagină de text caracterizării sistemului economic existent în România, cel lăsat de către dictatură.

Din păcate, singurul lucru pe care îl aflăm despre conţinutul sistemului economic românesc care ne-a dus la sărăcia pe care o cunoaştem cu toţii este acela că acesta a fost „socialism monopolist de stat" caracterizat printr-un „accentuat" centralism birocratic, care, în România, „a căpătat forme de-a dreptul monstruoase". Restul textului se concentrează asupra consecinţelor adoptării sistemului economic respectiv ; - paralizarea iniţiativei creatoare în societate, iraţionalitate şi ineficientă în utilizarea resurselor, deturnarea activităţii economice de la finalitatea ei socială firească - nevoile sociale, formarea de adinci dezechilibre în economie - reflectate în rămînerea în urmă a agriculturii, supradimensionarea ramurilor industriale de prelucrare primară, agravarea problemei energetice, neglijarea sectorului terţiar, reducerea competitivităţii internaţionale a economiei româneşti, impunerea de privaţiuni materiale şi spirituale greu de imaginat pentru o ţară europeană la sfîrşitul secolului XX.

Deşi caracterizarea sistemului economic instaurat în România ca „socialism monopolist statal centralist - birocratic" reflectă esenţa conţinutului sistemului respectiv, cred că detalierea acestei definiţii ar fi de natură a ajuta la concretizarea celor mai adecvate modalităţi de transformare a lui într-un altul, respectiv în sistemul economiei de piaţă. În acest sens, mi se pare potrivit să pornim de la aceleaşi caracteristici fundamentale pe care le-am utilizat şi în definirea conţinutului sistemului economic de piaţă : proprietatea, formele de organizare economică a acesteia, modul de stabilire şi rolul preţurilor, sistemul juridic şi cadrul instituţional de desfăşurare a activităţii economice.

Procedînd astfel vom observa cu uşurinţă că sistemul economic de la care trebuie să pornim în construirea economiei de piaţă în România se caracterizează prin următoarele :

a) dominaţia absolută a proprietăţii de stat, proprietate de clică (comunistă) asupra capitalului, chiar dacă, formal, în societate, au continuat să fiinţeze şi agenţi economici constituiţi în aşa-zise cooperative şi întreprinderi particulare - prin sistemul juridic şi instituţional impus de către stat, dreptul de proprietate al cooperatorilor şi întreprinzătorilor particulari a fost golit de conţinut, ei acţionînd în sistemul economic ca auxiliari ai proprietăţii de stat :

b) proprietatea de stat a creat o formă specifică de întreprindere, întreprindere unică a statului la nivelul întregii economii naţionale, statul fiind unicul agent economic; - în exercitarea drepturilor sale de proprietar unic asupra capitalului, statul şi-a format aşa-zisele întreprinderi, centrale, ministere, care nu au acţionat niciodată ca agenţi economici autonomi decizionali şi responsabili patrimonial, ei nereprezentînd proprietari diferiţi, angajaţi în concurenţă pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor, ci compartimente diferite ale uneia şi aceleiaşi întreprinderi ;

c) eliminarea din sistemul economic a concurenţei, a agenţilor economici autonomi decizional şi răspunzători patrimonial, a însemnat şi eliminarea condiţiei esenţiale pentru acţiunea legii cererii şi ofertei, respectiv a funcţionării preţului ca instrument obiectiv de alocare a resurselor în funcţie de nevoile reale ale societăţii şi de minimizare a consumului acestora ; - în schimb, preţul a fost transformat - şi utilizat - ca instrument de redistribuire a veniturilor pentru realizarea intereselor economice şi politice ale statului, funcţia preţului de alocare a resurselor fiind înlocuită cu decizii arbitrare ale aparatului birocratic al statului ;

d) pentru asigurarea perpetuării formei de proprietate, de întreprindere şi a mecanismului de preţ, statul şi-a construit şi propriul sistem juridic şi cadru instituţional : sistem bancar, monetar, valutar, de asigurări sociale etc.


Cu aceste detalieri, componentele strategiei tranziţiei la economia de piaţă apar cu toată claritatea :

a) liberalizarea şi legiferarea proprietăţii individuale, dar şi transformarea celei mai mari părţi a actualei proprietăţi de stat în proprietate individuală, cu excepţia unor sectoare de activitate a căror menţinere în proprietatea de stat este reclamată de caracterul lor de monopol natural sau suport social ;

b) desfiinţarea completă, a actualei întreprinderi unice de stat şi înlocuirea ei cu forme de întreprindere compatibile cu cele două forme de proprietate ce vor funcţiona în noul sistem economic - individuală şi de stat;

c) recunoaşterea rolului preţului, stabilit prin mecanismul legii cererii şi al ofertei, ca instrument de alocare şi consumare a resurselor în procesele economice ;

d) crearea cadrului juridic care să asigure funcţionarea sistemului economic în conformitate cu legislaţiile pieţei şi cu restricţiile impuse de sistemul social.


2. „Capcanele teoretice" ale privatizării

Sub titlul „Privatizarea nu e «pom de Crăciun»", în nr. 5 din 13.07.1990 al periodicului „Economistul", domnul prof. dr. Ion Blaga publică un foarte interesant articol care, după cunoştinţele mele, reprezintă prima încercare de fundamentare teoretică, făcută in presa de specialitate din ţara noastră, a poziţiei celor ce se opun împroprietăririi populaţiei cu o parte a actualei bogăţii acumulate în proprietatea statelor ce au „moştenit" birocraţiile comuniste, ca soluţie pentru crearea şi dezvoltarea rapidă a sectorului particular în economie. Domnul profesor înţelege prin privatizare exact acelaşi lucru pe care-l înţeleg şi eu : crearea şi dezvoltarea în economie a unui sector particular, bazat pe proprietatea privată. Deosebirile dintre noi se referă la : a) căile prin care poate fi şi trebuie creat sectorul particular în economie şi b) relaţia dintre privatizare şi economia de piaţă.

Poziţia mea este aceea că dispunem de două căi de creare şi dezvoltare a sectorului particular :
1) transformarea economiilor băneşti existente în prezent la populaţie în capital, incluzînd şi utilizarea acestor economii pentru cumpărarea de către populaţie a unei părţi a actualei avuţii ce formează obiectul proprietăţii de stat.
2) împroprietărirea populaţiei, adică transferarea către populaţie, în mod gratuit, a unei alte părţi a actualei avuţii ce formează obiectul proprietăţii de stat.

Domnul profesor susţine că există o singură cale de creare a sectorului particular, respectiv numai prima dintre cele două căi menţionate. În ceea ce priveşte relaţia dintre privatizare şi economia de piaţă, poziţia mea este că privatizarea - crearea şi dezvoltarea sectorului particular - este o componentă a procesului de tranziţie la economia de piaţă, că nici nu se poate vorbi de tranziţie la economia de piaţă fără privatizare, că asigurarea caracterului predominant al sectorului particular în economie constituie condiţia sine qua non a funcţionării mecanismelor economiei de piaţă.

Domnul profesor este de părere că, citez : „aceste două procese - tranziţia la economia de piaţă şi privatizarea - sînt distincte ; ele au conţinuturi diferite şi se desfăşoară în timpi diferiţi”. Cum ajunge domnul profesor să vadă în economia de piaţă şi privatizare două procese distincte, separate şi independente unul de altul ? Din cîte-mi dau eu seama, lăsîndu-se prins într-o capcană teoretică, din care nu mai poate scăpa decît negînd realitatea. Domnia-sa susţine teoria în conformitate cu care proprietatea de stat nu este ceea ce spun cuvintele că ar fi, adică proprietatea statului, ci proprietate comună, colectivă, a cetăţenilor, a întregului popor, că nu statul este proprietar, adică nu miniştrii şi directorii numiţi de miniştri sînt cei ce posedă, decid şi folosesc fructul utilizării economice a avuţiei ce formează obiectul proprietăţii - profitul, ci totalitatea cetăţenilor ţării. Cetăţenii îşi exercită dreptul lor de proprietari colectivi nu direct, ci indirect prin reprezentanţii lor, miniştrii şi directorii. Obiectul proprietăţi colective este unitar, formează un întreg. Acesta nu poate fi separat în bucăţi, astfel încît fiecare cetăţean să se transforme dintr-un proprietar indirect în proprietar direct, din proprietar colectiv în proprietar pur şi simplu. Nu : aşa ceva ar însemna nici mai mult, nici mai puţin decît „exproprierea cetăţenilor de bunurile proprietate colectivă, nesocotirea intereselor de proprietari ale acestora". Deci nu statul, ci cetăţenii, în calitatea lor de proprietari colectivi, ar fi cei expropriaţi.

Odată prins în această capcană, domnul profesor nu mai are altă scăpare decît să constate că singura modalitate prin care avuţia ce formează obiectul proprietăţii de stat se poate transforma în obiect al proprietăţii particulare este vînzarea ei către populaţie, către cetăţeni. Altfel spus, cetăţenii României care au muncit patru decenii ca să acumuleze avuţia care se află acum în proprietatea statului vor mai trebui să muncească alte decenii, să economisească, să strîngă bani, să cumpere de la stat, care nu este proprietar, o avuţie care le aparţine, ai căror proprietari colectivi sînt chiar ei, viitorii cumpărători.

Domnul profesor nu ne precizează cîte decenii le vor trebui cetăţenilor români pentru „răscumpărarea" înteprinderilor de stat, informîndu-ne numai că „ar fi necesare destul de multe decenii". Utilizînd chiar cifrele pe care ni la pune la dispoziţie articolul domniei sale, rezultă însă că perioada respectivă ar fi exact de 75 de ani. Asta ar însemna că în anul 2065 sectorul particular va reprezenta 50 la sută din capitalul utilizat în economia românească. Împroprietărirea populaţiei prezintă dezavantajul că ridică „numeroase probleme“, ...pentru a căror soluţionare, să spunem deocamdată, nu există nici măcar criteriile necesare.

Care sînt aceste „numeroase probleme“ ? Domnul profesor menţionează numai două : a) evaluarea, adică stabilirea valorii avuţiei în proprietatea statului, b) stabilirea criteriilor de împroprietărire, adică ce, cui şi cît să se dea. Eu am propus soluţii practice pentru rezolvarea acestor două probleme şi mă aşteptam ca domnul profesor să ia poziţie faţă de ele, să le critice şi, bineînţeles, sâ le înlocuiască cu altele, mai bune, sau să propună modificarea, completarea lor. În locul acestui demers constructiv, domnul profesor ne oferă o ameninţare, spunîndu-ne că „soluţionarea greşită a problemei conferă împroprietăririi un caracter contradictoriu, care poate deveni sursă de conflicte sociale“. Ideea este reluată într-un alt paragraf al articolului, unde ni se precizează că împroprietărirea poate „stîrni reacţii puternice în masa largă a populaţiei... care nu numai că poate frîna tranziţia la economia de piaţă, dar poate determina chiar întoarceri la vechile stări de lucruri“.

În afară de faptul că ar fi „puternice“ nu aflăm ce fel de reacţii ar stîrni împroprietărirea în masa largă a populaţiei. Fiind însă vorba de reacţii, trebuie să traducem că acestea ar fi împotriva împroprietăririi. Să fie oare românul atît de „original“ încît să respingă dreptul lui la proprietate, drept considerat sfînt, fundamental, de către toţi semenii lui cunoscuţi în univers ? Cine s-ar împotrivi la împroprietărire ? Bişniţarii şi privilegiaţii vechiului regim ? Dacă la aceştia se gîndeşte domnul profesor, atunci sînt de acord cu dumnealui : cu siguranţă, aceştia vor avea reacţii negative fată de împroprietărire. Ei nu reprezintă însă „masa largă a populaţiei şi reacţiile lor negative nu vor fi atît deputernice“ încît să frîneze tranziţia la economia de piaţă şi, cu atît mai puţin, să determine întoarcerea la vechile stări de lucruri. Este adevărat, că aceste categorii vor : avea „reacţii pozitive“ faţă de calea de privatizare propusă de domnul profesor, respectiv faţă de transferarea avuţiei din proprietatea statului în aceea a populaţiei exclusiv pe calea vînzării. Domnul profesor Blaga ne prezintă numai dezavantajele privatizării prin împroprietărire, aşa cum le-am descris mai sus. Nu ne spune nimic însă despre avantajele împroprietăririi. N-o fac nici eu : le-am prezentat cu altă ocazie. Fără a face nici o menţiune despre dezavantajele privatizării prin vînzare, domnul profesor ne ajută să surprindem avantajele acesteia.

Sintetic, binefacerile privatizării prin vînzare ar fi :
a) reducerea dezechilibrelor monetare, respectiv a inflaţiei;
b) modernizarea tehnică şi structurală a sectorului economic de stat;
c) constituirea de fonduri de protecţie socială.

Să le analizăm pe rînd. În ceea ce priveşte dezechilibrele monetare, trebuie observat că vînzarea proprietăţii de stat către populaţie va avea ca efect transferul unei părţi din banii ţinuţi la ciorap sau în conturi ale populaţiei la bănci în conturi ale întreprinderilor de stat la bănci şi, respectiv, transferul de active sau acţiuni din proprietatea statului în cea a particularului. După cum ne anunţă noul guvern, în economia de piaţă, întreprinderile de stat vor fi la fel de „autonome“ ca cele particulare, se vor gestiona după aceeaşi unică Lege a întreprinderii, în aceste condiţii, transferurile de bani între conturile întreprinderilor particulare şi ale celor de stat, ca urmare a vînzării proprietăţii de stat, nu vor afecta cantitatea totală de bani existentă în circulaţie, banii respectivi putînd ajunge, prin intermediul salariilor, sau altor plăţi, să fie folosiţi pentru exact aceleaşi cumpărături pe care le-ar fi făcut populaţia fără actul cumpărării proprietăţii de stat.

Pentru controlul echilibrelor monetare, respectiv al inflaţiei, va trebui să apelăm la cu totul alte mecanisme, în primul rînd la sporirea volumului de mărfuri şi servicii. Din acest punct de vedere, privatizarea prin împroprietărire ar permite „demararea“ rapidă a zeci de mii de întreprinderi particulare sănătoase, capabile să aducă pe piaţă o mare cantitate de bunuri şi servicii, în timp ce privatizarea prin vînzare ar asigura acelaşi lucru cu o întârziere de... 75 de ani. Ideea modernizării tehnice şi structurale a sectorului de stat pe seama banilor luaţi de la populaţie mă trimite la aceea a transfuziei de sînge sănătos dintr-un corp tînăr într-unui bătrîn şi bolnav. Ne este chiar aşa de scump acest sector de stat ramolit care ne-a chinuit viaţa timp de decenii încît să merite să-i prelungim existenţa pentru multe alte decenii, sacrificînd dezvoltarea viguroasă a tînărului organism al sectorului particular ? Să riscăm îmbolnăvirea sau creşterea pipernicită a tînărului pentru menţinerea în viaţă a unui organism sclerozat ?

Asemănător stau lucrurile şi cu cel de-ai treilea „avantaj“ al privatizării prin vînzare : constituirea fondurilor de protecţie socială pe seama acumulărilor sectorului particular. În virtutea căror principii sectorul particular trebuie să plătească pensiile de şomaj, de bâtrîneţe sau de invaliditate ale sectorului de stat ? Dacă sectorul de stat nu este în stare să-şi asigure fondurile respective prin forţe proprii atunci să părăsească scena, s-o lase celui capabil.


3. Proprietatea

O caracteristică fundamentală a economiei de piaţă o reprezintă autonomia decizională a agenţilor economici bazată pe proprietatea individuală asupra resurselor economice, asupra capitalului. Proprietatea individuală implică exercitarea de către individ, în totală libertate, a tuturor componenteolr definitorii ale dreptului de proprietate : posesie, utilizare, dispoziţie, uzufruct. Delegarea de către individ, a exercitării unuia sau altuia dintre elementele dreptului său de proprietar nu schimbă caracterul de individualitate al proprietăţii sale, tot aşa cum delegarea de către stat a exercitaţii unuia sau altuia dintre elementele dreptului său de proprietate nu schimbă caracterul statal al proprietăţii acestuia.

În ţările democratice ale lumii au fost dezvoltate forme de organizare a exercitării dreptului de proprietate individuală care răspund cu succes cerinţelor progresului tehnic - concentrarea de resurse economice, de capital - şi păstrează intact caracterul de individualitate al proprietăţii. Astfel, există întreprinderile personale - în care individul participă cu întregul capital conduce direct şi răspunde cu întreaga avere, nu numai cu aceea investită, pentru obligaţiile asumate; - asociaţiile de diverse tipuri - în care doi sau mai mulţi indivizi (sau asociaţii) participă la formarea capitalului unităţii economice, la conducerea acesteia, răspunzînd solidar cu întreaga lor avere, nu numai aceea investită în unitatea respectivă, pentru obligaţiile asumate : - corporaţiile sau societăţile pe acţiuni, sau comerciale, cum mai sînt denumite - în care mai mulţi particulari participă la formarea capitalului, la numirea conducerii acestuia - nu şi la conducerea lor propriu-zisă - răspunzînd pentru obligaţiile asumate de unitate numai în limitele capitalului investit. Toate acestea, deci - întreprinderile personale, asociaţiile şi corporaţiile - nu sînt forme diferite de proprietate, ci forme diferite de organizare economică a uneia si aceleiaşi forme de proprietate - PROPRIETATEA INDIVIDUALA. În toate ţările democratice, proprietatea individuală este dominantă, proprietatea de stat are un caracter minoritar, limitat, existenţa şi dimensiunile ei fiind determinate fie de caracterul de monopol natural al unor resurse şi activităţi - pămînt, bogăţii ale subsolului, anumite tipuri de transporturi şi alte servicii orăşeneşti şi comunale etc.- fie de necesităţi temporare de protecţie socială - asanarea unor sectoare de activitate, păstrarea echilibrului ecologic etc. Proprietatea de stat este una din modalităţile prin care statul modern, democratic, intervine ca moderator în mecanismul economiei de piaţă, care esenţialmente este un mecanism bazat pe proprietatea individuală.

În România prerevoluţionară structura de proprietate asupra avuţiei naţionale acumulate (exclusiv valoarea pământului) era următoarea : - unităţi de stat 77,4 la sută; - unităţi cooperatiste 3,4 la sută; - populaţie 19,2 ia sută. De observat că cea mai mare parte a procentului de 19,2 la sută atribuit populaţiei (proprietate individuală, personală) acoperă valoarea locuinţelor şi anexelor acestora, care nu sînt mijloace de producţie, nu sînt capital. De asemenea, trebuie notat că prin modul lor de organizare şi funcţionare, cu uniuni teritoriale, de ramură şi centrale naţionale, unităţile cooperatiste româneşti - meşteşugăreşti, de consum şi agricole - şi-au pierdut complet caracterul lor cooperatist statul preluând, în mod abuziv, exercitatea tuturor componentelor dreptului de proprietate al cooperatorilor. Statul, mai exact clica ceauşistă, s-a transformat în proprietar unic al avuţiei naţionale, al întregului capital românesc, de care a dispus şi pe care l-a utilizat în strictă conformitate cu interesele sale fundamentale : consumul său parazitar şi perpetuarea poziţiei de proprietar unic.

Reinstaurarea proprietăţii individuale ca formă de proprietate dominantă constituie prima şi cea mai importantă condiţie a creării economiei de piaţă în România. Există două modalităţi de realizare a acestui obiectiv :
a) - liberalizarea transformării economiilor populaţiei în capital, prin investirea acestora în unităţi economice bazate pe proprietatea individuală : întreprinderi personale, asociaţii, corporaţii;
b) - transformarea proprietăţii de stat asupra capitalului în proprietate individuală, prin Împroprietărirea populaţiei, în conformitate cu munca depusă pentru crearea respectivului capital.

Prin adoptarea Decretului-lege nr. 54/1990 s-au făcut primii paşi pe calea liberalizării formării de unităţi economice particulare bazate pe capitalul existent în proprietatea populaţiei. Prevederile legii sînt limitative şi ele trebuie modificate de urgenţă în direcţia simplificării regimului de autorizare a începerii activităţii, eliminării restricţiilor relative la numărul de angajaţi, introducerii corporaţiei, alături de întreprindere şi de asociaţie, ca formă de întreprindere bazată pe proprietatea individuală. Corporaţia este net superioară celorlalte forme de întreprindere prin faptul că permite concentrarea rapidă şi utilizarea cu flexibilitate nelimitată a capitalului şi, prin aceasta, a resurselor economice - materiale, de forţă de muncă, de cadre de conducere. De notat că în S.U.A., de exemplu, corporaţiile, deşi ca număr reprezintă circa 20 la sută din totalul unităţilor economice, contribuie cu mai mult de 80 la sută la crearea venitului naţional.


4. Legea cererii şi a ofertei

Spre deosebire de economiile totalitar-comuniste, în care atit cantităţile, cît şi preţurile la care produsele (serviciile) se vând şi se cumpără sînt stabilite în mod subiectiv, arbitrar, de către aparatul birocratic, in conformitate cu interesele de consum parazitar şi de perpetuare a poziţiei sale de proprietar unic al întregii avuţii naţionale, în economiile democratice, de piaţă, preţurile şi cantităţile produselor sînt stabilite prin deciziile şi acţiunile milioanelor de agenţi economici, proprietari individuali, producători şi consumatori, în conformitate cu cerinţele obiective ale legii cererii şi ofertei. În esenţă, legea cererii şi ofertei, spune că : toate celelalte condiţii rămînînd constante, la un moment dat, cererea pentru un anumit produs creşte pe măsură ce preţul produsului respectiv scade ; în aceleaşi condiţii - şi, de asemenea, la un moment dat - oferta unui anumit produs creşte pe măsură ce preţul produsului respectiv creşte : pe piaţa concurenţială, preţul şi cantităţile în care produsele (serviciile) se vînd şi se cumpără tind să fie determinate la punctul în care cererea şi oferta sînt egale.

Expresia „toate celelalte condiţii rămînînd constante“ vrea să spună că toţi ceilalţi factori ce influenţează cererea şi/sau oferta, alţii decît preţul şi cantitatea, trebuie-să fie consideraţi stabili. Astfel de factori sînt veniturile, dorinţele şi aşteptările cumpărătorilor şi vînzătorilor etc. Dacă, de exemplu, potenţialii cumpărători îşi reduc drastic veniturile - îşi pierd slujbele - degeaba va scădea preţul brînzei de la 70 lei ia 50 lei; în astfel de condiţii este greu să ne aşteptăm la o creştere a cererii de brînză. La fel, chiar dacă preţul brînzei scade, astăzi, de la 70 lei la 50 lei, cererea nu va creşte dacă potenţialii cumpărători se aşteaptă, ca mîine preţul respectiv să scadă în continuare la 30 lei. Piaţa concurenţială implică existenţa mai multor vînzători şi mai multor cumpărători, independenţi, autonomi, excluderea poziţiei de monopol a unuia sau altuia dintre participanţii la actele de vînzare-cumpărare. Expresia „tinde" subliniază caracterul dinamic al acţiunilor şi deciziilor cumpărătorilor şi vînzătorilor pe piaţă : cererea şi oferta determină, în final, preţurile şi cantităţile, însă atingerea nivelelor unde cererea şi oferta devin egale poate necesita timp îndelungat, în care cei doi parametri se mişcă în dezechilibru, oferind avantaje unora şi dezavantaje altora dintre participanţii la jocul liber al pieţei.

Prin cerere înţelegem deci cantităţile ce vor fi realmente cumpărate dintr-un anumit produs la un anumit moment dat, la fiecare dintre preţurile ce pot fi cerute de către vînzători. Ea este definită de întreaga listă de preţuri şi cantităţi, de toate punctele de pe curba cererii, nu de o pereche de date (preţ-cantitate) sau de un punct al curbei. Trebuie făcută distincţia între cerere, definită ca mai sus şi cantitate cerută. Aceasta din urmă se poate schimba, poate creşte, fără schimbarea primeia, adică fără modificarea scării preţurilor. Creşterea cererii se manifestă prin deplasarea spre dreapta a curbei cererii. În noua situaţie, scara preţurilor rămîne neschimbată. Se schimbă numai cantităţile ce vor fi cumpărate la diferite preţuri.

Pe de altă parte, oferta este definită prin cantităţile ce vor fi realmente vîndute dintr-un anumit produs, la un moment dat, la fiecare dintre preţurile ce pot fi obţinute pe piaţă. Oferta este formată din combinarea tuturor cantităţilor oferite la diferite preţuri de către diferiţi vînzători. Rămînînd la exemplul nostru cu brînză, să presupunem că in piaţă îşi fac apariţia trei vînzători - A, B, C, care oferă spre vînzare, la cantităţile si preturile următoare :
-vînzătorul A oferă 10 kg la preţul 100 iei kg ; 5kg la preţul de 80 lei/kg, 5kg la preţul de 60 lei/kg, 1 kg la preţul de 20 lei/kg ;
-vînzătorul B oferă 5 kg la preţul de 100 lei/kg şi 5 kg la preţul de 80 lei kg ;
-vînzătorul C oferă 5 kg la preţul de 100 lei kg.

Există mai multe elemente care determină preţurile la care diferiţii vînzători îşi oferă produsele spre vînzare, dintre care cele mai importante sînt costurile şi urgenţa nevoii de schimb, nevoia de bani. Este posibil, de exemplu, ca pentru vînzătorul C costurile să fie exact de 100 lei kg, astfel încît dacă ar vinde sub acest preţ şi-ar pierde banii investiţi în afacere. Pentru vînzătorul A costurile sînt, probabil, mai reduse şi el are şi o stringentă nevoie de bani, astfel încît ar putea vinde chiar şi la preţurile de 20 lei kg. Datele de mai sus pot fi prezentate sub forma curbei ofertei. Ca şi în cazul cererii, putem asista la o creştere a cantităţii oferite - apariţia pe piaţă a încă trei vînzători de exemplu - fără nici o modificare a scării preţurilor cerute de vînzători. Grafic, fenomenul va fi reprezentat printr-o deplasare spre dreapta a curbei ofertei, care ne va arăta că, în noile condiţii, la preţul de 60 lei-kg vor fi oferite 10 kg de brînză, în loc de 5, la cel de 80 lei/kg - 20 kg ş.a.m.d. Aşa cum am spus deja, preţul pe piaţa concurenţială este determinat de interacţiunea cererii şi a ofertei. Într-o reprezentare grafică, cererea şi oferta se intersectează - sînt egale -, să presupunem Ia preţul de 80 lei kg şi cantitatea de 10 kilograme. Acesta este punctul de echilibru al preţului şi cantităţii, punctul către care preţul şi cantitatea se vor mişca şi la care ele vor tinde să se stabilizeze. De ce acest punct şi nu altul ? Explicaţia este simplă : la preţul de 100 lei/kg, oferta este de 20 kg în timp ce cererea este de numai 5 kg ; - dacă acesta ar fi preţul de piaţă,de 100 lei/kg, un mare număr de vînzători ar rămîne cu produsele nevîndute ; - pentru a evita o astfel de situaţie, o parte dintre ei, cei cărora le permit costurile sau cei care au stringentă nevoie de bani, vor încerca să vîndă la preţuri mai mici de 20 lei/kg; - invers, la preţul de 60 lei/kg, oferta va fi de numai 5 kg, în timp ce cererea este de 20 kg ; la acest preţ, un mare număr de cumpărători ar pleca acasă cu traista goală : - pentru a evita o astfel de situaţie, o parte dintre ei, cei cu venituri mai mari şi cu o mai mare poftă pentru brînză, vor plăti un preţ mai mare de 60 lei. Cît de mult vor fi vînzătorii dispuşi să reducă preţurile si cît de mult vor fi cumpărătorii dispuşi să le mărească ? Exact pînă la punctul în care cererea este egală cu oferta, în exemplul nostru, la 80 lei/kg, La acest preţ, vînzătorii vor vrea să vîndă 10 kg şi cumpărătorii vor vrea să cumpere exact aceeaşi cantitate.

Punctul de echilibru între cerere şi ofertă nu este stabil, dintr-o-dată pentru totdeauna. El ar putea fi stabilizat dacă „toate celelalte condiţii“, cele ce determină volumul cererii şi al ofertei, ar rămîne „neschimbate“. Viaţa economică este însă de asemenea natură încît „toate celelalte condiţii“ se schimbă continuu, chiar înainte ca punctul de echilibru să fie atins. Mişcările cererii şi ofertei, creşteri şi descreşteri, pot genera una din următoarele situaţii : - creşterea cererii - care determină creşterea preţului şi a cantităţii vîndute; - reducerea cererii - care determină scăderea atît a preţului cit şi a cantităţii vîndute; - creşterea ofertei - determină reducerea preţului şi creşterea cantităţii vîndute; - reducerea ofertei - determină creşterea preţului şi scăderea cantităţii vîndute. Evident, pot fi şi situaţii în care cererea şi oferta se modifică în acelaşi timp. Este - mai precis ar fi, dacă în economia românească ar acţiona legea cererii şi a ofertei - exact situaţia în care ne aflăm în prezent. Urmare a stărilor de indisciplină şi dezorganizare din economie, am asistat la o reducere a ofertei de produse şi servicii, în timp ce, ca urmare a creşterii salariilor şi pensiilor, am înregistrat o creştere a cererii, ceea ce a condus la creşterea preţurilor, la inflaţie.


5. Monopolurile

Situaţia de monopol este exact opusă celei de concurenţă pură : este situaţia în care întreaga oferta a unui anumit produs aparţine unui singur vînzător. În viaţa economică reală a ţărilor democratice nu există nici concurenţă pură şi nici monopol absolut: concurenţa este imperfectă - imperfecţiune exprimată în faptul că produsul oferit de mulţimea vînzătorilor nu este absolut omogen, el prezintă diferenţieri, mai mici sau mai mari, determinate de materialul şi tehnologia cu care este fabricat, ambalajul şi serviciile însoţitoare etc, în timp ce monopolurile sînt controlate social, adică de către stat, fie prin interzicerea accesului particularilor la situaţia de monopol, cînd aceasta nu este justificată de natura activităţii economice în cauză, fie prin interferenţă directă în deciziile întreprinderilor monopol, în deciziile referitoare la costuri şi preţurile acestora. Existenţa monopolurilor este determinată de caracterul de unicat al uneia dintre resursele utilizate în activitatea economică, la un moment dat, într-o anumită economie naţională.

De regulă, resursele cu caracter de unicat sînt cele naturale, bogăţiile solului şi subsolului - existenţa unui singur zăcămînt de huilă, de exemplu, va crea situaţia de monopol pentru întreprinderea angajată în exploatarea respectivului zăcămînt - şi cele ale creativităţii, ideile de noi produse şi servicii, concretizate sau nu în patente. La acestea se adaugă produsele şi/sau serviciile a căror realizare este mai eficientă în condiţii de monopol decît în condiţii de concurenţă. Aici intră aproape toate utilităţile publice - alimentările cu apă, gaze, curent electric, telefoanele, canalizarea etc. Practicarea concurenţei în aceste domenii - mai multe prize de curent electric, apă, gaze etc. într-una şi aceeaşi casă - ar duce la multiplicarea consumului de resurse, ceea ce nu este de dorit. În situaţia de monopol nu mai acţionează legea cererii şi a ofertei ca mecanism de stabilire a preţului, curba ofertei - adică existenţa mai multor vînzători care oferă diferite cantităţi la diferite preţuri şi anume cantităţi cu atit mai mari, cu cit preţurile sînt mai mari - dispare din mecanism, fiind înlocuită cu un singur punct: o singură cantitate la un singur preţ.

Pentru înţelegerea mecanismului formării preţurilor de monopol ne sînt necesare cîteva noţiuni elementare referitoare la categoriile de costuri şi venituri utilizate în economia de piaţă. În realizarea activităţii sale, orice întreprindere angajează costuri fixe (CF) denumite astfel fiindcă ele rămîn aceleaşi, indiferent de volumul activităţii, exprimat în cantitatea de produse. De exemplu, costurile cu amortizarea clădirii fabricii - să zicem 100 000 lei anual - rămîn aceleaşi indiferent de faptul că întreprinderea realizează 1 000 000 sau 1 500 000 perechi de pantofi. Aceste costuri sînt fixe în totalitatea lor, dar variabile pe unitatea de produs : costurile unitare fixe scad pe măsură ce cantitatea creşte. Celelalte costuri - ca materiale, salarii directe - sînt variabile (CV) în sensul că, în totalitatea lor, pînă ia un anumit punct cresc direct proporţional cu cantitatea de produse, deşi sînt fixe pe unitatea de produs. Considerînd 4 lei kg costuri materiale, al 1 000 000 perechi de pantofi o să avem costuri variabile de 4 mii. lei, la 2 000 000 perechi - 8 mii. lei.

Am subliniat mai sus „pînă la un anumit punct“, deoarece în condiţiile economiei de piaţă, ale legii cererii şi ofertei - cerere mai mare, preţuri mai mari - chiar dacă consumurile tehnice pe unitatea de produs - grame de piele pe pantof sau ore muncă pe pantof - rămîn constante, la un anumit consum, la o anumită cerere, costul pe unitatea de consum creşte, ceea ce face ca şi costul variabil unitar să crească. Din îmbinarea costului unitar fix (care scade continuu, o dată cu creşterea cantităţii) şi variabil (care scade pînă la un punct pentru a începe apoi să crească) rezultă un cost mediu (CM) a cărui curbă este asemănătoare celui variabil, cu deosebirea că „punctul de întoarcere", cînd începe să crească, apare mai tîrziu, la o cantitate mai mare de produse. Această „imixtiune“ a legii cererii şi ofertei, interzisă în economia aşa-zis socialistă, ne obligă la folosirea termenului de cost marginal (CMR) care este costul adiţional cerut de realizarea unei unităţi adiţionale de produs. El se obţine prin scăderea costului total necesar pentru a realiza „n + 1" produse din costul total necesar pentru a realiza „n“ produse. Deci altceva decît costul mediu. Exemplu : costul total pentru a realiza 10 produse este 2 000 lei, pentru a realiza 11 produse este 2 400 lei; în cele două situaţii, costul mediu este de 200 şi, respectiv, 218 iei; costul marginal pentru realizarea celei de a 11-a unităţi de produs este de 400 lei (2 400—2 000).

Un alt concept specific economiei de piaţă este cel de venit marginal (VM) care este venitul adiţional adus de vînzarea unei unităţi adiţionale de produs. El se obţine prin scăderea venitului total obţinut din vînzarea a „n“- unităţi de produs din venitul total obţinut din vînzarea a „n + 1“ unităţi de produs. Exemplu : venitul total obţinut din vînzarea a 9 unităţi este de 990 (9 unităţi X 110 lei buc), cel obţinut din vînzarea a 10 unităţi este de 1 000 (10 X 100), venitul marginal obţinut din vînzarea celei de a 10-a unităţi fiind de 10 lei (1 000—990). La 11 unităţi venitul total va fi de 990 (11 x 90), cel marginal fiind 0 (zero) (990 — 990) ; Ia 12 unităţi venitul total va fi de 960. lei (12 X 80), cel marginal de - 30 lei (960 - 990), deci negativ.

În condiţiile de concurenţă, prin acţiunea legii cererii şi ofertei, toţi vînzătorii, concurenţii se găsesc în faţa unuia şi aceluiaşi preţ, preţul pieţei, care reprezintă şi venitul marginal pentru întreaga cantitate pe care fiecare poate s-o vîndă. Dacă, de exemplu, preţul pieţei este de 100 lei pe unitate, fiecare unitate pe care o s-o vîndă întreprinderea X va aduce 100 lei venit marginal, indiferent de cantitatea totală pe care o vinde ea, întreprinderea X. Problema care se pune pentru fiecare vînzător în parte este de a determina cantitatea maximă pe care el o poate vinde fără a pierde. Am văzut mai sus cum pentru una şi aceeaşi întreprindere costul marginal creşte pe măsură ce creşte cantitatea; pentru fiecare întreprindere apare astfel o cantitate la care costul marginal (costul pentru a produce încă o unitate) este egal cu venitul marginal, adică preţul pieţei. Dacă întreprinderea produce mai puţin, pierde şansa de a realiza un venit marginal faţă de care costul ei marginal este mai mic; dacă produce mai mult, costul ei marginal este mai mare decît venitul marginal, deci îşi pierde capitalul. Mai departe, la scara întregului sistem, dacă o mare parte a vânzătorilor îşi cresc oferta peste aceea permisă de curba generală a cererii, preţul pieţei va fi coborît şi o parte dintre ei, cei cu costurile marginale cele mai mari (cei ce practică metode tehnice şi de organizare învechite) vor fi obligaţi să părăsească scena. Şi, astfel, mecanismul pieţei coneurenţiale face ca societatea să producă ce şi cît trebuie la costuri minime. În situaţia de monopol, vînzătorul, unul singur, nu se mai află în faţa unui singur preţ, cel stabilit pe piaţă, prin concurenţă, ci a unei scari de preţuri. Cantitatea şi preţul la care produsul circulă de la vînzător (întreprinderea monopol) la cumpărător (populaţia, marea masă a consumatorilor) sînt determinate numai de cererea populaţiei (de veniturile acesteia) şi de costurile întreprinderii monopoliste.

Întreprinderea monopolistă nu este „forţată“ de concurenţă să se preocupe de reducerea costurilor, adică de perfecţionarea metodelor de producţie de care depinde nivelul costurilor. În condiţii de concurenţă, preţul de piaţă fiind dat, singura soluţie pentru producător de a-şi mări veniturile, profitul, este reducerea costurilor prin îmbunătăţirea modului de utilizare a tuturor factorilor de producţie, prin inovaţie. Monopolul este, prin definiţie, anti-inovaţie, anti-eficienţă. În plus, prin faptul că el îşi asigură veniturile necesare supravieţuirii apelînd numai la straturile populaţiei cu venituri mari, monopolul este şi antipopular.

Din cele prezentate, rezultă cu claritate rolul ce revine statului în reglementarea funcţionării monopolurilor în economia de piaţă :
1. - Limitarea existenţei monopolurilor numai în acele sectoare de activitate care, prin natura lor, nu se pretează condiţiilor de concurenţă
2. - Controlul activităţii monopolurilor, respectiv al costurilor şi preţurilor practicate de acestea.


6. Societăţile pe acţiuni

În toate ţările cu economii democratice - adică acelea în care forma dominantă de proprietate asupra resurselor economice este proprietatea individuală - corporaţia sau societatea pe acţiuni, cum mai este denumită, este forma de întreprindere, de unitate economică, care generează cea mai mare parte a venitului naţional şi ocupă cea mai mare parte a forţei de muncă. Printre celelalte forme de întreprinderi ce funcţionează în economiile democratice, denumite şi economii de piaţă, figurează întreprinderile personale, asociaţiile de diferite tipuri, şi cooperaţivele care, de fapt, sînt o varietate a corporaţiilor. În S.U.A., spre exemplu, mai mult de 75 la sută din venitul naţional creat în industria prelucrătoare şi peste 90 la sută din cel creat în alte sectoare economice - utilităţi, mine, transporturi, bănci etc. - este realizat în corporaţii.

Este neîndoielnic faptul că şi în România corporaţia va deveni forma dominantă de întreprindere, ea urmînd a înlocui cea mai mare parte a actualelor unităţi economice de stat. Esenţa deosebirilor dintre actualele unităţi economice de stat şt viitoarele corporaţii, în care vom lucra cei mai mulţi dintre noi, priveşte natura proprietăţii asupra resurselor economice utilizate: în timp ce in actualele unităţi economice româneşti, proprietarul este statul, în corporaţii proprietarii vor fi indivizi (muncitori, ţărani, intelectuali) persoane particulare, mai exact un grup al acestora -acţionarii.

Corporaţia este o formă de unire a proprietăţilor individuale asupra anumitor resurse economice - care pot fi bani, utilaje, pămînt etc, dar şi competenţă profesională, toate însă exprimate, comprimate în bani - din care unire rezultă mijloacele necesare desfăşurării unei activităţi economice eficiente, rentabile, aducătoare de cîştig, de profit. Corporaţia permite concentrarea într-un singur tot a unor cantităţi nelimitate de capital, adică de drepturi de proprietate asupra resurselor economice, proprietate care rămîne însă individuală.

1.) Prima şi cea mai importantă caracteristică a acestei forme de organizare a proprietăţii constă în faptul că prin intrarea în corporaţie, prin cumpărarea de acţiuni se schimbă dreptul de proprietate asupra unei resurse economice specifice (bani, maşini, clădiri, pămînt etc.) cu dreptul de proprietar asupra unei părţi a întregului capital al noii entităţi - corporaţia nou formată. Cifric, să presupunem că A. proprietarul unei clădiri cu o valoare de 100.000 lei B. proprietarul unor scule de vulcanizare de 200.000 lei şi C. proprietarul unei sume de 300.000 lei, hotărăsc să deschidă corporaţia „VULCAN", specializată în prestarea de servicii de vulcanizare pentru populaţie, contribuind cu resursele economice menţionate. Valoarea totală a capitalului astfel concentrat este de 600.000 lei. În consecinţă, noua corporaţie va emite, să zicem, 600 de acţiuni, fiecare cu o valoare nominală de 1 000 lei, lui A revenindu-i 100, lui B — 200 şi lui C — 300. Din acest moment A nu mai este proprietarul clădirii, B nu mai este proprietarul sculelor, C nu mai este proprietarul banilor. A. B şi C nu mai sînt nici proprietarii sumelor respective de 100.000 lei, 200.000 lei şi 300.000 lei, care acum reprezintă activele noii corporaţii. Ei sînt proprietarii acţiunilor, al căror număr, - nu valoare ! - le indica partea lor de proprietate asupra corporaţie. A este proprietarul a 100/600, B este proprietarul a 200/600, iar C proprietarul a 300/600 din capitalul corporaţiei.De observat că dacă după o perioadă de timp, corporaţia realizează pierderi şi valoarea ei netă, capitalul, se reduce de la 600.000 lei la 300.000 lei, la lichidare A va primi numai 50.000 lei (1/6 X 300 000), B — 100.000 lei (2/3 X 300.000), iar C - 150.000 lei (3/6 X 300.000). Motivul pentru care, A. B şi C formează corporaţia VULCAN este cîştigul, profitul. Pe baza propriilor calcule, cei trei ajung la concluzia că cea mai bună modalitate de a investi economiile pe care ei le-au făcut, sub formă de clădire, scule, bani o reprezintă o corporaţie specializată în prestarea de servicii de vulcanizare. Mai bună, de exemplu, decît dacă ar fi depus sumele la C.E.C., respectiv la o bancă, contra unei dobînzi. Prin investirea în corporaţie, ei se aşteaptă la două variante de cîştig : creşterea preţului acţiunilor şi dividende distribuite de noua corporaţie.La sfîrşitul fiecărui an, consiliul de administraţie hotărăşte cît din profitul realizat de către corporaţie va fi reţinut pentru dezvoltarea corporaţiei ( are, în fapt, măreşte valoarea acţiunilor) şi cît să fie distribuit acţionarilor sub formă de dividend. De subliniat că dividendele nu sînt distribuite în funcţie de valoarea acţiunilor, ci în funcţie de numărul de acţiuni deţinut la un moment dat.

2.) O altă caracteristică esenţială a corporaţiei, ca formă de întreprindere bazată pe proprietatea individuală, o constituie limitarea răspunderii financiare a proprietarilor ei la nivelul capitalului investit de fiecare. În cazul întreprinderii personale, ca şi al asociaţiilor, proprietarii răspund pentru obligaţiile financiare asumate de întreprinderea lor nu numai cu capitalul investit în întreprindere, ci cu întreaga lor avere inclusiv casa de locuit. Cel care investeşte în corporaţie, în acţiuni, riscă exact suma investită. Nimic mai mult. în cazul nostru, domnul A riscă fie să vîndă acţiunile sale, care l-au costat 100.000 lei, cu numai 80.000 lei şi să piardă, deci, 20.000 lei, fie în caz de faliment şi lichidare a corporaţiei, să recupereze numai o parte sau nici unul din cei 100.000 lei investiţi. Nu însă şi restul averii sale personale, nici investiţiile făcute în alte forme.

3.) O a treia caracteristică distinctivă a corporaţiei o reprezintă separarea funcţiilor de proprietate şi de management, pe de o parte, şi separarea funcţiilor de proprietate şi a calităţii de angajat, pe de altă parte. În afara dreptului de a participa la împărţirea profitului (sub formă de dividende) şi la împărţirea activelor rămase (în caz de lichidare) singurul drept pe care-l mai au acţionarii este acela de a vota, strict proporţional cu numărul de acţiuni deţinute, în alegerea membrilor consiliului de administraţie (nu a directorilor, aceştia fiind numiţi de către consiliu). Nimic altceva. Nici un amestec în conducere sau în relaţiile de muncă.

În cadrul întreprinderilor personale şi a asociaţiilor, proprietarii conduc şi organizează direct activitatea întreprinderii, ei lucrează efectiv în cadrul acesteia. În cazul cooperativelor, calitatea de cooperator, de coproprietar implică dreptul şi obligaţia de a lucra în unitatea respectivă. În corporaţii, există posibilitatea ca angajaţii acesteia să deţină acţiuni, să fie coproprietari ai întreprinderii în care lucrează : există de asemenea, posibilitatea ca unii dintre acţionari să deţină posturi în conducerea corporaţiei. Calitatea de acţionar al unei corporaţii nu îi dă unui salariat al respectivei corporaţii nici o calitate în plus faţă de un salariat care nu este acţionar. Acţionarul salariat este încadrat şi concediat, lucrează exact sub acelaşi regim de muncă ca oricare alt salariat. Pentru ca un astfel de acţionar salariat să fie concediat nu este nevoie de hotărîrea generală a acţionarilor, aşa cum este cazul cu cooperatorii, ci numai de hotărîrea şefului direct. Deosebirea este importantă întrucît ea reprezintă o importantă sursă de mobilitate şi eficienţă în organizarea muncii în interiorul corporaţiilor. Asemănător stau lucrurile cu relaţia între calitatea de acţionar şi aceea de conducător, de membru al echipei de management al corporaţiei. Calitatea de acţionar nu îţi dă nici un drept în plus, faţă de cel ce nu este acţionar, de a participa în conducerea şi organizarea activităţii corporaţiei. Managementul corporaţiei - membrii consiliului de administraţie şi directorii - sînt aleşi şi, respectiv numiţi, din cadrul acţionarilor şi neacţionarilor exclusiv pe baza calităţilor lor manageriale, a competenţei lor profesionale, a capacităţii lor de a lua decizii în conformitate cu interesul fundamental al acţionarilor - creşterea cîştigului, a profitului realizat prin investirea capitalului în corporaţie. Această caracteristică - separarea proprietăţii de conducere - care dezbracă competenţa managerială de corsetul proprietăţii, coroborată cu capacitatea nelimitată a corporaţiei de a concentra competenţă de toate gradele şi specialităţile şi cu faptul că în cadrul corporaţiei cadrele de conducere răspund finalmente, în faţa proprietarilor individuali, ale căror interese de proprietar, de păstrare şi creştere a proprietăţii sînt permanente şi nu temporare - cum este cazul organelor de stat, care vin şi pleacă -, face din corporaţie forma cea mai eficientă, cea mai adecvată tehnologiei moderne şi structurilor sociale şi politice democratice.


7. Acţiunile

Acţiunea este o simplă bucată de hîrtie emisă de o corporaţie care exprimă dreptul de proprietate al celui ce o deţine asupra unei părţi din valoarea respectivei corporaţii. Acţiunea poate să aibă sau să nu aibă înscrisă pe ea o valoare, denumită valoare nominală. Această valoare nominală nu are nici o legătură cu valoarea reală, respectiv cu preţul la care acţiunea respectivă se vinde şi se cumpără pe piaţă şi nici cu drepturile acţionarului.

Drepturile pe care acţiunile le conferă deţinătorilor lor sînt în toate cazurile de natură proporţională, adică sînt limitate de raportul dintre numărul de acţiuni deţinut de un individ şi numărul total de acţiuni emise de respectiva unitate.
Iată aceste drepturi:
- să transfere liber, inclusiv prin vînzare, fără nici o restricţie, acţiunile deţinute;
- să participe, prin vot, la alegerea membrilor consiliului de administraţie al corporaţiei;
- să participe la profiturile şi pierderile corporaţiei, inclusiv la împărţirea activelor rămase în cazul în care corporaţia este lichidată.

Drepturile sînt determinate strict de numărul de acţiuni şi nu au nici o relaţie cu valoarea nominală, aceea înscrisă pe acţiuni, şi nici cu valoarea reală, aceea plătită pentru a deveni proprietarul lor. Ceea ce contează este numărul de acţiuni. Cel ce deţine 51 la sută din numărul acţiunilor, indiferent cînd, cum şi cu cîţi bani le-a cumpărat, deţine si 51 din numărul voturilor pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie, este îndreptăţit la 51 la sută din valoarea profiturilor distribuite, iar, în caz de lichidare a corporaţiei, este îndreptăţit la 51 la sută din banii încasaţi prin vînzarea a aceea ce a mai rămas din activele corporaţiei. Valoarea reală, respectiv preţul la care o acţiune este vîndută la un moment dat, este determinată de capacitatea corporaţiei de a produce profit, de a fi rentabilă. Cumpărarea unei acţiuni este o investiţie : acţionarul investeşte o sumă de bani, aşteptîndu-se să-i primească înapoi însoţită de un cîştig. În cazul acţiunilor, acest cîştig este format din dividendele (partea din profitul corporaţiei distribuit acţionarilor) anuale şi aprecierea valorii de tranzacţie a acţiunilor în cauză, respectiv creşterea preţului acestora. Cifric, acţionarul se aşteaptă ca o acţiune pe care el a cumpărat-o astăzi cu 1 000 lei s-o poată vinde peste doi ani cu 1 200 lei. Deci cu o diferenţă de 200 lei. El o va vinde cu 1 200 pentru că acum corporaţia distribuie 100 lei dividende pe acţiune în timp ce atunci - peste doi ani - corporaţia în cauză va distribui 200 lei pe acţiune, în plus, pe parcursul celor doi ani, acelaşi acţionar se aşteaptă să primească cîte 200 lei - în total 400 lei drept dividende din distribuirea profitului realizat de corporaţie. El se aşteaptă deci la un cîştig total de 600 lei, care, integral, depinde de capacitatea corporaţiei de a genera profit, dividende. Invers, cunoscîndu-se valoarea de care acţionarul va dispune în viitor ca urmare a investiţiei sale, prin calcule de actualizare, se poate calcula valoarea actuală, preţul prezent, de piaţă, al fiecărei acţiuni. De exemplu, în cazul de faţă, acţionarul nostru va aprecia că, ţinînd seama de rata normală a dobînzii, o acţiune a corporaţiei în cauză, întrucît, în doi ani va genera un cîştig de 600 lei, „merită" 1 000 de lei, în timp ce o acţiune a unei alte corporaţii, întrucît, în aceiaşi doi ani va genera un cîştig de numai 400 lei „merită" numai 800 lei. Aşa se formează valoarea reală, preţul acţiunilor pe piaţă.

Se înţelege că determinarea „capacităţii" unei întreprinderi de a produce profit implică o complexă muncă de analiză, de cunoastere a „performanţelor" trecute, a resurselor financiare, tehnice, de personal de care corporaţia va dispune, ca şi a întregului complex economic în care ea va fi obligată să acţioneze, să genereze profit. Aceasta ridică necesitatea asigurării unei informaţii financiar-contabilă demnă de încrederea publicului larg, a milioanelor de acţionari, de neconceput fără existenţa unui puternic corp de experţi contabili şi consilieri financiari independenţi, de înaltă calificare profesionala şi probitate morală, ca şi a existenţei unei legislaţii adecvate care să apere interesele acţionarilor în procesele de vînzare şi cumpărare a acţiunilor. Deşi, esenţialmente, drepturile acţionarilor - libera transferabilitate a acţiunilor - participarea la alegerea conducerii, ca şi la împărţirea profiturilor - rămîn aceleaşi, practica corporaţiilor americane de atragere în Circuitul economic a cit mai multe din economiile populaţiei a generat mai multe tipuri de acţiuni, fiecare tip oferind avantaje desemnate să răspundă intereselor specifice ale diferiţilor investitori, acţionari.

Se disting două clase mari de acţiuni; acţiuni comune şi acţiuni preferate. Deţinătorii de acţiuni comune sînt proprietarii reali ai corporaţiilor, ei fiind cei ce-şi asumă riscul final în caz de pierdere, de lichidare, dar şi cei cărora le revine „partea leului" în caz de succes, atunci cînd întreprinderea devine foarte rentabilă. Deţinătorilor de acţiuni comune nu li se garantează dividende - acestea le vor fi distribuite numai dacă se va realiza profit şi dacă distribuirea acestuia sub formă de dividende va fi hotărîtă de către consiliul de administraţie. Aceşti acţionari controlează însă în toate cazurile managementul corporaţiei, ei păstrîndu-şi integral dreptul de vot în alegerea consiliului de conducere.

Acţiunilor preferate le este caracteristică absenţa sau limitarea unuia sau altuia dintre drepturile fundamentale în schimbul unor privilegii specifice, cum ar fi : - cumularea de la un an la altul a dividendelor (dacă anul acesta, de exemplu, nu s-au realizat profituri, dividendele cuvenite vor fi adăugate la cele ale anului viitor ş.a.m.d. - regulă care nu se aplică în cazul acţiunilor comune); - participarea, alături de acţionarii comuni, la împărţirea generală a profiturilor, pe lîngă şi deasupra dividendelor cuvenite acţiunilor preferate ; - convertirea, în anumite condiţii, a acţiunilor preferate în acţiuni comune; răscumpărarea, tot în anumite condiţii, de către corporaţie, a acţiunilor în cauză. Aceste privilegii sînt, în general, acordate în schimbul renunţării la dreptul de vot. Din cele de mai sus se poate vedea cu uşurinţă că acţiunile preferate au multe din caracteristicile obligaţiunilor emise de corporaţii pentru atragerea de capitaluri. Ceea ce este important de reţinut este faptul că practica economică din ţările democratice a generat şi generează în continuare o mare diversitate de modalităţi de atragere în circuitul economic a economiilor populaţiei, făcînd astfel posibilă concentrarea unor volume nelimitate de capital, răspunzînd deci cu exactitate cerinţelor progresului tehnic, fără însă a ştirbi cu nimic dreptul sacru la proprietate al individului, dimpotrivă creînd condiţii ca acesta să-şi poată manifesta toate virtuţile.


8. Capitalul

În concepţia, mai bine zis, in frazeologia economică marxistă, singura la care românul născut în şi după al doilea război mondial a avut acces, capitalul este o parte din munca proletarului, a muncitorului care, prin intermediul mecanismului plus-valorii este însuşită pe nedrept, necinstit, adică furată de către capitalist. Nu este locul aici să intru în detaliile aberaţiilor marxiste referitoare la capital, aberaţii care au „fundamentat" instaurarea la putere a clicocraţiilor comuniste, datorită cărora unei bune părţi a omenirii i-a fost frînată dezvoltarea materială şi spirituală pentru aproape un secol. Afirm aici numai că, în realitatea economiilor democratice, capitalul este cu totul altceva şi anume el este muncă economisită şi investită. Faptul că, în anumite condiţii, munca îmbracă forma banilor, are importanţa lui, însă nu pentru discuţia noastră, aici, motiv pentru care facem abstracţie de această complicaţie. Capitalul este într-adevăr muncă - pînă aici toată lumea-i de acord cu Marx, adică el este de acord cu restul lumii - însă nu furată, cum zice dumnealui, ci economisită, neconsumată pentru mîncărică, băuturică şi costumaşe. Nu este suficient ca munca să fie economisită pentru a se transforma in capital (banii puşi la ciorapi, nu-s capital), ea trebuie şi investită, adică folosită in activitatea economică pentru realizarea de produse si servicii cerute de consumatori.

Cu acest înţeles, este uşor de observat că nu existenţa capitalului deosebeşte societăţile aşa-zis capitaliste de cele aşa-zis socialiste comuniste Capitalul, adică munca economisită şi investită, există şi într-unele şi in celelalte. Ceea ce diferă este cine este proprietarul capitalului, cine are dreptul de a decide cum să fie folosită munca economisită de către societate. Şi cine se bucură de roadele utilizării capitalului. În societăţile aşa-zis capitaliste proprietarii capitalului sînt milioanele de indivizi, poporul, aceea parte a lui care nefiind risipitori şi gîndindu-se la ziua de maine, au economisit o parte din munca lor şi-şi exercită liber şi nestingherit dreptul lor sacru - consfinţit prin constituţie şi apărat de legi şi guverne constituţionale - de a folosi, a o investi, aşa cum doresc, fie deschizîndu-şi o întreprindere personală, fie împrumutînd-o altuia (altora), cerînd în schimbul sacrificiului pe care ei l-au făcut, de a economisi, un preţ - dobînda, fie investind în acţiuni, în aşteptarea unei alte forme de recompensă - dividendul. Aceste societăţi sînt pe nedrept denumite capitaliste - ele sînt societăţi democratice, mai exact societăţi cu economie democratică (demos = popor, cratos = putere). În societăţile aşa-zis socialiste proprietarii capitalului, cei care au avut dreptul de a decide cum să fie investită munca economisită au fost clicile comuniste. Aceste societăţi trebuie denumite societăţi clicocratice (clică = grup restrîns de indivizi ale căror interese diferă de ale majorităţii înconjurătoare : cratos - vezi mai sus).

Capitalul este deci un drept, o relaţie între individ sau grup de indivizi, şi munca economisită şi investită. Capital nu înseamnă bani, o confuzie făcută de către mulţi şi cu multă uşurinţă, ci totalitatea drepturilor de proprietate asupra tuturor activelor investite sau existente la un moment dat, într-o întreprindere, fie aceasta una personală, de asociaţie sau pe acţiuni (corporaţie). Aceste active pot fi bani, maşini, echipamente, clădiri, materii şi materiale, pămînt, hîrtîi de valoare, creanţe etc. Contabilitatea ne poate ajuta în înţelegerea acestei definiţii, esenţială în înţelegerea multor componente ale mecanismului economiei de piaţă.

La deschiderea activităţii unei noi întreprinderi, bilanţul său contabil, în liniile sale esenţiale, arată astfel (cifre exemplificative) :
Active
--- Bani --------------500 000 lei
--- Maşini -------- 1 000 000 lei
--- Pămînt ---------- 500 000 lei
--- Clădiri ----------- 500 000 lei
--- Materiale ------1 000 000 lei
- Total active ---- 3 500 000 lei
- Capital ---------- 3 500 000 lei

Dacă respectiva întreprindere şi-a început activitatea asumîndu-şi si un împrumut să zicem de 1 000 000 lei, cu aceleaşi active de: 3 500 000 lei, atunci bilanţul ar fi arătat astfel :
- Active ------- 3 500 000
- Datorii ------ 1 000 000
- Capital ------ 2 500 000

Ecuaţia Capital = Active - Datorii este ecuaţia fundamentală a economiei de piaţă : ea ne spune cu exactitate care sînt drepturile proprietarilor unei unităţi economice asupra activelor respectivei unităţi. Această ecuaţie are numeroase implicaţii şi multe utilizări în analiza financiară, în stabilirea preţurilor utilizate în tranzacţiile de acţiuni, de capital. Nu este locul aici pentru a intra în aceste detalii. Aş vrea să atrag atenţia numai asupra încă unei idei. Capitalul este o valoare reziduală, este ceea ce rezultă ca urmare a mii şi mii de decizii şi acţiuni întreprinse de managementul întreprinderii de-a lungul întregii existenţe a întreprinderii, a tuturor tranzacţiilor unităţii cu mediul înconjurător, este ceea ce ramine după ce au fost separate, date de o parte, toate drepturile căpătate de către mediul înconjurător asupra activelor unităţii în cauză (datorii) ca urmare a tranzacţiilor ei cu acel mediu.

Capitalul unei unităţi va creşte în condiţiile în care ea va realiza profit (şi va reinvesti o parte din acesta) şi sau îşi reduce datoriile ; - invers, capitalul ei va scădea, în condiţiile în care va realiza pierderi şi/sau îşi va mări datoriile. Păstrînd cifrele de mai sus, dacă în primul an de activitate, întreprinderea noastră va realiza o pierdere de 500 000 lei şi ca să-şi continue activitatea, va mai împrumuta alţi 500 000 lei, bilanţul ei contabil va arăta astfel:
- Active ------- 3 500 000
- Capital ------ 2 000 000
- Datorii -------1 000 000

Am tinut sa mentionez caracterul rezidual al capitalului unei intreprinderi, deoarece am citit cu surprindere art 6 al Decretului de Lege privind unele măsuri pentru atragerea capitalului străin în România în conformitate cu care „capitalul social şi evidenţele contabile ale societăţii vor fi exprimate in valută şi în lei, potrivit convenţiei părţilor“. Nu, aşa ceva nu se poate. Aşa cum am arătat mai sus, pentru a ajunge la capital, trebuie adunate - şi scăzute - active, pasive, venituri şi costuri care aparţin şi afectează o entitate, un tot organic, întreprinderea, şi care se cristalizează într-o singură cifră, capitalul, ce exprimă drepturile pe care le mai au proprietarii asupra activelor rămase. La această cifră, una singură, nu se poate ajunge decît exprimînd toate activele, pasivele, veniturile, costurile, toate tranzacţiile într-o singură unitate de măsură, într-o singură monedă. În România, aceasta nu poate fi decît LEUL.


9. Managementul

Printre multele surprize ce m-au întîmpinat la întoarcerea în ţară, după aproape şase ani de pribegie, a fost si aceea că am găsit intrat în limba noastră, românească, cuvîntul „management“. Cel puţin în limbajul specialiştilor şi ziariştilor. Cititorii mai în vîrstă un pic îşi amintesc, îmi place să cred, că, la începutul anilor '70, în revista „Viaţa economică“ a apărut mai întîi rubrica, apoi secţia „Conducere şi Organizare“. O creasem cu scopul de a promova, în România, conceptele, metodele şi tehnicile moderne de management. Asemănător altor concepte, şi cel de management circula în limba lui de origine, fiind preluat ca atare şi în alte limbi, cu mai multe înţelesuri, în acest caz trei fiind principale: - activitate - anume aceea de pregătire, luare şi execuţie a deciziilor în planificarea, organizarea şi controlul proceselor economice ; - profesie - specialişti, pregătiţi şi autorizaţi, într-o formă sau alta, să îndeplinească activitatea respectivă; - ştiinţă - adică disciplina ştiinţifică care are ca obiect elaborarea şi învăţarea conceptelor, metodelor şi tehnicilor de decizie în planificarea, organizarea şi controlul proceselor economice.

Activitatea de management şi, prin ea, cei care o practică, managerii, reprezintă o componentă esenţială a mecanismului economiei de piaţă, specifică acestui mecanism şi inexistentă în economiile clicocraţiei comuniste. Aşa-zişii directori de unităţi economice aşa-zis socialiste nu au exercitat activitate de management, de pregătire, luare şi executare de decizii economice; - rolul lor a fost acela de vătafi, de supraveghere a populaţiei în executarea operaţiilor de producţie cerute de realizarea intereselor clicii ; - nici unul dintre ei n-a fost pus în situaţia de a lua realmente decizii referitoare la preţurile, produselor realizate de unitatea al cărui director se numea, la acordarea de credite de vînzare clienţilor, la distribuirea profiturilor, la investiţii şi tranzacţii de capital, în care să rişte proprietatea acţionarilor, la asumarea răspunderii pentru pierderi, la angajarea de împrumuturi grevate de dobînzi formate pe piaţă, la asigurarea banilor lichizi pentru plata furnizorilor si, mai ales, a salariaţilor etc.

Deciziile în cauză s-au pregătit şi hotărît undeva......sus, de către comitete, comisii, consilii şi cabinete (1,2, sau, altele). Există mari diferenţe - de cunoştinţe şi de mentalitate - între a te specializa în utilizarea „relaţiilor“ pentru obţinerea de „repartiţii“ şi a te pricepe să-ţi construieşti o reţea optimă de furnizori, al căror interes nu este să execute ordinele comitetului de planificare, ci să obţină de la tine maximum de preţuri şi plata la scadenţă ; - între a utiliza aceleaşi „relaţii“ ca să obţii preţuri favorabile, de la celălalt comitet, cel de preţuri, şi a-ţi stoarce nervii să construieşti o strategie de preţ şi de piaţă, de marketing, care să-l determine pe consumator să cumpere de la tine, ştiind bine că pe consumator nu-l interesează nici „relaţiile“ şi nici costurile tale, ci numai preţul tău, comparativ cu preţul concurenţei, concurenţă care, de asemenea, nu este, deloc, sensibilă la „relaţiile“ tale etc.

Sigur că procesul de reciclare, de transformare a vechilor „directori“ şi „manageri“ n-o să fie nici simplu, nici realizat peste noapte. Nu este însă nici atît de complicat încît să se facă din el un motiv de întîrziere a tranziţiei la economia de piaţă. De la data revoluţiei pînă la aceea în care vor fi implementate celelalte componente esenţiale ale mecanismului economiei de piaţă - în esenţă împroprietărirea, liberalizarea preţurilor şi restructurarea sistemului bancar şi financiar - a fost şi este suficient timp pentru formarea corpului de manageri de care are nevoie ţara. În acest sens trebuie utilizate din plin atît posibilităţile interne pe care le avem cît şi şansele oferite de unele ţări dezvoltate cu tradiţie în acest domeniu.

Întreprinderile personale şi asociaţiile nu ridică probleme deosebite pe linia organizării şi controlului activităţii manageriale. În cadrul lor, chiar dacă dispun şi de serviciile unor manageri salariaţi, răspunderea ultimă pentru decizii revine proprietarilor care sînt şi managerii întreprinderilor respective. Lucrurile se schimbă în cazul corporaţiilor (societăţilor pe acţiuni) unde managerii nu sînt, de regulă, proprietari, managementul fiind separat de proprietate. Datorită acestei caracteristici, în toate ţările democratice au fost adoptate legislaţii care apără interesele fundamentale ale proprietarilor - acţionari şi stabilesc răspunderile managementului faţă de acţionari, fără a se pierde în detalii, dimpotrivă lăsînd la latitudinea acţionarilor modul concret de reglementare a relaţiilor lor cu managerii. În Statele Unite ale Americii întreaga activitate a corporaţiilor este reglementată printr-o Lege a Corporaţiei (The Model Business Corporation Act), elaborată de către Asociaţia Juriştilor Americani în 1946 şi îmbunătăţită continuu, în prezent fiind adoptată, cu mici modificări, de majoritatea statelor componente.

Respectînd legislaţia, dar răspunzînd şi cerinţelor vieţii economice reale, practica americană a etajat managementul corporaţiilor pe trei niveluri :

a) Consiliul de Administraţie (Board of Directors - aici este o sursă potenţială de confuzie, la traduceri, deoarece, aşa cum se. vede „directorii“ americani sînt altceva decît „directorii“ români), ai cărui membri sînt aleşi, prin vot, de către acţionari şi, de regulă, nu sînt angajaţi ai corporaţiei şi iau decizii fundamentale pentru viaţa corporaţiei - numirea şi concedierea directorilor, stabilirea structurii capitalului - noi acţiuni, împrumuturi etc, schimbări importante în activele - corporaţiei - noi investiţii, dezafectări - etc, declararea dividendelor, stabilirea salariilor directorilor şi a celorlalţi manageri;

b) directorii (officers - altă sursă de confuzie) definiţi în persoana unui preşedinte, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi, un secretar şi un trezorier - aceştia sînt numiţi de către consiliu, reprezintă şi angajează corporaţia, iau deciziile economice majore ale întreprinderii;

c) restul managerilor - de la şeful de departament - producţie, vînzări, finanţe - pînă la maistru - toţi numiţi de şefii ierarhici imediat superiori - care poartă tot felul de denumiri, nu numai aceea de manager, dar desfăşoară activitate de management, adică au drepturi şi răspunderi decizionale.

Desigur sînt multe alte detalii legate de organizarea managementului corporaţiilor americane a căror cunoaştere nu poate fi decît utilă celor chemaţi să elaboreze legislaţia românească în acest domeniu. Înainte de a încheia aş vrea să subliniez numai faptul că dincolo de aceste detalii trebuie reţinută ideea separării managementului de proprietate şi a acestora două de calitatea de salariat. În timp ce organizaţiile sindicale apără într-adevăr drepturile salariaţilor, dar pe căi şi cu mijloace specifice, nu prin interferenţa in activitatea de management, acţionarii îşi exercită drepturile de proprietari, de asemenea, pe căi specifice, nu prin interferenţe în funcţiile managementului. Funcţia specifică a sindicatelor este aceea de a negocia cu managementul - şi a contracta cu acesta - termenii relaţiilor de muncă - inclusiv nivelul general al salariilor, nu al fiecărui salariat în parte - nu de a se substitui managementului în exercitarea de către acesta a funcţiilor sale decizionale în domeniul personalului, inclusiv al cadrelor de conducere, al încadrării salariaţilor, al posturilor ş.a.m.d.


10. Consiliul de administraţie

Societatea pe acţiuni (corporaţia) este forma dominantă de întreprindere în economiile democratice moderne, în sensul că în cadrul ei se realizează cea mai mare parte a bunurilor şi serviciilor vîndute pe piaţă, în cadrul ei lucrează şi-şi cîştigă existenţa cea mai mare parte a muncitorilor şi intelectualilor, de toate calificările şi profesiile. Printre caracteristicile fundamentale ale acestei forme de întreprindere se numără şi separarea managementului de proprietate, respectiv pregătirea şi executarea deciziilor privitoare la utilizarea resurselor economice - de către alte persoane decît cei ce sînt proprietarii capitalului întreprinderii. Practic, această separare nu este completă, absolută : proprietarii, acţionarii păstrează controlul ultim asupra managementului, în sensul că ei sînt cei care, prin vot, aleg eşalonul superior al managementului - consiliul de administraţie. Cu puţine excepţii aceasta - alegerea membrilor consiliului - este singura decizie prin care acţionarii influenţează rezultatele utilizării capitalului, a averii pe care ei au investit-o în întreprindere.

În Statele Unite, legislaţia care reglementează activitatea corporaţiilor nu include nici o prevedere referitoare la calităţile pe care trebuie să le îndeplinească cineva pentru a putea fi ales membru în consiliul de administraţie al unei corporaţii: este dreptul exclusiv al acţionarilor să aleagă pe cine cred ei de cuviinţă. Practica americană releva însă că : cei aleşi în consilii pot fi sau nu acţionari ai corporaţiei : pot fi, în acelaşi timp, membri în consiliile de administraţie a mai multor corporaţii : sînt oameni de o recunoscută competenţă profesională - economişti, ingineri, jurişti - şi integritate morală ; - în calitatea lor de membri ai consiliilor de administraţie, ei sînt plătiţi nu cu salarii, ci cu onorarii (indemnizaţii) pentru timpul consumat în şedinţele consiliului; - pot avea propria lor întreprindere sau pot fi angajaţi ai altei întreprinderi decît aceea în care acţionează ca membri ai consiliului de administraţie : pot acţiona şi ca membri ai consiliului şi ca directori ai uneia şi aceleiaşi întreprinderi.

Trebuie precizat că acest organism - consiliul de administraţie - reprezintă exclusiv interesele patrimoniale (de proprietate) ale acţionarilor; - el nu reprezintă interesele salariaţilor decît în măsura în care aceştia - salariaţii - sînt şi acţionari, proprietari. Interesele salariale - condiţii de muncă şi de plată - sînt reprezentate de către sindicate (UNIONS) şi ele sînt concretizate în contractele colective de muncă negociate de către sindicate şi management. În marile corporaţii există un compartiment şi, respectiv, un director, de relaţii industriale (industrial relations) a cărei atribuţie principală o constituie tocmai negocierea şi perfectarea contractelor de muncă - cu sindicatele, pentru cele colective sau direct cu salariaţii, pentru cele individuale. Aceasta este modalitatea prin care sindicatele apără interesele membrilor lor - negocierea şi perfectarea contractelor de muncă - nu prin participarea în componenţa echipei de management sau în deciziile acesteia referitoare la utilizarea capitalului acţionarilor, la organizarea activităţii, încadrarea şi concedierea diferitelor categorii de salariaţi.

Activitatea consiliului de administraţie este guvernată de legislaţia economică generală, aplicabilă tuturor agenţilor economici, şi de cele două documente fundamentale adoptate de adunarea generală a acţionarilor : contractul corporaţiei, care în esenţă, îi defineşte obiectul de activitate şi volumul capitalului acestuia, şi regulamentul de organizare, care stabileşte drepturile şi răspunderile consiliului de administraţie.

Drepturile, respectiv puterea încredinţată, de regulă, consiliilor de administraţie ale corporaţiilor, se concretizează în : - numirea şi concedierea directorilor; - stabilirea structurii capitalului - emiterea de noi acţiuni, angajarea de împrumuturi; - schimbări importante în activele corporaţiei - noi investiţii, dezafectări, vînzări de active etc.; - declararea dividendelor ; - stabilirea salariilor directorilor şi ale celorlalţi manageri.

Membrii consiliilor de administraţie, dacă nu au şi calitatea de directori, nu pot angaja întreprinderea în cauză, nu pot semna contractele acesteia cu alte unităţi. La capitolul răspunderi trebuie precizat, din capul locului, că membrii consiliilor de administraţie nu răspund, legal pentru pagubele aduse corporaţiei prin incompetenţa lor profesională. Acesta este preţul plătit - pierderea capitalului şi a averii - de acţionari pentru a-şi fi „ales" în consiliul de administraţie rudele şi prietenii. Legea americană nu oferă remediu împotriva acestei „slăbiciuni“. Pagubele produse acţionarilor prin deciziile consiliului de administraţie, de numire în posturi de directori a unor oameni incompetenţi sau iresponsabili, de învestire a banilor corporaţiei în produse şi servicii care nu se vor vinde, de asumare de împrumuturi în condiţii dezavantajoase etc. sînt pagube definitive, care vor fi simţite de acţionari direct, pe propria piele, fără nici o posibilitate să fie „acoperite“ prin decizia „pilei“ venite de undeva de „sus“.

Observarea practicii juridice americane - se ştie că structura dreptului anglo-saxon diferă de aceea a celui european, ceea ce nu înseamnă, că aspectele bune dintr-unul nu pot fi preluate în celălalt - ne permite gruparea răspunderilor membrilor consiliilor de administraţie in următoarele trei categorii : - conformitatea cu prevederile legii, cu obiectivele, restricţiile şi autoritatea ce le sînt impuse prin contractul de corporaţie si în regulamentul de organizare; - diligentă în gestionarea patrimoniului corporaţiei; - răspunderea fiduciară, adică punerea intereselor corporaţiei deasupra celor personale.

Deciziile patrimoniale ale consiliilor de administraţie trebuie să se conformeze legii, care se aplică tuturor corporaţiilor, ca şi contractului de corporaţie şi regulamentului dc organizare, care se aplică numai unui anumit consiliu. Prin lege, de exemplu, se prevede că o corporaţie nu poate plăti dividende decît dacă ea este solvabilă; - de asemenea, că o corporaţie nu poate distribui active acţionarilor săi dacă a fost luată o hotărire de dizolvare şi nu au fost prevăzute fonduri pentru plata datoriilor corporaţiei etc. Luarea de către un consiliu a unor decizii neconforme unor astfel de prevederi atrage răspunderea individuală şi solidară a tuturor membrilor consiliului care au votat pentru astfel de măsuri. Diligenta cerută membrilor consiliilor de administraţie se exprimă în atenţia, grija şi prudenţa pe care aceştia trebuie să le manifeste în deciziile lor, acestea trebuind să fie exact aceleaşi pe care le-ar manifesta orice proprietar în gestiunea propriei averi. Un economist, care, sa zicem, este salariat al unei bănci şi este, în acelaşi timp, membru al consiliului de administraţie al unei corporaţii agricole răspunde pentru pierderile înregistrate de corporaţie ca urmare a matrapazlîcurilor săvârşite de preşedintele şi contabilul şef al corporaţiei, fapte care în mod normal ar fi fost descoperite de un proprietar atent, grijuliu şi prudent cu banii săi. Evident, în judecarea economistului în cauză trebuie să se dovedească lipsa de atenţie, de grijă, cum ar fi, de exemplu, lipsa lui de la şedinţele consiliului pentru o lungă perioadă de timp, timp în care şi-a încasat onorariul. Răspunderea fiduciară a membrilor consiliilor de administraţie faţă de acţionari se exprimă in subordonarea intereselor lor personale faţă de interesele corporaţiei, ale acţionarilor.

Prin accesul la informaţiile privitoare la activitatea corporaţiei, membrii consiliilor de administraţie deţin o poziţie avantajoasă pe care o pot folosi în propriul interes şi în detrimentul corporaţiei. Ei pot fi mituiţi pentru facilitatea încheierii de contracte; pot ei înşişi prelua contracte care, normal, ar fi putut fi încheiate de corporaţie; - pot, de exemplu, cunoscînd mai devreme decît publicul larg situaţia financiară a corporaţiei să vîndă sau să cumpere sau să faciliteze altora să vîndă sau să cumpere acţiuni ale corporaţiei la preţuri mai mari sau mai mici decît cele ce vor fi stabilite pe piaţă, atunci cînd informaţiile respective vor fi publice etc. Istoria corporaţiilor americane nu este lipsită de astfel de exemple. Consiliile de administraţie ale corporaţiilor (societate pe acţiuni), vor juca un rol important în funcţionarea sănătoasă a economiei româneşti. Ele vor lua cele mai importante decizii în cele mai importante întreprinderi ale economiei naţionale. Rezultă de aici, grija ce le va trebui acordată atît de către organele legiuitoare, cît şi, mai ales, după aceea, de către acţionari.


11. Impozitele

Prin anul 1986, în căutarea unei surse suplimentare de venit, am urmat un curs, scurt, de 3 luni, de specializare în profesia de preparator de impozite (tax preparer). Evident, am plătit costul cursului cu bani din buzunar. Organizatorul cursului era compania H&R. BLOCK CORP, cea mai mare corporaţie din lume specializată în acest domeniu, al deservirii populaţiei în pregătirea declaraţiilor anuale de impozite. Anual, compania pregăteşte declaraţiile de impozite pentru circa 10 milioane de americani. Am lucrat pentru H.&R. BLOCK, un „sezon", adică perioada ianuarie-aprilie, cînd fiecare american îşi pregăteşte declaraţia anuală de impozite, după care mi-am deschis propria întreprindere, de preparator de impozite. Merită menţionat aici că pentru deschiderea întreprinderii mele - aceasta fiind valabil pentru aproape toate profesiile şi meseriile - nu a trebuit să iau autorizaţie de la nici o Comisie Naţională pentru Industria Mică şi Servicii, nu a trebuit să mă înregistrez şi să depun bugetul meu de venituri şi cheltuieli la nici o Administraţie Financiară. Tot ce a trebuit să fac a fost să aduc la cunoştinţa clientelei - şi s-o conving - că pot să ofer serviciul în cauză la preţul pieţei, iar, la sfîrşitul anului, să-mi pregătesc propria declaraţie de impozit, în care, pe lîngă alte venituri, trebuia să le includ şi pe cele provenite din întreprinderea în cauză. Există şi în Statele Unite o Asociaţie a Micii întreprinderi (Small Business Ăssociation — S.B.A.) - de la care s-ar putea primi mult ajutor - însă ea nu a fost creată pentru a „autoriza" deschiderea de mici întreprinderi, ci pentru a ajuta micile întreprinderi cu sfaturi şi cu bani. Există şi în Statele Unite un fel de administraţie financiară, reprezentată prin birourile locale ale Serviciului Intern de Venituri (Internal Revenne Service — I.R.S.), care este, de fapt, un departament al Ministerului de Finanţe (Treasury). Misiunea acestuia nu este aceea de a-şi da „avizul“ pentru a-mi deschide eu o întreprindere, nici aceea de a-şi băga nasul în bugetul meu de venituri şi cheltuieli, ci aceea de a verifica declaraţia anuală de impozit, pentru care eu, proprietarul, sînt singur responsabil, indiferent că am pregătit declaraţia personal sau cu ajutorul unui specialist în domeniu. Ceea ce are de făcut salariatul de la I.R.S. este să verifice că eu am întocmit declaraţia în conformitate cu prevederile LEGII, nu cu „indicaţiile“ şi „normele“ primăriei sau ale Ministerului de Finanţe. Atît, nimic în plus.

Fac aceste precizări avînd în minte unele dintre prevederile Decretului-lege nr. 54/1990 şi, mai ales, ale sutelor de pagini de „norme“ elaborate de guvernul provizoriu în „concretizarea“ prevederilor respective care cu greu pot fi asociate cu conceptul de democraţie economică, de economie de piaţă. Nu îmi propun, în aceste rînduri, să prezint sistemul american de impozite, ci numai să evidenţiez cîteva dintre caracteristicile fundamentale ale acestuia. Cît este de complex şi de sofisticat sistemul în cauză rezultă şi din faptul că în cadrul instituţiilor americane de învăţămînt superior economic există secţii de specialitate care pregătesc şi licenţiază specialişti de înaltă calificare în domeniul impozitelor. Aşa cum am arătat deja, în S.U.A. există o profesie, aceea de preparator de impozite, recunoscută ca atare în nomenclatorul naţional al profesiilor, o profesie din care-şi cîştigă existenţa sute de mii de oameni, de diverse nivele de pregătire, funcţie de complexitatea problemelor de impozitare cu care sînt confruntaţi diferiţii agenţi economici, plătitori de impozite. Cu titlu de exemplu, am pe masa mea de lucru Cursul de Impozite Federale (Federal Tax Course) editat anual de Camera de Comerţ din Chicago care are peste 2 000 de pagini. De reţinut că este vorba numai de impozitele federale, nu şi de cele ale statelor şi comunităţilor locale - districte, oraşe, sate etc.

Nu putem merge mai departe fără cîteva clarificări «le terminologie. Cuvîntului românesc de impozit îi corespunde cel american de tax, celui românesc de taxă, îi corespunde cel american de fee, celui românesc de amendă, îi corespunde cel american de fine. Atenţie, deci, la posibile confuzii. Prin impozit (tax) înţelegem preluarea de către organele de stat a unei părţi din veniturile populaţiei (indivizi, întreprinderi particulare - personale, în asociaţie, pe acţiuni) pentru propria întreţinere, cu scopul exclusiv de formare a veniturilor pe care să le consume pentru îndeplinirea funcţiilor lor sociale specifice. Aceste funcţii specifice, servicii publice generale - apărare, protecţie socială etc. - cît şi dreptul de impunere sînt prevăzute în contractul social fundamental al societăţii - Constituţia. În Statele Unite, poporul a acordat dreptul să stabilească impozite numai organelor legiuitoare (la nivel federal, parlamentul, Congresul, format din Senat şi Camera Reprezentanţilor), care o fac prin LEGE, Ministerul de Finanţe - organ al administraţiei de stat - nu stabileşte impozite, ci numai le colectează şi le distribuie celorlalte compartimente ale statului, distribuţie făcută tot conform prevederilor LEGII.

Spre deosebire de impozite, care, într-o formă sau alta, se aplică tuturor, contra unor servicii de care, de asemenea, beneficiază toţi membrii societăţii - de exemplu, apărarea naţională - taxele- sînt percepute contra unui serviciu individual, de exemplu, obţinerea unui certificat de căsătorie, sau de naştere, a unui paşaport etc. Amenzile constituie şi ele o sursă a veniturilor organelor de stat, însă funcţia lor specifică nu este aceea de întreţinere a organelor de stat, ci este una de penalizare, de sancţionare a unei anumite persoane pentru încălcarea unei anumite prevederi a legii; - la fel, aşa zisele taxe vamale, a căror funeţie specifică este aceea de protejare a industriilor naţionale de concurenţa străină etc. În Statele Unite, impozitele contribuie cu peste 85 la sută la formarea veniturilor bugetelor ansamblului organelor de stat - federale, statale, locale. Impozitele percepute de statul american pot fi împărţite în două mari categorii : - directe, stabilite asupra veniturilor - salarii, dobînzi, dividende, chirii, profituri etc. ; - indirecte, suportate de cumpărător, de consumator, şi stabilite fie pe cifra de afaceri (volum de vînzări), fie pe valoarea activelor în proprietate, fie pe unele produse - ţigări, benzină, băuturi etc. În prezent, impozitele directe reprezintă peste 70 la sută din totalul celor percepute populaţiei americane. La nivelul bugetului federal, ele deţin o pondere de circa 95 la sută, în timp ce la nivelul organelor locale ponderea lor este de numai 25 la sută, restul revenind celor indirecte. Impozitele de profit plătite de corporaţii (societate pe acţiuni) americane acestea asigurînd peste 80 la sută din venitul naţional şi cam acelaşi procent din locurile de muncă - reprezintă numai circa 5 la sută din totalul impozitelor (directe şi indirecte) încasate de toate organele statului american - federale, statale, locale.

Pentru a înţelege întreaga semnificaţie a acestei cifre mai trebuie reţinute următoarele : atît proprietarii societăţilor pe acţiuni (corporations) cît şi ai asociaţiilor (partnerships) sînt, de regulă, salariaţi; - salariile tuturor angajaţilor sînt plătite nu cu bancnote, ci cu cecuri; - fiecare întreprindere - personală, în asociaţie, pe acţiuni - este obligată, prin lege, să reţină impozitul pe salariu, datorat de fiecare salariat, să specifice pe cec numele respectiv şi să le depună la bancă în contul organului de stat beneficiar al impozitului în cauză ; - fiecare bancă este obligată, tot prin lege, să informeze, anual, organul de stat asupra volumului dobînzilor cîştigate de diferiţi depunători în conturile sale ş.a.m.d.; - la sfîrşitul anului fiscal, fiecare agent economic - individ, asociaţie, corporaţie - cu sau fără ajutorul profesional - plătit - al specialiştilor în impozite - întotdeauna pe răspundere proprie - ţinînd seama de existenţa cecurilor, a declaraţiilor băncilor etc, îşi întocmeşte declaraţia de impozite, în care adună toate veniturile - salariu, dobînzi, dividende etc. - scade toate costurile, la care este îndreptăţit prin lege, stabileşte astfel venitul impozabil, aplică procentul de impozite, stabilit prin lege, determină astfel impozitul, care poate fi mai mic sau mai mare decît a plătit în timpul anului, prin reţineri din salariu sau altfel; - dacă a plătit mai puţin mai „scrie" un cec, pentru diferenţă ; - dacă a plătit mai mult, primeşte un cec de la I.R.S. : acesta din urmă, I.R.S., pe baza propriilor informaţii, primite de la întreprinderi şi de la bănci, verifică corectitudinea declaraţiei de impozit şi într-un termen dat, stabilit prin lege, în cazul în care descoperă abateri de la lege, cere celui în cauză corecţia ce se impune şi numai dacă nu se ajunge la înţelegere se apelează la un tribunal; - tribunalul, hotărăşte cine are dreptate, nu administraţia de stat.

Ideea pe care vreau s-o evidenţiez, este aceea că impozitele sînt reglementate prin lege şi nu prin deciziile administraţiei de stat, că este încurajată întreprinderea ca generatoare de locuri de muncă, de produse şi servicii, de venituri impozabile, că accentul este pus pe stimularea iniţiativei şi răspunderii întreprinzătoriale, mai puţin de profit, care este forma de recompensare a spiritului de întreprindere şi mai mult pe celelalte forme de venit - salariu, dobîndă, chirie etc, că pot fi create sisteme eficiente de impozitare şi de colectare a impozitelor cu un minimum de intervenţie din partea birocraţiei administraţiei de stat.


12. Sistemul financiar

O largă anchetă de opinie întreprinsă de U.S. News and World Report în rîndul cadrelor de management din economia americană releva, nu tocmai surprinzător pentru cel ce trăieşte în societatea americană, faptul că, după preşedintele S.U.A., a doua poziţie în ierarhia naţională revine şefului Băncii Naţionale, în timp ce, în ierarhia instituţiilor americane, băncile ocupau locul patru, după Casa Albă, Televiziune, Curtea Supremă, dar înaintea Senatului, Camerei Deputaţilor, Guvernului etc.O altă modalitate de a spune acelaşi lucru este că îţi va fi greu să găseşti o localitate în S.U.A. căreia să-i lipsească o biserică şi o bancă. Omul vizitează biserica în speranţa păstrării şi sporirii bogăţiei sufleteşti ; - el vizitează banca în speranţa păstrării şi sporirii bogăţiei materiale pe care o acumulează de-a lungul vieţii sale pămîntene. Acesta este într-adevăr - şi în esenţă - rolul băncilor, ca o componentă şi a sistemului financiar, ca întreg, în societăţile democratice moderne : păstrarea şi sporirea bogăţiei materiale acumulate de populaţie prin muncă cinstită şi rodnică.

Pentru a înţelege rolul sistemului financiar în economia democratică (de piaţă) - rol complet diferit de cel jucat de acelaşi sistem în economia clicoratică, cunoscută şi sub denumirea de economie socialistă comunistă, este necesară explicarea cîtorva concepte, cu care o parte a cititorilor sînt mai puţin familiarizaţi. Orice activitate economică implică utilizarea - şi consumarea - anumitor resurse - materiale, echipamente etc - cunoscute în terminologia marxistă sub numele de mijloace de producţie şi în cea a economiei de piaţă sub numele de active reale, sau aceea de capital real. În economia de piaţă, cineva (în ultimă instanţă, întotdeauna fie individul, fie statul) este proprietarul activelor reale, calitate exprimată printr-o bucată de hîrtie - bancnote emise de Banca Naţională, cecuri, certificate de depozit, obligaţiuni, cambii, trate, acţiuni etc. Totalitatea acestor hîrtii, ce exprimă drepturile de proprietate asupra activelor reale utilizate la un moment dat în economie, constituie activele financiare ale economiei respective, cunoscute şi sub denumirea de instrumente financiare sau capital financiar.

O mică parte a acestor active financiare, cunoscută sub denumirea de bani, exprimă dreptul de proprietate imediat şi absolut (fără nici un fel de restricţie) asupra oricăruia dintre celelalte active financiare şi reale existente în economia naţională. Activele financiare sînt imaginea din oglinda pieţei sau, dacă vreţi, fotografia bănească a proprietăţii asupra activelor reale. Cel care are fotografia (activul financiar) are şi dreptul de proprietate asupra activului real. Această dedublare a activelor utilizate în economia de piaţă (real - financiar) a apărut ca urmare a necesităţii de a se asigura circulaţia cit mai liberă şi alocarea şi utilizarea cit mai eficientă a activelor reale între şi de către sectoarele şi ramurile economiei naţionale, concomitent cu păstrarea proprietăţii individuale asupra activelor reale în cauză. În economiile socialiste, unde există un singur proprietar - statul - nu este nevoie de existenţa activelor (instrumentelor) financiare, deoarece în acele economii funcţia de alocare a resurselor, a activelor reale în economie este încredinţată altor instrumente - preţul şi bugetul statului -, acestea nemaifiind capabile să-şi îndeplinească rolurile lor fireşti în economie ; - preţul, pe acela de măsurător al valorii mărfurilor, bugetul de stat, pe cei de planificator al veniturilor şi cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea funcţiilor organelor de stat.

În economiile de piaţă, preţul este un instrument al sistemului de marketing, în timp ce bugetul este un instrument al sistemului de planificare. Nici unul, nici altul nu sînt componente ale sistemului financiar. Nu este deci surprinzător faptul că unii dintre economiştii noştri, referindu-se la reforma sistemului financiar, ca o componentă a tranziţiei la economia de piaţă, vorbesc de liberalizarea preţurilor şi schimbarea sistemului de impozite, adică a sistemului fiscal. Este tributul plătit îndelungatei expuneri la conceptele deformatoare ale aşa-zisei ştiinţe economice marxiste, de care, după cum se vede, unii se dezbăra mai greu.

Prin intermediul activelor financiare, resursele economice, activele reale, temporar disponibile la proprietarii lor, cei care au economisit, pe care-i putem defini prin termenul general de creditori, ajung la întreprinzători, agenţi economici care au nevoie şi pot utiliza mai multe resurse decît cele pe care le-au economisit ei înşişi şi pe care-i definim prin termenul general de debitori. În economiile democratice circulă astăzi o mare diversitate de active financiare, multe dintre ele inexistente cu douăzeci de ani în urmă. Apar noi şi noi instrumente financiare, astfel croite încît să răspundă cît mai exact şi rapid nevoilor specifice ale diverselor categorii de debitori şi creditori. Creditorii şi creatorii de active financiare nu sînt alţii decît instituţiile financiare (bănci, burse, asigurări etc), ele însele într-un proces de înnoire continuă. Activele financiare sînt comercializate de către instituţiile financiare pe pieţele financiare în conformitate cu regulile financiare impuse de organele legiuitoare ale ţării pentru apărarea intereselor tuturor participanţilor în acest proces de alocare şi utilizare a resurselor în economia naţională.

Conceptul de sistem financiar defineşte, deci, instrumentele, instituţiile, pieţele şi reglementările juridice, prin intermediul cărora se asigură finanţarea activităţii economice, adică utilizarea contra plată, de către întreprinzători - debitori, a resurselor economisite de către creditorii - proprietari.

În procesul tranziţiei la economia de piaţă va trebui să creăm şi un sistem financiar specific acestui tip de economie ; - vor trebui create noi instrumente financiare, de care nu dispunem (acţiuni, obligaţiuni, cărţi de credit, poliţe de asigurări, depozite utilizabile prin emiterea de cecuri etc.), noi instituţii financiare, specializate în funcţie de natura instrumentelor financiare pe care le vor comercializa, ca şi a nevoilor specifice ale diverşilor creditori şi debitori, ele însele constituite în întreprinderi proprietate particulară, menite a favoriza concurenţa, atît în sectorul financiar, cît şi în sectorul real al economiei, noi piete financiare, specializate pe acelaşi dublu criteriu al naturii instrumentelor financiare şi nevoilor proprietarilor şi beneficiarilor resurselor; - noi reglementări juridice care să asigure echitate şi eficienţă în funcţionarea sistemului financiar. După cum se vede, nici preţuri, nici impozite; acestea două - subsistemul de preţuri şi subsistemul de impozite - sînt componente distincte ale sistemului economic, distincte de cel financiar. Ceea ce nu înseamnă că preţurilor şi impozitelor trebuie să li se acorde mai puţină atenţie în procesul reformei economice.


13. Bugetul

Între anii 1988 - 1989 am lucrat ca director financiar (controller) de fabrică şi regional în compania OMT CORPORATION, clasată cam pe locul 450 în primele 500 de mari corporaţii înregistrate în Statele Unite, în 1989 corporaţia a fost vîndută, respectiv cumpărată de un grup financiar internaţional, pentru suma de circa 1 miliard de dolari. Funcţia ocupată mi-a permis să cunosc pe viu, prin activitate directă, realităţile managementului, ale organizării şi finanţelor întreprinderilor americane, realităţi ce diferă mult de imaginea pe care o obţinusem eu - şi pe care o obţin mulţi alţii - prin intermediul cărţilor şi articolelor publicate în reviste de specialitate. Una dintre aceste realităţi este că în marile întreprinderi americane se practică o planificare riguroasă, instrumentul fundamental al acestei munci de planificare, care concentrează şi direcţionează întreaga activitate decizională a managementului constituindu-l bugetul, adică lista veniturilor generate şi a cheltuielilor ocazionate de activităţile întreprinderii, a căror diferenţă (venituri minus cheltuieli), denumită profit, va da măsura utilităţii sociale a întreprinderii, a competenţei managerilor, a dreptului lor la existenţă. Într-o formă sau alta, mai mult sau mai puţin complexă, bugetul este întocmit de orice unitate ale cărei activităţi generează venituri şi ocazionează cheltuieli, de la vînzătorul de ziare pînă ia giganţii care manevrează miliarde. Esenţa lui este însă aceeaşi - o listă -, diferă numai numărul de rînduri şi denumirile, respectiv conţinutul acestora. În plus, el se numeşte buget, pur şi simplu, indiferent de faptul că este întocmit de o unitate economică, de una social-culturală, sau de una guvernamentală, locală sau centrală.

Mă surprinde deci insistenţa unora dintre confraţii mei în impunerea pleonasmului „buget de venituri şi cheltuieli (BVC)“ expresie care, din păcate, s-a strecurat şi în legislaţie (vezi Decretul-lege nr. 54/1990). Apropo de decretul-lege şi de buget, mai trebuie menţionat şi un alt păcat, de data asta nu de denumire, de formă, ci de fond, de conţinut, de concepţie. Decretul în cauză impune obligativitatea ca inteprinzătorii particulari să depună BVC-urile lor la administraţia financiară, organ al administraţiei de stat. Aşa cum va rezulta din paragrafele următoare, o astfel de prevedere, reminiscenţă a concepţiei şi practicii economiei monopoliste de stat, nu are ce căuta în sistemul juridic al economiei de piaţă, ea intrînd în flagrantă contradicţie cu spiritul întreprinzător, libera iniţiativă şi concurenţa, pe care dl. prim-ministru Petre Roman, în expunerea declaraţiei-program a noului guvern le puncta ca „forţe ale schimbării“ fără de care „nu vom realiza o bunăstare socială“.

În corporaţia OMT - practica, fiind, din cîte am înţeles, generală - perioada august-noiembrie era declarată perioada elaborării bugetului (budgeting period). În timpul celor patru luni, pe lîngă problemele curente, toţi managerii, începînd cu maistrul, continuînd cu conducerile celor peste 130 de fabrici, cu conducerile regionale şi departamentale, şi terminînd cu preşedintele corporaţiei, conform unui program concret, cu activităţi, oameni şi termene precise, participă direct şi activ la elaborarea bugetului pentru următorul an. Acum şi aici, în această activitate, managerii erau chemaţi să-şi dea întregul obol de creativitate, să-şi exprime competenţa în stabilirea de obiective ambiţioase şi realiste, în definirea corectă şi precisă a problemelor cu care va fi confruntat sectorul lor de activitate, în găsirea soluţiilor, a mijloacelor şi metodelor care să asigure realizarea obiectivelor şi rezolvarea problemelor în cauză. Între principiile politicii de elaborare a bugetului (budgeting policy) două erau considerate esenţiale : a) bugetul cere creativitate, restul muncii manageriale este rutină; b) tot ce intră în bugetul centrului de profit (fabrică, regiune, departament) trebuie acceptat de către conducătorul centrului respectiv.

Trebuie să precizez aici că în OMT nu existau servicii de planificare, de buget sau altceva asemănător. Bugetul nu este opera specialiştilor, a funcţionarilor, ci a managerilor, a conducătorilor de sectoare care, evident, apelează la munca şi cunoştinţele celor din subordine, însă ei, managerii, fac bugetul. Responsabil cu asamblarea bugetului este directorul financiar (contabilul şef) de la nivelul ierarhic respectiv (fabrică, regiune, departament, corporaţie). Evident că activitatea de elaborare a bugetului începe nu cu producţia, ci cu vinzările, cu precizarea produselor, a cantităţilor, preţurilor şi clienţilor la care produsele respective vor fi vîndute. Fiecare vînzător (salesperson) pe baza studiilor de prognoză şi de marketing elaborate de către compartimentele de specialitate de la nivelul corporaţiei şi, mai ales, pe baza propriei experienţe cu clienţii şi cu concurenţa, îşi elaborează propriul program de vînzări care include pe lîngă CE, CUI şi CU CÎT (cu ce preţ) se vinde şi CUM, adică cu ce costuri de vînzare, reclamă promovare etc. Odată programul de vînzări astfel stabilit şt asamblat la nivelul directorului de resort (Sales Manager) încep „negocierile" cu directorul de producţie şi cel financiar. La producţie, cantităţile, şi sortimentele „cerute“ de sectorul de vînzări (deci cu clienţii nominalizaţi) se transformă în norme de muncă şi de materiale, în programe de aprovizionare şi de angajări (sau transferări, sau concedieri etc), în programe de producţie. La financiar, programele de vînzări, aprovizionare, producţie se transformă în programe de încasări, plăţi, împrumuturi, depuneri etc. Concomitent cu negocierile pe orizontală, între cei trei directori - vînzări, producţie, finanţe - în care, cu ajutorul calculatorului, cifrele se schimbă de zeci şi sute de ori, în zeci de şedinţe de lucru, se duc şi negocierile „pe verticală“, cu şefii lor ierarhici, pentru decizii încredinţate acelor nivele - investiţii sau surse de finanţare peste anumite valori.

Rezultatul acestei foarte laborioase munci îl reprezintă bugetul, care poate fi sintetizat în trei rînduri: venituri, costuri, profit. Evident, o astfel de formă nu-şi poate îndeplini funcţia de unic instrument de control ce-i va reveni bugetului de-a lungul întregului an ; - el trebuie structurat într-o astfel de formă încît să permită identificarea surselor concrete de venit (produs, client) şi a surselor concrete de costuri (materiale, forţa de mună, furnizori, maiştri, vînzări,. reclamă, asigurări, dobînzi etc).


14. Cecul

Nu, nu mă refer la abrevierea CEC, ce provine de la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, instituţie creată şi utilizată de către clicocraţia comunistă pentru jefuirea suplimentară a bietului popor român. Prin intermediul acestei instituţii, clicocraţia a utilizat, în beneficiul său exclusiv, la un preţ de nimic, micile economii făcute de populaţie, nu din spirit de investiţie, de creare de capital, acesta fiindu-i interzis, ci pentru intrarea în posesia unor bunuri de consum de lungă durată. Mă refer la minunatul instrument financiar creat şi utilizat în economiile democratice, denumit cec, care, pe lîngă alte beneficii, economiseşte miliarde de ore de viaţă omenească, ce devin astfel disponibile pentru activităţi productive, creative. În Statele Unite, de exemplu, din totalul plăţilor efectuate în economia naţională mai puţin de 10 la sută, sînt efectuate prin intermediul bancnotelor emise de banca naţională (a ceea ce noi, oamenii de rînd, numim bani), restul, de 90 la sută din plăţi, sînt efectuate cu cecul, fără prezenţa materială a „verzilor“.

În economia americană cu ajutorul cecului sînt, practic, plătite : toate salariile, toate cumpărăturile făcute de întreprinderi la furnizorii lor, chiriile, întreţinerea, lumina, telefonul, marea majoritate a cumpărărilor de bunuri de consum. La nivelul consumatorului de rînd să ne gîndim numai la economia de timp ce rezultă prin înlocuirea deplasărilor pe care trebuie să le efectuăm pentru a plăti chiria, întreţinerea, lumina, telefonul, asigurările de toate felurile cu scrierea pe un cec (o bucată de hîrtie eliberată de o bancă în numele nostru) a sumelor respective, a numelui celui căruia îi datorăm şi semnătura noastră, urmată de expediere, într-un plic, a cecului, pe adresa celui ce trebuie să primească banii. La economia de timp, pe care-l putem folosi pentru lucruri mai utile, să adăugăm şi pe aceea de nervi, pe care, de asemenea, îi putem folosi pentru cauze mai bune.

Cum funcţionează practic sistemul de cecuri ? Pentru toate serviciile pe care tu le prestezi pentru alţii eşti plătit, cu cecuri, adică pe bucăţile de hîrtie pe care le-am menţionat deja, pe care sînt imprimate numele şi prenumele celui - respectiv numele companiei - care ţi-a plătit, numele băncii unde acesta are un cont de depuneri pentru cecuri şi numărul contului respectiv. În plus, cel care a plătit a mai adăugat pe aceeaşi bucată de hîrtie numele tău, suma ce trebuie să ţi se plătească, semnătura lui şi data cînd ai făcut-o. Regula generală este că fiecare întreprindere şi fiecare persoană particulară îşi deschide la o bancă - evident, particulară - un cont de depuneri pentru cecuri (checking account). La origine, depunerile din aceste conturi nu au fost purtătoare de dobîndă. Aceasta spre deosebire de depunerile în conturile de economii (saving account) care sînt purtătoare de dobîndă, procentul de dobîndă fiind cu atît mai care cu cît este mai lung termenul pînă cînd poţi să-ţi retragi depunerea respectivă. Mai recent - aceeasta fiind o exemplificare a eforturilor inovatoare pe care le fac instituţiile financiare pentru punerea la dispoziţia clienţilor lor de noi produse, noi instrumente financiare - şi depunerile în conturi pentru cecuri au devenit purtătoare de dobînzi, cu condiţia menţinerii unui minim de depuneri (1 000 - 1 500 dolari).

O dată în posesia unui cec prin care ţi se plăteşte o anumită sumă, îl poţi fie depune la banca ta, ceea ce înseamnă creşterea depunerii în contul tău de cecuri, fie încasa, adică transforma în monedă, în dolari. Pentru depunere, poţi fie să te deplasezi la ghişeul băncii tale, dacă ai acumulat un număr mare de cecuri plătibile ţie sau dacă, pur şi simplu, nu ai altceva mai bun de făcut, unde vei completa un tichet de depunere, în care menţionezi ce sumă depui şi în ce cont, fie să trimiţi prin poştă, pe adresa băncii tale, şi cecurile, şi tichetul de depunere respectiv. Dacă, dimpotrivă, ai strictă nevoie de dolari, de cash şi doreşti să încasezi cecul, o poţi face fie prezentîndu-te la ghişeul băncii tale, fie la orice colţ de stradă, la o agenţie de încasare cecuri, particulară, al cărei patron este, de regulă, şi singurul salariat, evident contra unui comision de 2-3 la sută din valoarea cecului. Din contul tău de depuneri pentru cecuri - în care este foarte posibil ca tu să nu fi depus, nici cel puţin o bancnotă de un dolar, ci numai cecuri - tu poţi să-ţi plăteşti orice fel de datorie, către oricine doreşti, prin cecuri semnate de tine, prin care ordoni băncii tale să efectueze plata. Cecul scris de tine va fi depus de cel căruia tu îi datorezi suma respectivă la banca lui, care, la rîndul ei, trebuie să-l trimită la banca ta, pentru a ţi se reduce depozitul cu suma în cauză. Băncile americane dispun de un sistem de decontare între ele a soldurilor rezultate din miile de tranzacţii efectuate cu ajutorul cecurilor (clearing system). Evident, acest aspect îl interesează mai puţin pe client, pe consumatorul de servicii bancare. Datorită faptului că depunerile în conturile pentru cecuri pot fi transformate instantaneu în monedă, care, la rîndul ei, poate fi transformată instantaneu în oricare alt activ financiar sau real existent în economia naţională, aceste depuneri sînt considerate bani, bani reali. Practic, Băncile Rezervei Federale (Federal Reserve Banks), care, în S.U.A., îndeplinesc funcţiile Băncii Naţionale, îşi exercită controlul asupra cantităţii de bani în circulaţie prin controlul volumului de depuneri, influenţa volumului de monedă (coins şi currency) fiind considerată neglijabilă. Un sistem de control care, trebuie s-o recunoaştem, este mult mai riguros şi eficace decît cel ce poate fi aplicat asupra cantităţii de bancnote, care, pe lîngă faptul că pot fi falsificate, pot fi uşor sustrase din sistem şi folosite pentru alte scopuri decît cel stabilit.


15. Angajarea personalului

Timp de aproape cinci ani am lucrat ca angajat, ca salariat, în cadrul economiei de piaţă a Statelor Unite. Am fost angajat şi am angajat pe alţii. Am fost concediat şi am concediat pe alţii. Nu am lucrat niciodată într-un compartiment de personal, sau ceva asemănător, aşa că nu sînt un specialist în acest domeniu. În cele ce urmează, vreau să prezint cîteva aspecte ale angajării personalului în economia americană, aşa cum le-am perceput eu direct, de pe poziţia celui ce caută de lucru şi a celui de manager, ce caută personal adecvat pentru o anumită poziţie (job). În marea majoritate a întreprinderilor mici şi mijlocii nu există servicii de personal (angajări), salarizare, organizare, normare etc. Toate problemele din aceste domenii sînt rezolvate direct de către manageri. Există un sistem de evidenţă a datelor de personal, nişte „dosare" personale, ţinute de regulă de către directorul financiar-contabil (controller) sau cel administrativ, care nu conţin, însă, decît datele strict necesare pentru calculul corect al salariilor, impozitelor şi taxelor asupra acestora, asigurări, concedii etc. În marile corporaţii există compartimente de personal, dar atribuţiile principale ale acestora sînt de raportare statistică.

În practica americană angajarea - ca şi concedierea - este atribuţia managerului, în subordonarea căruia va lucra cel angajat. Sînt folosite două modalităţi principale de testare a competenţei profesionale, a viitorului angajat : - proba practică, pentru personalul de execuţie - lucru efectiv la strung, la maşina de cusut, la computer etc. - interviul, pentru personalul de concepţie şi cel managerial. Evident, cele două modalităţi de testare pot fi combinate, după caz, în funcţie de atribuţiile concrete ale fiecărei poziţii. Ceea ce vreau să subliniez este că atributul de testare, de verificare a competenţei profesionale a viitorilor colaboratori este privit cu o deosebită seriozitate, este considerat ca fiind cel mai important atribut al managerului, care nu este delegabil, nimeni nu-l poate înlocui pe manager în executarea acestei activităţi. Se practică si teste medicale pentru unele meserii şi profesii, se fac şi teste psihologice, se practică şi participarea la interviuri a viitorilor colegi, colaboratori ai celui ce urmează a fi angajat. Toate acestea sînt auxiliare : hotărîtoare este verificarea practică făcută de manager, de viitorul şef (boss).

Ca în oricare altă economie de piaţă, şi în Statele Unite există şi o piaţă a muncii, un sistem al pieţei muncii, ale cărei principale componente sînt : - ofertanţii, vînzătorii, cei ce-şi oferă marfa, competenţa profesională, contra unui preţ, mai mic sau mai mare, după cum şi competenţa lor este mai mică sau mai mare ; - cumpărătorii, întreprinderile care au nevoie de competenţa profesională respectivă şi sînt dispuse să plătească pentru acestea un preţ, salariul; intermediarii, brokerii, care s-au specializat într-o largă diversitate de servicii prin intermediul cărora ofertanţii sînt puşi în contact cu cumpărătorii de competenţă profesională, şi care, evident, pentru serviciile lor, solicită şi ei un preţ. Ofertanţii şi cumpărătorii acceptă să-i plătească pe intermediari deoarece practica i-a convins, şi pe unii şi pe alţii, că prin serviciile intermediarilor cresc şansele fiecăruia de a-şi atinge obiectivele proprii - maximum de salariu pentru ofertant şi maximum de competenţă pentru cumpărător, cu costuri acceptabile.

Cel mai important intermediar al sistemului pieţei muncii îl constituie presa, anunţurile de servicii disponibile, publicate, de regulă, de către întreprinderi. Se exprimă astfel cererea de competenţă profesională, de forţa de muncă. Se publică şi oferte, însă nu aceasta este calea principală de manifestare a ofertei de forţă de muncă. Există numeroase publicaţii specializate exclusiv în acest domeniu, al anunţurilor de cereri şi oferte de forţă de muncă (job advertising) însă „partea leului“ revine marilor cotidiene care, pe lîngă anunţurile zilnice, în ediţiile lor de duminică, tipăresc secţii speciale, de sute de pagini de ziar, alocate exclusiv cererii şi ofertei de forţă de muncă. Puţine tranzacţii, contracte de muncă se obţin prin simpla prezentare la poarta întreprinderii ce a publicat un anunţ pentru cerere de forţă de muncă. Practica este că înainte de a ajunge la întreprindere ofertantul trebuie „să se prezinte“, să arate cine este şi ce poate face. Această prezentare se face prin intermediul unui „resume“. Probabil că cea mai bună traducere în româneşte ar fi aceea de „memoriu de activitate profesională“. Avînd în vedere utilizarea restrinsă a acestui ultim termen în practica noastră ca şi faptul că cele două cuvinte nu se acoperă nici pe departe unul pe altul, cu permisiunea cititorului, voi folosi, în cele ce urmează termenul american.

În esenţă, funcţia resume-ului este aceea de a-l convinge pe viitorul manager că tu eşti cel mai bun dintre concurenţi, cel mai potrivit pentru slujba în cauză. O faci, în principal, prin prezentarea pe o pagină, maximum două, a studiilor şi-a experienţei profesionale. De menţionat că diplomele în sine nu au nici o pondere în deciziile de angajare şi încadrare. Este bine să le ai, cu condiţia ca ele să fie susţinute de competenţa profesională, de capacitatea de a rezolva probleme practice ale locului de muncă. Întocmesc resume şi strungarul si dactilografa şi cercetătorul şi aspirantul la poziţia de preşedinte al IBM, City Corp, General Motors etc. Pentru a evidenţia importanţa acestui instrument al pieţei muncii voi menţiona că, de regulă, din o sută de resume-uri sînt reţinuţi, pentru proba practică şi interviu, numai cinci-şase candidaţi, restul, 94 - 95, au fost excluşi numai de „calitatea" resume-ului. Există sute de cărţi, de tratate (de sute de pagini fiecare) dedicate exclusiv acestui subiect-pregătirea de resume-uri există mii de întreprinderi particulare care oferă publicului exclusiv serviciul de pregătire de resume-uri, evident contra plată, unele dintre aceste întreprinderi fiind foarte prospere.

Un rol important în facilitarea contactului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă revine agenţiilor de plasare (employment agencies), organizate ca oricare alte întreprinderi, prestatoare de servicii, particulare, bineînţeles - personale, asociaţii, corporaţii. Pentru serviciile lor, agenţiile de angajare sînt plătite fie de către cumpărători, de întreprinderi, în cea mai mare parte a cazurilor, fie de către ofertanţi, de cei ce caută de lucru. Deseori funcţia agenţiilor este, pe de o parte, de a descoperi locuri de muncă disponibile - sînt numeroase motive pentru care întreprinderile nu publică disponibilitatea locurilor de muncă, printre acestea urmărindu-se şi costul ridicat al anunţurilor - şi, pe de altă parte, poate ajuta pe cei ce caută de lucru în pregătirea resume-urilor, ca şi în pregătirea lor pentru interviul cu viitorul manager. De reţinut deci, că aceste agenţii nu angajează, ci numai facilitează contactul între ofertanţii şi cumpărătorii de competenţă profesională. Au şi organele de stat un departament special (job service) care funcţionează pe lîngă oficiile de şomaj şi care are atribuţii asemănătoare celor ale agenţiilor particulare de plasare, însă contribuţia lor practică la realizarea de contracte de muncă este neglijabilă, ele suferind de aceeaşi ineficientă caracteristică tuturor organelor de stat americane angajate în activitatea economică.

Experienţele trăite în S.U.A. m-au condus la stabilirea următoarei reguli : - dacă te trezeşti undeva unde nu eşti servit în condiţii bune, trebuie să ştii că te afli într-o instituţie de stat, nu într-una particulară. Aceasta este sistemul prin care economia americană îşi asigură competenţa profesională de care are nevoie. Că sistemul este bun o dovedesc rezultatele, respectiv un înalt grad de utilizare a forţei de muncă, procent redus de şomaj, venituri şi nivel ridicat de trai pentru angajaţi, prosperitatea pentru întreprinzători, creşterea economică sănătoasă a ansamblului economiei naţionale.


16. Falimentul

Una dintre caracteristicile fundamentale ale economiei de piaţă o constituie existenţa creditului care exprimă încrederea reciprocă pe care şi-o acordă participanţii la actele de vînzare-cumparare : agenţii economici. Fără această încredere, volumul schimburilor, al activităţii economice ar fi considerabil frînat, diminuat. Pentru cea mai mare parte a tranzacţiilor comerciale, plata pentru produse şi servicii nu se efectuează imediat; - furnizorul acordă credit cumpărătorului, în sensul ca-i permite să efectueze plata după un număr de zile de la data livrării mărfii, astfel că, în permanenţă, fiecare agent economic este creditor, menţinînd în evidenţele sale un cont de activ denumit „clienţi“, care reflectă drepturile sale asupra mărfurilor pe care le-a livrat dar pentru care nu a primit plata, dar şi un cont de „furnizori“ care reflectă datoria sa de a plăti mărfuri pe care le-a primit şi nu le-a plătit încă. Aceeaşi încredere stă la baza împrumuturilor, de data aceasta relaţia nu se mai stabileşte între cumpărător şi vînzătorul unei mărfi obişnuite, ci între cumpărător şi vînzătorul unei mărfi speciale - banul, marfă care are caracteristica de a putea fi transformată imediat în oricare alta. Rezultatul final este acelaşi - crearea unei datorii, asumarea obligaţiei ele a plăti, cîndva, în viitor, dar la o dată precisă, o anumită sumă de bani. Totul ar fi fain şi frumos în această lume a economiei de piaţă dacă toţi debitorii, toţi cei ce datorează ceva altora, şi-ar achita, la timp, obligaţiile. Se întîmplă însă că o parte dintre agenţii economici devin insolvenţi, adică nu mai dispun de banii necesari pentru a-şi plăti datoriile. Cauzele pot îmbrăca o infinitate de denumiri, însă ele pot fi sintetizate în expresia incompetenţă managerială : greşeli în aprecierea potenţialului pieţei, în stabilirea preţurilor, în organizarea acţiunilor de reclama comercială, în aprecierea capacităţii de plată a clienţilor, în angajarea şi plata salariaţilor, în organizarea utilizării materiilor prime şi echipamentelor de producţie etc. Erorile comise de echipa de management în fiecare zi în toate domeniile menţionate se vor finaliza fie în venituri mai mici, fie în costuri mai mari decît cele necesare, adică în incapacitatea de a asigura acoperirea plăţilor din încasări, în insolvenţă.

În economia de piaţă, nu există posibilitatea ca directorul întreprinderii insolvente să ceară audienţă la secretarul de partid al judeţului, sau la ministrul de resort, care l-a numit în funcţie, pentru a-i cere să dispună directorului de bancă să-i acopere pierderile, să-i „asaneze“ dezechilibrul financiar al întreprinderii sale, de regulă - şi în ultimă instanţă - prin apelarea la maşina de fabricat bancnote care este Banca Naţională, bancnote a căror aruncare pe piaţă umflă şi perpetuează dezechilibrul general al economiei cu consecinţele lui fireşti - ineficienta şi sărăcia generalizată, directorii incompetenţi şi iresponsabili rămînînd pe poziţiile în care vor genera noi pierderi şi dezechilibre, după ce şi-au făcut „autocritica responsabilă“ în faţa propriilor „naşi“. Economia de piaţă şi-a creat un istrument eficace de eliminare promptă de pe terenul său a jucătorilor incompetenţi : instituţia falimentului.

În cadrul acestui sport specific, arbitrul, adică tribunalul, nu intervine pentru a hotărî cine părăseşte terenul - această hotărîre o iau legile implacabile ale jocului care-l aduc pe cel incompetent la starea de insolvenţă - ci numai cum se face ieşirea. Există, desigur, diferenţe în legislaţiile adoptate în diferite ţări pentru reglementarea falimentului, astfel că nici una dintre cele existente nu o să răspundă „perfect“ realităţilor de mîine ale României - ceea ce va face din nou necesară stoarcerea creierelor proprii.

Obiectivele fundamentale ale instituţiei falimentului rămîn însă aceleaşi :
1) eliminarea de pe piaţă a agenţilor economici ajunşi în situaţia de insolvenţă, de incapacitate de a-şi plăti datoriile, ale căror decizii şi acţiuni în continuare ar genera noi şi noi pierderi şi dezechilibre în economie;
2) împărţirea echitabilă între creditori a averii disponibile a debitorului;
3) eliberarea, în acest fel, a debitorului, a falitului, de toate datoriile existente şi punerea lui în poziţia de a începe din nou, de a se reabilita. Falitul nu este trimis în puşcărie - acolo se ajunge pentru alte fapte - ci numai eliminat din poziţia în care aduce pagube celorlalţi agenţi economici, ansamblului societăţii.

Cu circa trei ani în urmă, am urmărit la televizor un reportaj şi un interviu cu un falit american celebru - un fost guvernator al statului Texas - îmi pare rău că nu-mi amintesc numele. Compania sa, multimilionară, intrase în faliment şi ecranul neiertător al televizorului prezenta scene ale împărţirii, între creditori, a ultimelor piese de mobilier din casă. Cu cel mai senin aer din lume, fostul guvernator şi milionar, trecut de mult de 60 de ani, declara că se angajase deja ca vînzător la o companie de afaceri imobiliare şi-şi exprima încrederea în noua carieră şi-n noua întreprindere. Curat spirit american !

Copyright 1990, by Constantin Cojocaru [Toate drepturile asupra acestei lucrări sînt rezervate autorului.] Ω Ω Ω