[Schiţa privind strategia tranziţiei la economia de piaţă în România - versiunea MAI 1990 - pregătită de către Comisia guvernamentală pentru elaborarea programului economic de tranziţie la economia de piaţă, sub coordonarea domnului academician Tudorel Postolache]

,,Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu” un “raport elaborat de un colectiv larg de economişti de la Institutul Naţional de Cercetări Economice, condus de Acad. T. Postolache”. De fapt “Strategia” nu a fost un simplu raport INCE, ci o elaborare la care au participat peste 1.300 de specialişti din ţară şi 93 de personalităţi din străinătate. Dăianu, la pag. 154 a cărţii sale menţionează: “...deşi FSN a repurtat o victorie zdrobitoare la alegerile din mai 1990 prin ceea ce părea a fi o strategie de inspiraţie populistă, a menţinut cursul politici economice într-un cadru care a primit girul organismelor internaţionale. Deşi disputa între terapia-şoc şi grandualism se dezlănţuise cu intensitate, proprietatea privată nu era considerată principalul element în construcţia noului sistem, iar capitalul străin era privit cu neîncredere, “turcii tineri” din jurul lui P. Roman au introdus reforme care i-au impresionat favorabil pe observatorii interni şi externi. Este adevărat că au dat dovadă de naivitate şi de o mistică a pieţe– explicabile în bună măsură – şi au comis greşeli (unele inerente), iarabordarea lor ideologică a venit în contradicţie cu platforma electorală a FSN”.

[33] S-au mai publicat, din 1990 încoace, alte şi alte “cărţi ale tranziţiei”, mai exact “despre tranziţie”. Şi nu în general, ci chiar despre tranziţia din România. Autorii lor, D. Dăianu, I. Şerbănescu, M. Coşea, H. Puwak, A. Mungiu, R. Florian, A. Florian, R. Vasile, V. Pasti, ca să amintesc doar numele mai sonore, uită complet (adică nici măcar nu critică “Schiţa...”), de această elaborare românească asupra tranziţiei. Sunt peste tot referiri şi sublinieri ale unor contribuţii şi concepţii – la fel de noi ca şi “Schiţa...” (adică elaborări de după 1985-1990), îmbrăţişate şi comentate de teoreticieni români într-un soi de cosmopolitism atonal şi nu întotdeauna articulat. Cred şi acum, ca şi atunci, în 1990-1991, că acest ieftin cosmopolitism este cu atât mai păgubos cu cât, toate aceste teorii de import păcătuiesc fundamental prin faptul că sunt născute în laboratoare cu condiţii artificiale, imaginate, nu în creuzetul tranziţiei reale, ca în cazul “Schiţei...” naţionale. “Schiţa...” a fost elaborată şi supusă publicului sub ameninţarea realului, a destinului unei ţări, având imediate consecinţe materializabile în decizii strategice covârşitoare pentru orice decident. Spre deosebire de, să spunem, tabloul-matrice de laborator a lui Gelb şi Gray (1991), de exemplu.

[34] Un alt moment de unic şi puternic consens naţional – social şi politic – avea să se petreacă 5 ani mai târziu, la Snagov, cu finalitate în Strategia de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, datorată aceluiaşi coordonator, acad. T. Postolache. Acestui moment, ca şi celui consacrat elaborării strategiei naţionale de dezvoltare economică pe termen mediu, din februarie-mai 2000 i se rezervă capitole în teză. CONTRIBUŢII ALE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ECONOMICE LA PREFIGURAREA TEORIEI TRANZIŢIEI [Dr. Valeriu IOAN-FRANC] : https://www.researchgate.net/publica...IEI_TRANZITIEI

TUDOREL-TUDORACHE POSTOLACHE (coord.) - Tratat de economie contemporană, vol. II, Cartea a doua [Ed. Politică, Bucureşti] Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România, în Economia României – secolul XX, T. Postolache [Schiţa privind strategia tranziţiei la economia de piaţă în România - versiunea MAI 1990 - pregătită de către Comisia guvernamentală pentru elaborarea programului economic de tranziţie la economia de piaţă, sub coordonarea domnului academician Tudorel Postolache]

[Valeriu IOAN‐FRANC] INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETĂRI ECONOMICE 1990-1999 : https://www.cide.ro/Vol1.pdf

O PARADIGMĂ SOCIOLOGICĂ A PROBLEMELOR SOCIALE: https://www.revistadesociologie.ro/s...r-5-6_2001.pdf

STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI SINTEZĂ : https://acad.ro/bdar/strategiaAR/doc...ia-Sinteza.pdf

Tranziția la o Românie modernă de tip occidental [Cătălin Zamfir] : https://romaniasociala.ro/documente/...-tranzitia.pdf

Cătălin Zamfir: Criza actuală a societății provine din viziunea strategică a tranziției : https://www.romaniasociala.ro/catali...-a-tranzitiei/

TUDOREL-TUDORACHE POSTOLACHE [,,Un proiect deschis: Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu”]: https://zdvi.cname.ro/static/data/mediaPool/ukiwHMo.pdf

România la răscruce: opţiuni pentru viitor :: https://www.ujmag.ro/economie/altele...qtudLf6skEAE0j

Înapoi la capitalism prin privatizări și transformări instituționale : https://cosmin-marinescu.ro/inapoi-l...nstitutionale/

Liberalizarea economiei României (1990-2000) [Aurel Iancu] : https://www.studii-economice.ro/2019/seince191114.pdf
*_*_-*-_*_*

Ne-a uimit, spre exemplu, numărul specialiştilor români care au contribuit la elaborarea studiului (Schita): peste 1200 de economisti. Impunător este, de asemenea, şi numărul personalităţilor din străinătate care au fost consultate, nu mai puţin de 90.

 Dezbaterea privind “Planul Rugină”.............pagina 166 : https://cide.ro/tezaur%20VIII.pdf

Vasilica Grigoraș: ANGHEL RUGINĂ – CU ÎNCREDERE ÎN PUTEREA DIVINĂ ȘI ADEVĂRUL ȘTIINȚIFIC : https://gradinaculecturi.wordpress.c...anghel-rugina/

România la răscruce: opţiuni pentru viitor [Iulian Stănescu, Cătălin Zamfir (coordonatori)] Cristian Anghel, Dan C. Rădulescu, Traian Rotariu, Flavius Mihalache, Mihai Dumitru, Ionuţ Anghel, Christopher Dina : https://www.researchgate.net/profile...tru-viitor.pdf

Macromodels of the Romanian transition economy, [Dobrescu, Emilian] : https://mpra.ub.uni-muenchen.de/3582...aper_35825.pdf

O PARADIGMĂ SOCIOLOGICĂ A PROBLEMELOR SOCIALE : https://www.revistadesociologie.ro/s...r-5-6_2001.pdf
*_*_-*-_*_*

CONTRIBUŢII ALE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ECONOMICE LA PREFIGURAREA TEORIEI TRANZIŢIEI [Dr. Valeriu IOAN-FRANC] : https://www.researchgate.net/publica...IEI_TRANZITIEI

CONTRIBUŢII ALE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ECONOMICE LA PREFIGURAREA TEORIEI TRANZIŢIEI [Dr. Valeriu IOAN-FRANC]
Cuprins
1. CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ.
1990-2000 ... p. 5
Teoria tranziţiei ... 5
Preţul tranziţiei .. 10
Schiţa tranziţiei vs. strategia dezvoltării...11

2. INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETĂRI ECONOMICE – INCE, PRINTRE PRIMELE INSTITUŢII ALE TRANZIŢIEI ...15
Un program prioritar de cercetare compatibil structurilor Academiei Române . 17

3. TRANZIŢIA ŞI REFORMA ECONOMICĂ – PROVOCAREA DECENIULUI ÎN GÂNDIREA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ .. 23
Câteva repere teoretice privind tranziţia la economia de piaţă... 24
Tranziţia – cerinţe şi principii ... 26
Reforma economică – compoziţia multidimensională ... 27
O abordare epistemologică a contradicţiilor tranziţiei .. 29
Elaborarea strategică şi teoria tranziţiei – Schiţa, T. Postolache, mai 1990, vs. mai 2000 ... 32

4. ROMÂNIA ŞI INTEGRAREA ECONOMICĂ EUROPEANĂ ... 56
Ideea de Comunitate Europeană ... 56
Conceptul general de integrare economică ... 58
Strategiile de pregătire pentru aderare a ţărilor din centrul şi estul Europei ... 58
Pregătirea aderării României la Uniunea Europeană ... 64
Dezbateri şi confruntări de idei în contextul elaborării Strategiei Naţionale de Pregătire a Aderării României la Uniunea Europeană (februarie-iunie 1995) ...65
*_*_-*-_*_*

ISTORICUL PRIVATIZĂRII ÎN ROMÂNIA (20) AVAS a absorbit creanţele pe care statul le avea de încasat [Mircea Ursache] : https://www.bursa.ro/istoricul-priva...casat-25793341

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S) este instituţia românească de referinţă în domeniul administrării/ vânzării acţiunilor statului şi al valorificării creanţelor cu o experienţă de peste 20 de ani. Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului este cea mai lungă prezenţă pe piaţă în calitate de administrator al activelor şi intereselor economice ale statului român, având cea mai mare experienţă acumulată în diferite segmente decizionale pe acest domeniu. : https://www.aaas.gov.ro/

[Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS)] : https://ro.wikipedia.org/wiki/Autori...velor_Statului

Fondul Proprietății de Stat (FPS) a fost o agenție de stat, înființată în anul 1992[1], cu scopul de a privatiza societățile comerciale de stat. Instituția și-a schimbat denumirea în 2001, în Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Proprietății Statului (APAPS), iar în 2004 a fost reorganizată prin absorbție cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS)

În vigoare de la 05.06.1992 până la 21.10.1992, fiind abrogat(ă) și înlocuit(ă) de Hotărârea nr. 643/1992. : https://web.archive.org/web/20141217...etatii-de-stat

Fondul Proprietăţii de Stat : https://web.archive.org/web/20141227...=&d=1992-06-05

[Guvernul României] Hotărârea nr. 643/1992 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Fondului Proprietăţii de Stat (În vigoare de la 21.10.1992 până la 12.02.1998, fiind abrogat(ă) și înlocuit(ă) de Hotărârea nr. 55/1998.) : https://web.archive.org/web/20141227...etatii-de-stat

*_*_-*-_*_*
[Sinteza lucrarilor elaborate in Institutul National de Cercetari Economice, 1990-2000] CENTRUL DE INFORMARE SI DOCUMENTARE ECONOMICA : https://cide.ro/tezaur.php

SUMAR GENERAL - vol. I-LXXXVI: https://cide.ro/sumar%20general%201-86.pdf

INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETĂRI ECONOMICE “COSTIN C. KIRIŢESCU” TEZAUR 1991 vol. VIII : https://cide.ro/tezaur%20VIII.pdf

CENTRUL DE INFORMARE SI DOCUMENTARE ECONOMICA : https://cide.ro/tezaur.php

[vol. I] INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETĂRI ECONOMICE “COSTIN C. KIRIŢESCU” [T E Z A U R (1990) vol. I] : https://cide.ro/tezaur%20I.pdf

CAIET DE LUCRU NR. 4 / 1990 ………………………………………...373
PUNCTE DE VEDERE NR. 1 / 1990…………………………………….437

Consideraţii despre fundamentele teoretice ale Proiectului Rugină de refacere şi stabilizare economică şi financiară (dr. Gheorghe DOLGU)...... 441

I. Noul program de cercetare a economiei......................................... ...... 441
II. Unele observaţii asupra programului de cercetare în economie ......... 447

NOTĂ cu privire la studiul prof. Anghel Rugină, intitulat:„Un miracol economic în România liberă... este încă posibil” (dr. Costin KIRIŢESCU) ..453

Observaţii cu privire la planul de refacere şi stabilizare economică şi financiară propus de profesor Anghel Rugină cu titlul: „Un miracol economic în România liberă... este încă posibil” (Ştefan MIHAI) 461

NOTĂ privind propunerile prof. Anghel Rugină pentru rezolvarea economiei româneşti (dr. Constantin IONETE) ..................... 464

[ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI] ROMÂNIA – VIAŢA POLITICĂ ÎN DOCUMENTE –1950 : http://arhivelenationale.ro/site/wp-...ente.-1950.pdf

MEMBRII C.C. AL P.C.R. 1945–1989 Coodonator: Florica Dobre : http://www.cnsas.ro/documente/2004%2...mbrii%20CC.pdf

[Victor Cojocaru,“Modelarea ideologică a istoriografiei] ISTORIA UNIVERSITĂŢII DIN CLUJ. De la Universitatea "Regele Ferdinand I" la Universitatea "Babeş-Bolyai” (1945-1959) (Rezumatul tezei de doctorat) : https://doctorat.ubbcluj.ro/sustiner..._Teodor_Ro.pdf

[ARCHIVE INTERNET] : https://mpra.ub.uni-muenchen.de/4193...aper_41930.pdf
*_*_-*-_*_*


Dr. Constantin COJOCARU : https://www.bursa.ro/cautare/Constan...4/02.06.2026/5

Ingineria împrumuturilor în valută : https://www.bursa.ro/opinii-ingineri...aluta-00966315

CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR comentată şi explicată pe înţelesul tuturor: https://www.unitischimbam.ro/constitutia-cetatenilor/

Constituţia Cetăţenilor : schimbare fundamentală de paradigmă - piatră de hotar, proiect de ţară! : https://web.archive.org/web/20161005...stitutie.info/

Dr. Constantin COJOCARU : Program de Guvernare a României pentru următoarele două decenii, capitole: 1-14 : https://web.archive.org/web/20170905...ntisistem.html

*_*_-*-_*_*

CENTRUL DE INFORMARE SI DOCUMENTARE ECONOMICA : https://cide.ro/tezaur.php

[vol. I] INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETĂRI ECONOMICE “COSTIN C. KIRIŢESCU” [T E Z A U R (1990) vol. I] : https://cide.ro/tezaur%20I.pdf

[Varianta COJOCARU] PUNCTE DE VEDERE NR. 2 / 1990 _ pagina 467

[Txt. 1] Privatizarea – prilej de însănătoşire a economiei, nu de creare a unor false iluzii (dr. Aurel IANCU) _ pagina 471

[Txt. 2] În prezentul material vom face câteva referiri la lucrarea „Privatizarea. De ce? Cum? Pentru cine?”de dr. Constantin Cojocaru, Bucureşti, 1990 (dr. GheorgheZAMAN)_ pagina 479

[Txt. 3] Remarci generale pe marginea „variantei Cojocaru” de privatizare (Vasile PILLAT) . _ pagina 482

[Txt. 4] NOTĂ (dr. Mircea CIUMARA) Metoda de împroprietărire recomandată de dl. Constantin Cojocaru porneşte de la următoarele premise greşite: _ pagina 486

*_*_-*-_*_*

[Aurel IANCU] PRIVATIZAREA – PRILEJ DE ÎNSĂNĂTOŞIRE A ECONOMIEI, NU DE CREARE A UNOR FALSE ILUZII

În cadrul dezbaterilor privind trecerea la economia de piaţă, în general, nu mai există opoziţii sau contestaţii în legătură cu necesitatea privatizării. Unele contestaţii şi controverse s-au mutat pe terenul criteriilor, ritmului, mijloacelor necesare şi modului concret în care urmează să se desfăşoare procesul de privatizare. Un exemplu elocvent în această privinţă este dat de discuţia, destul de aprinsă, purtată în ultimul timp în jurul variantei propusă de C. Cojocaru, de trecere la economia de piaţă. Încadrată în terapia şoc (sau instantanee), varianta s-ar putea realiza printr-o împroprietărire generală a populaţiei cu titluri de proprietate, acestea fiind folosite în maximum 2 ani, de la cumpărarea de acţiuni emise pentru întreaga avuţie naţională aflată în proprietatea statului. În sprijinul propunerii sale, C. Cojocaru aduce ca argumente principale, pe de o parte, necesitatea de a se realiza cât mai rapid condiţiile fundamentale de trecere la economia de piaţă, iar pe de altă parte, de a rezolva problema proprietăţii în conformanţă cu principiul echităţii: beneficiarii să devină acea categorie a populaţiei care a adus contribuţia la crearea avuţiei naţionale prin muncă, deci distribuţia să se facă în mod diferenţiat în funcţie de numărul de ani de activitate şi, totodată, să fie excluşi toţi privilegiaţii şi bişniţarii vechiului regim numit de C. Cojocaru clicocraţie.

Varianta privatizării instantanee, spre deosebire de alte variante, pare a fi mai avantajoasă din punctul de vedere al necesităţii sincronizării cu celelalte procese de trecere la economia de piaţă şi al minimizării costurilor sociale imediate, mai ales pentru păturile populaţiei cu veniturile cele mai mici. Într-adevăr, promisiunea că fiecare cetăţean care a muncit şi a fost „crunt exploatat de clicocraţie” va deveni proprietarul unor acţiuni în valoare de peste un milionlei şi că în afară de salariu şi de pensie el (cetăţeanul) va mai obţine şi un venit suplimentar sub forma dividendelor la acţiuni (fără să facă nici un efort) devine extrem de atractivă pentru o mare parte a populaţiei neiniţiată în probleme economice. Difuzate cu multă insistenţă în rândul maselor nemulţumite sub lozinca echităţii sociale, mai ales în actuala situaţie de mari tensiuni, ideile conţinute în carte sunt pe cât de generoase pe atât de puţin realiste şi de periculoase pentru însăşi necesitatea redresării economiei naţionale.

Iată câteva argumente în sprijinul acestei afirmaţii.

1. La baza întregului său construct, autorul aşază criteriul echităţii sociale. Într-adevăr, atât lozinca pusă pe coperta interioară „patria este norodul, nu tagma jefuitorilor” cât şi numeroasele repetări din text că cei ce au trecut la înfiinţarea firmelor particulare şi cei care vor trebui să cumpere acţiunile emise de societăţile comerciale (conform Legii 15/1990) sunt „privilegiaţii şi bişniţarii vechiului regim”, formează unul din principalele argumente folosite de autor pentru a pleda în favoarea împărţirii gratuite către populaţie a întregului capital al unităţilor economice.

Încercarea de a lua drept criteriu echitatea socială pentru soluţionarea problemelor economice nu este nouă. Ne putem referi în această privinţă la Marx, Lassale, Lenin, Stalin, Kardelj ş.a. Toţi aceştia porneau de la necesitatea declarată de a stinge nedreptăţile sociale ca argument pentru trecerea capitalului din proprietatea privată în proprietatea comună (de stat sau a colectivelor de muncă) şi a creării unei mişcări de masă în scopul realizării acestui obiectiv. Analogia dintre susţinerile lui C. Cojocaru şi cele ale celor menţionaţi mai sus constă nu în ţelul final propus ci în modul de a proceda şi de a realiza. Scopul final propus de C. Cojocaru este acela de a ajunge la un capitalism popular vecin cu socialismul cu faţă umană.

Aş dori să adaug că şi eu subscriu, în parte, la cele subliniate de C. Cojocaru în legătură cu inechitatea. Într-adevăr, această inechitate începe chiar de la pornirea procesului de privatizare, în care primii avantajaţi sunt speculanţii şi cei care au beneficiat pe timpul dictaturii. Dar acest lucru nu mă poate îndreptăţi să deturnez întregul mecanism de privatizare spre un joc nesigur sau chiar periculos prin posibilele sale urmări. Pentru un purice nu trebuie să pun cămaşa pe foc. Împotriva privilegiaţilor şi bişniţarilor trebuie aplicate cu toată vigoarea şi severitatea legile ţării, inclusiv cea privind controlul averilor, lege care se aplica în România şi înainte de război.

Problema principală este de a găsi calea cea justă de a înlătura asemenea nedreptăţi fără a sacrifica conceperea şi aplicarea unui program de privatizare raţional. O nedreptate tot aşa de mare s-ar considera însă şi atunci când ar fi luaţi drept speculanţi sau profitori şi cei care au economisit bani murdăriţi şi au luat iniţiativa de a se aventura în afaceri. Ar fi o mare eroare de a băga în aceeaşi oală cu adevăraţii speculanţi şi profitori pe toţi aceia care au câştigat banii în mod cinstit (prin muncă şi iscusinţă) şi i-au economisit. De ce să credem că nu pot exista şi asemenea oameni în România. Trecerea la economia de piaţă trebuie făcută nu pe bază de lozinci generale lansate în alte scopuri, ci pe baza unor analize atente judecate cu mult discernământ. Sunt convins că drumul cel mai bun spre privatizare trebuie să fie acela care să nu afecteze esenţa lucrurilor şi fără să compromită însuşi scopul final propus. Cu alte cuvinte, să nu fim puşi în situaţia cu totul păgubitoare de a arunca din scăldătoare odată cu apa şi copilul.

Desigur, la fundamentarea unor asemenea decizii de mare anvergură,cum este cea a privatizării, trebuie avut în vedere criteriul echităţii. Dar acesta nu trebuie luat nici singur şi nici pus înaintea tuturor celorlalte criterii. Economia de piaţă – mai ales la începuturile sale – este supusă unor reguli de existenţă şi de funcţionare dure, în cadrul căreia se strecoară nedreptăţi, apar fenomene negative. În ansamblu însă, în economia de piaţă îşi face loc competiţia loială, înving competenţa şi spiritul întreprinzător şi apar pe scena mare a economiei moderne, ca actori principali cu roluri deosebite, întreprinzătorii şi managerii particulari. Ei devin port-stegarii în procesul de trecere la economia de piaţă şi în cel al privatizării, ceea ce impune din partea noastră o deosebită grijă şi respect pentru formarea lor şi pentru consolidarea poziţiei lor în societate, nu huliţi şi trataţi ca bişniţari. Problema este nu de a lua măsuri antieconomice numai de dragul unicului criteriu – acela al echităţii.

Principiile economico-sociale trebuie să stea la baza orientării economiei şi a acţiunilor de privatizare. Ca atare, justificarea privatizării trebuie legată, în primul rând, de necesitatea regenerării economiei, ceea ce impune obligaţia, în special pentru breasla economiştilor, de a aduce ca argumente criteriile economice şi de a le pune pe prim plan, înaintea tuturor celorlalte criterii. Evident, în cazul de faţă, criteriul economic nu înseamnă aplicarea calculului tradiţional cheltuieli/rezultate, ci de a evalua avantajele şi dezavantajele diferitelor variante de privatizare – transferarea gratuită sau cu plată a capitalului unităţilor economice, proporţia capitalului de stat faţă de cel particular, ritmul mai rapid sau mai lent al privatizării, privatizarea cu sau fără capital străin ş.a.. La aceste variante trebuie date răspunsuri prin prisma cerinţei fundamentale de a contribui la însănătoşirea economiei şi a vieţii sociale pentru a obţine într-un viitor cât mai apropiat performanţe economice superioare. Prin privatizare este necesar să se ajungă rapid ca întreprinzătorul să preia riscul afacerilor, acesta fiind pus sub spectrul alternativelor: prosperitatea firmei şi a tuturor angajaţilor sau falimentul cu urmările sale negative pe plan social. Numai în condiţiile unei însănătoşiri a economiei prin ridicarea performanţei şi a eficienţei economice se poate sconta pe îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă, pe posibilitatea de resorbţie a crizei economice.

2. Un transfer general gratuit al întregului capital existent în unităţile economice din proprietatea statului în cea privată, prin intermediul înscrisurilor de valoare (prin titluri de proprietate preschimbate ulterior în acţiuni vândute la burse de valori), nu va avea ca efect o schimbare fundamentală în situaţia economică a ţării şi nici nu va influenţa semnificativ comportamentul proprietarilor – deţinători de titluri de valoare. Transferul gratuit al înscrisurilor nu va fi în măsură să sporească nici sentimentul de proprietate asupra unor active pe care deţinătorul nici nu le cunoaşte şi nici nu-şi manifestă interesul pentru îmbunătăţirea activităţilor unităţilor economice, deoarece pentru el (proprietar) acestea rămân doar nişte abstracţiuni. Titlurile de proprietate obţinându-se nu prin munca directă ci în mod gratuit, ca un cadou, acestea nu reprezintă pentru deţinător un lucru mai important decât o sumă de bani primită cadou pe carnetul de CEC. El (deţinătorul) poate constata însă că CEC-ul este chiar mai valoros întrucât, în baza acestui titlu de valoare, nu poate beneficia de un dividend garantat (ca în cazul dobânzilor de la CEC) şi nu poate beneficia nici de un preţ sigur al titlului menţionat, întrucât preţul real oscilează în funcţie de cerere şi ofertă şi de rentabilitatea unităţilor economice.

Există o mare diferenţă între cele două ipostaze în care se poate afla aceeaşi persoană – ca proprietar de active (de capital real) şi ca proprietar de acţiuni:
(1) pe de o parte un ţăran care stăpâneşte şi munceşte 10 ha de pământ şi un meşter care, de asemenea, stăpâneşte şi lucrează în atelierul său particular;

(2) pe de altă parte, aceleaşi persoane care în loc de pământ sau de atelier ar deţine hârtii de valoare (acţiuni), respectiv la o cooperativă agricolă care a devenit societate comercială şi la o întreprindere industrială care, de asemenea, a devenit societate comercială pe acţiuni.

Dacă în prima situaţie (1) cele două persoane sunt strâns legate de proprietate atât material cât şi sentimental în cea de-a doua situaţie legătura este slabă, ea rezumându-se la posesiunea asupra unor acţiuni pe care le pot vinde oricând fără nici un regret dacă pot încasa un preţ fie cât de mic întrucât titlurile respective au fost primite gratis.

Să nu credem însă că împărţind salariaţilor şi altor categorii de persoane, în mod gratuit, titluri de proprietate cu care aceştia să-şi cumpere acţiuni înseamnă că imediat unităţile economice respective vor fi puse în funcţiune la întreaga lor capacitate şi cu eficienţă sporită, pentru singurul fapt că fiecare salariat va deveni proprietar. Aceasta s-ar putea petrece poate în ipoteza în care fiecare proprietar de acţiuni îşi va lua câte o părticică dinfabrică, din oţelării, din laminoare etc. pentru a le pune în funcţiune, ceea ce, evident, practic, nu este posibil. Salariaţii din întreprindere, alături de alţi cetăţeni din afară (pensionari, frizeri, bucătari, handicapaţi, ingineri, economişti, militari etc.), care au şi ei dreptul să cumpere acţiuni pe baza titlurilor de proprietate, se vor trezi cu titluri în valoare de milioane de lei care le dau dreptul să aleagă Consiliul de administraţie pentru a conduce întreprinderea care nu numai că înregistrează pierderi însă nici nu dispune de posibilităţi financiare pentru investiţii în reutilare şi modernizare.

În condiţiile preconizate de C. Cojocaru nici statul nu va putea acorda asistenţa necesară sub formă de subsidii, compensaţii etc., întrucât însuşi statul a ajuns dator la cetăţeni pentru că el (statul) este obligat să cumpere regiile autonome pentru care lansează obligaţiuni de stat. În acest caz, însăşi posibilităţile de a face faţă necesităţii de a susţine programele sociale sunt puse în pericol deoarece statul nu mai are venituri proprii. Singura soluţie la care trebuie să recurgă este aceea de a percepe impozite şi taxe foarte apăsătoare de la populaţie. Nici băncile nu vor putea acorda împrumuturi întrucât, pe de o parte, vor fi prea multe cereri de credite, iar pe de altă parte, nimeni nu va putea da garanţii că unitatea respectivă se va mai putea redresa.

Dar ceea ce trebuie să atragă atenţia este faptul că se va ajunge, mai ales în noile condiţii ale economiei noastre, la o devalorizare catastrofală a titlurilor de valoare (acţiuni şi obligaţiuni) şi iată din ce cauză: întrucât aceste titluri sunt primite gratis de masa largă a cetăţenilor, imaginea valorii asupra titlurilor la majoritatea deţinătorilor este mult diminuată. În condiţiile când preţurile, datorită liberalizării, cresc în proporţii atât de mari, iar segmentul de populaţie cu putere de cumpărare în scădere creşte rapid, va determina o accentuare a înclinaţiei (la această pătură a populaţiei) de a pune în vânzare în mod masiv titlurile de proprietate, creându-se o ofertă foarte mare, mai ales în condiţiile în care multe unităţi economice emitente de acţiuni vor continua sălucreze fără profit sau cu profit foarte mic datorită proastei gestionări şi a nivelului tehnologic scăzut. Aceasta va însemna, practic, o prăbuşire totală încă de la început a pieţei capitalului, ceea ce va duce la însăşi compromiterea procesului de privatizare. Totodată, segmentul de populaţie cu veniturile cele mai mici, care a vândut acţiunile cu mult sub valoarea nominală, îşi va îndrepta sumele de bani încasate spre cumpărări de bunuri de consum, ceea ce, pe de o parte, va agrava şi mai mult penuria la această categorie de bunuri, iar pe de altă parte va accentua escaladarea preţurilor.

3. Latura financiară a privatizării este importantă însă nu este suficientă. Intrând într-o analiză cât de sumară asupra laturilor capitalului real pot fi desprinse şi alte neajunsuri ale variantei privind privatizarea propusă de C. Cojocaru. De altfel, partea cea mai puţin elaborată din întregul său construct este tocmai cea care se referă la capitalul real, lucru ce nu trebuie trecut cu vederea într-un studiu de aşa mare amploare şi atât de ambiţios, întrucât tocmai aici ar putea fi găsit izvorul multor explicaţii pentru a înţelege mai bine procesele economice. Dacă nu am face acest lucru mulţi ar rămâne tot la ideea că, odată cu împărţirea în dreapta şi stînga a titlurilor de proprietate, mijloacele de producţie (capitalul real) vor fi puse în funcţiune de la sine făcându-se adevărate minuni în economia noastră în aşa fel încât salariaţii şi pensionarii care au vechime în muncă ce le dă dreptul la titluri de valoare de peste un milion de lei vor deveni rentieri. Fiind deschisă o perspectivă atât de ispititoare mulţi au şi făcut calculele de rigoare. De exemplu, familiile cu patru persoane care au vechime mare în muncă ar putea primi titluri de proprietate în valoare de 5 milioane lei cu care poate cumpăra acţiuni. La un dividend de 6%, familia respectivă ar putea avea un venit anual (provenit de la capital) în valoare de 300.000 lei. De aici şi până la Nirvana nu mai este decât un pas. În asemenea condiţii de ce să nu susţinem din toate puterile noastre varianta de privatizare a lui C. Cojocaru şi de ce să nu repudiem cu hotărâre şi indignare orice altă variantă care nu ne oferă mai nimic sau mult mai puţin şi ne mai îndeamnă să şi muncim? Din păcate însă şi spre întristarea multora lucrurile nu stau aşa.

În primul rând, nu trebuie uitate întrebările clasice: cine munceşte, cât se munceşte, de unde trebuie să provină fondurile de investiţii pentru înlocuiri şi modernizări, cine şi cum se asigură conducerea şi organizarea firmei private? Nici simplele titluri de proprietate şi nici moneda, fie ea chiar de aur sau argint (care, după expresia lui Anghel Rugină, atârnă greu în mâna ţăranului şi muncitorului) nu vor fi în stare să soluţioneze problemele reale şi complicate ale economiei româneşti.

În al doilea rând, întreprinderile nu pot fi privatizate odată toate ca o turmă de oi, sau printr-un simplu decret sau hotărâre guvernamentală. Ele trebuie pregătite pentru privatizare cu multă atenţie pentru a se găsi căile şi mijloacele necesare de rentabilizare şi reorganizare. A le transfera dinproprietatea statului în cea privată în starea în care se găsesc (cu tehnologii învechite, dezorganizate, cu datorii, cu pierderi etc.) ar însemna, pur şi simplu ca statul să se derobeze de orice faţă de aceste întreprinderi şi să le cedeze acţionarilor pentru ca aceştia să asiste cu proprii lor ochi şi neputincioşi la falimente în lanţ, ceea ce ar însemna pe de o parte, compromiterea acţiunii de privatizare, iar pe de altă parte, sporirea numărului de şomeri. Statul are obligaţia de a transfera în proprietatea privată numai întreprinderi însănătoşite şi care nu au situaţia de a evolua spre faliment. De aceea se simte nevoia asistenţei guvernamentale în special pe linia unor investiţii minime necesare. Transferând însă, în mod gratuit către populaţie întreaga valoare a patrimoniului unităţilor economice, în mod evident, se creează o situaţie în care devine imposibilă acordarea unei atare asistenţe. O îmbinare a sistemului gratuit cu cel de vânzare ar avea menirea să ne scoată din impas.

În al treilea rând, starea tehnologică, economică şi de organizare a unităţilor economice este departe de a putea sprijini programul de privatizare propus de C. Cojocaru. Pornind de la premisa că „… nivelul tehnic al capitalului productiv acumulat în România este comparabil cu cel al oricărei ţări dezvoltate din punct de vedere economic” (op. cit., p.15), autorul crede că procesul de privatizare poate fi limitat doar la anumite acte de dreptate socială, la emisiuni şi distribuţii de titluri de proprietate, la comercializarea acţiunilor etc. Or, situaţia privind capitalul real şi dificultăţile de a-l pune în valoare sunt atât de grave încât realizarea unei privatizări doar scriptice ar aduce mari prejudicii economice şi sociale.

Câteva date cred că ar fi suficiente pentru a arăta nu numai adevărata dimensiune a problemei dar şi pericolul de a adapta o variantă construită pe baza unor premise false. Decalajele tehnologice faţă de ţările dezovoltate în aproape toate domeniile din România s-au accentuat mai ales în ultimul deceniu (de multe ori depăşeşte 20-30 de ani) de când, practic, nu s-au mai importat licenţe şi de când durata normată de servicii a capitalului fix, conform legii amortizării, a fost prelungită de la 15 ani la 26 ani (faţă de circa 6-10 ani în SUA şi Japonia). Cercetarea românească a fost complet izolată de restul lumii şi orientată spre soluţionarea unor probleme curente de producţie. Deşi rata acumulării era aberant de înaltă (30-36%), totuşi a fost neglijată aproape complet reutilarea şi modernizarea tehnologică a unităţilor economice şi au fost menţinute în funcţiune mijloace tehnice uzate fizic şi moral cu termene de scoatere din funcţiune de mult expirate. Tehnologiile vechi, precum şi structura producţiei depăşite au făcut ca industria româneascăsă fie una din cele mai energofage din lume, iar un mare număr de unităţi industriale să lucreze cu pierderi.În asemenea condiţii este clar că trecerea la privatizare nu înseamnă o simplă operaţie birocratică, formală de distribuire a titlurilor. Privatizarea implică o activitate foarte concretă ce se referă la fiecare unitate economică în parte şi care trebuie să aibă ca obiectiv fundamental însănătoşirea activităţii întreprinderilor prin administrarea tratamentului necesar. Aceasta necesită o gamă de operaţii cum sunt: diagnosticul, evaluarea contabilă şi comercială a întreprinderii, pregătirea pentru vânzare prin restructurare financiară şi industrială. Toate acestea necesită mari eforturi de organizare şi de investiţii.

4. În lucrarea sa – cu conţinut predominant economic – autorul face incursiuni şi în domenii învecinate: politic, juridic etc. deoarece însuşi subiectul impune acest lucru. Căutând, probabil, să asigure o finalitate practică, de a atrage în favoarea ideilor sale cât mai mulţi adepţi, C. Cojocaru foloseşte în lucrare numeroase elemente politico-propagandistice. Uneori, rămâi cu impresia că autorul doreşte cu orice preţ să transforme problema privatizării într-un instrument politic, fără să aibă însă clarificată şi să urmeze o anumită doctrină. Este un amestec de raţionamente, principii şi noţiuni, ce variază de la cele liberale până la cele staliniste şi anarhiste de tip Bakunin. De exemplu, alături de lozinci şi de chemări la luptă împotriva clicocraţiei, afaceriştilor şi bişniţarilor care au exploatat şi jefuit poporul muncitor, poţi întâlni sublinierea necesităţii trecerii la economia de piaţă şi la proprietatea individuală ca şi contestarea oricărui drept de proprietate al statului (acesta trebuind să devină dator la populaţie) sau contestarea dreptului guvernului sau chiar al parlamentului în problema formării regiilor autonome.

În dezvoltarea anumitor idei şi în formularea unor concluzii, C. Cojocaru recurge adeseori nu la o analiză amănunţită a faptelor ci doar la raţionamente abstracte şi la ipoteze departe de realităţi. În legătură cu aceasta mă refer latrei situaţii mai semnificative:

a) Referitor la valoarea capitalului ce ar urma să se distribuie gratuit populaţiei. Valoarea de 16.000 miliarde lei care stă la baza calculelor sale are o semnificaţie deosebită pentru omul simplu. El află de la C. Cojocaru că poatesă devină proprietarul unei averi sub forma unor titluri de proprietate în valoare de 1 milion lei. Dacă vom cerceta datele din evidenţele naţionale vom constata însă că la mijloc este vorba de o eroare. Valoarea patrimoniului tuturor unităţilor de stat (capital fix calculat la valoarea rămasă + capital circulant) a fost în anul 1989 de 2850 miliarde lei. Din această sumă scăzând pierderile, creditele şi resursele atrase, va rezulta o valoare netă de 1894 miliarde lei. Supusă reevaluării şi tranzacţiilor pe piaţă valoarea capitaluluipoate fi şi mai mică. În acest caz, valoarea titlurilor de proprietate repartizată unei persoane este de 10 ori mai mică faţă de ceea ce promitea C. Cojocaru.

b) Referitor la comportamentul populaţiei sau a unor segmente ale acesteia faţă de noile înscrisuri de valoare, C. Cojocaru a conceput varianta în ipoteza că comportamentul populaţiei, în relaţiile economice, este raţional (normal) iar condiţiile economice generale rămân neschimbate. În realitate, aşa cum subliniam mai sus, în ţara noastră, pe de o parte, nu există nici cultura necesară pentru a lucra cu diferite înscrisuri de valoare şi nici mecanismul economic şi instituţional adecvat, iar pe de altă parte, urcarea preţurilor şi penuria de produse sunt de natură să producă o distorsionare a înclinaţiei populaţiei spre vânzarea acestor titluri de valoare până la completa lor prăbuşire.

c) Referitor la acceptarea diferitelor forme şi tipuri de proprietate. În varianta sa, C. Cojocaru reduce toate formele de proprietate şi de organizare a unităţilor economice la una singură: societăţi anonime (pe acţiuni). În condiţiile ţării noastre apar alte forme mai atractive şi mai avantajoase. De exemplu, cooperativele agricole de producţie pot fi privatizate nu prin transformarea lor în societăţi anonime ci pe calea împărţirii pământului şi a mijloacelor cu care ţăranii s-au înscris în cooperative.

Ţăranul român vrea pământ pentru a-l munci nu hârtii pentru a deveni rentier. De asemenea, apar posibile şi atractive pentru condiţiile ţării noastre forme intermediare sau pregătitoare de privatizare cum sunt arendările şi concesiunile (de fabrici, exploatări, secţii, instalaţii) unor specialişti şi manageri români şi străini obtenabile prin licitaţii publice. Asemenea căi ar prezenta cel puţin patru avantaje: s-ar asigura trecerea imediată la responsabilizarea directă a unor persoane, la gestionarea capitalului şi la o puternică cointeresare pentru această gestionare; s-ar putea selecta şi forma cei mai buni întreprinzători şi manageri care ar asigura însănătoşirea întreprinderilor în vederea privatizării lor; s-a putea asigura venituri statului fără implicarea lui directă în gestiunea economică; s-ar putea eşalona mai raţional obligaţiile organizatorice şi financiare ale statului pe linia
realizării programului de privatizare.
*_*_-*-_*_*


[Gheorghe ZAMAN] [NOTĂ] În prezentul material vom face câteva referiri la lucrarea „Privatizarea. De ce? Cum? Pentru cine?” de dr. Constantin Cojocaru, Bucureşti,1990

1. După părerea noastră, tranziţia economiei româneşti la principiile pieţei, incluzând privatizarea în sensul larg (crearea unui sector privat în economie prin mijloacele proprii ale persoanelor particulare ca şi prin trecerea unor bunuri patrimoniale din proprietatea publică în cea particulară) trebuie să se bazeze pe principiile eficienţei economico-sociale verificate în practică, la început sub forma experimentelor de diferite tipuri, astfel ca, numai pe baza unor experienţe pozitive să poată fi luate măsuri de încurajare în masă a procesului privatizării. În ceea ce priveşte aprofundarea problemei criteriilor privatizării, cel referitor la eficienţa economică şi rentabilitate practic nu este abordat, subînţelegându-se că proprietatea privată, de altfel generalizată, ar fi garantul unei asemenea eficienţe, ceea ce nu corespunde realităţii din nicio ţară cu economie de piaţă în care falimentul este posibil chiar şi în cele mai neaşteptate cazuri.

2. Nu se desprinde în mod clar ce rol va juca, dacă va mai exista (se pare că la început nu va mai exista) sectorul public. În orice economie există sectorul public a cărui analiză şi fundamentare economică o întâlnim în numeroasele manuale de „Public Economics”, având ca elemente de bază bunurile şi serviciile publice.

3. Rezultă că cei care au cea mai mare vechime în muncă sunt şi cei mai avantajaţi de cuantumul valoric al titlurilor de proprietate, adică persoanele în prag de pensionare şi pensionarii. De aici apar două întrebări: nu estediscriminat tineretul, cel care are cele mai mari perspective şi energii de adeveni întreprinzători? În ce mod îşi pot valorifica eficient capitalul persoanele în vârstă al căror interes pentru libera iniţiativă şi întreprindere este în scădere cel puţin numai şi datorită vârstei?

4. O împroprietărire gratuită a tuturor persoanelor peste 18 ani, pe temeiul unei echităţi sociale şi al muncii prin procesul transformării TDP în acţiuni, pierde din vedere că la crearea avuţiei naţionale în unele segmente ale acesteia este înmagazinată munca generaţiilor care nu mai sunt în viaţă, ea constituind patrimoniul naţional indivizibil, procedura depistării probabililor moştenitori fiind pe cât de anevoioasă pe atât de creatoare de disensiuni, neînţelegeri, procese judiciare, abuzuri.

5. Trecerea forţată a întregului patrimoniu în sectorul particular, într-un timp record după părerea noastră, este de natură să genereze dezorganizare, haos şi degringoladă în cadrul proceselor de producţie, întreprinzătorul şi proprietarul nefiind în mod obligatoriu una şi aceeaşi persoană.

6. În general, emiterea de acţiuni trebuie să fie un proces natural prin care să se mobilizeze capitalul, atât cât există el pentru corporaţii sau societăţile comerciale în vederea extinderii activităţii acestora. Acţiunea îşi are valoarea sa reală şi nominală validată prin mecanismele de piaţă şi nu prin măsuri administrative. Pentru unităţile nerentabile există ab iniţio pericolul unui crah acţionar în timp ce ele pot fi menţinute o perioadă prin subvenţii, până ar putea deveni rentabile.

7 Cum va mai garanta statul român fiecare TDP care reprezintă ovaloare, atâta vreme cât puterea de cumpărare a TDP „va fi la fel de stabilă ca şi aceea a banilor, a monedei naţionale” (p. 31). Dacă leul se devalorizează, acelaşi lucru se va întâmpla şi cu TDP, deşi, după câte ştim, procesul, în ceea ce priveşte valoarea fondurilor fixe, are loc invers.

8. Întreprinzătorii particulari străini, cel puţin aşa rezultă din practica altor ţări, preferă în cazul nostru să trateze cu guvernul care le inspiră mai multă încredere şi poate oferi garanţii mai mari (p. 32).

9. Nu considerăm că este, practic, posibil ca în 30 de zile, de la adoptarea legii, Ministerul Finanţelor să poată comunica Agenţiei Naţionale de Privatizare valoarea totală a capitalului (patrimoniul net). Există riscul mare şireal al erorilor în sensul subevaluării.

10. Inventarierea decedaţilor şi a moştenitorilor pentru cei care au lucrat în unităţi de stat şi cooperatiste în perioada 1948-1989 este, de asemenea, un demers greoi, fără şanse de corectitudine, echitate şi deci reuşită.

11. Autorul recunoaşte că există posibilitatea (sau riscul) ca o parte dincei împroprietăriţi prin TDP- uri să devină proprietarii unei averi mai mari, alţii a unei averi mai mici (p. 43-46), deşi au acelaşi cuantum valoric al TDP. Atunci, cum stăm cu respectarea principiului echităţii, mai ales cu cei dezavantajaţi care, cu siguranţă, vor fi mai numeroşi, căci unii dintre „pricepuţi” ar putea fi în
realitate persoane incorecte, specializate în abuzuri şi fraude (p. 41). Acţiunile speculative cu TDP şi obligaţii nu pot fi, în condiţiile propriei reglementări,supuse nici unui fel de restricţii şi control, ca în cazul burselor de valori adevărate.
*

Considerăm că varianta de privatizare asupra căreia am referit este inoperantă, creatoare de mari convulsii în defăşurarea proceselor economice. Caracterul său forţat (în sensul efectuării dintr-o dată şi asupra întregului patrimoniu) aminteşte de urmările cooperativizării forţate, măsură extremă, cu evidente carenţe. După cum se cunoaşte, fenomenul economic respinge extremele. După părerea noastră, privatizarea anumitor sectoare ale domeniului public impune diferenţierea de metode şi ritm, în funcţie despecificul fiecărui domeniu şi, totodată înfăptuirea, pe bază de cumpărare fie chiar şi în condiţiile acordării de credite sau alte înlesniri pentru întreprinzătorii particulari.

Împroprietărirea gratuită o vedem posibilă numai în agricultură, în ceea ce priveşte pământul care este un fond fix special. Promisiunea unui cadou de circa 1 milion lei sau ceva mai puţin pentru fiecare cetăţean în vârstă de peste 18 ani, la prima vedere, este fără îndoială ademenitoare. Dar să nu uităm că întotdeauna a fost mai uşor să consumi decât să agoniseşti. Consumul în acest caz n-ar însemna altceva decât înstrăinarea, devalorizarea şi deteriorarea patrimoniului, accentuând şi mai mult starea de penurie a economiei româneşti.

[Gheorghe ZAMAN] 16 noiembrie 1990
*_*_-*-_*_*


[Vasile PILLAT] REMARCI GENERALE PE MARGINEA „VARIANTEI COJOCARU” DE PRIVATIZARE

1. Aşa-numita „variantă Cojocaru” de privatizare se reduce, în esenţă, la împroprietărirea populaţiei (active – pensionarii) cu întreaga avuţie naţională aflată în prezent în proprietatea statului, printr-un singur act, „dintr-o lovitură”.

Prin aceasta, în opinia sa:
− s-ar asigura instantaneu „baza materială” a unei autentice economii de piaţă – proprietatea privată;
− ar constitui mobilul cointeresării tuturor cetăţenilor în desfăşurarea unei cât mai eficiente activităţi;
− s-ar evita transformarea în proprietari ai avuţiei naţionale a „nomenclaturii şi bişniţarilor” care, în cazul în care s-ar apela la vânzarea de acţiuni către populaţie, sunt singurii ce dispun de resurse băneşti importante pentru a cumpăra;
− s-ar evita concentrarea avuţiei naţionale în mâinile unui grup restrâns al populaţiei şi polarizarea socială pe care o implică etc.

2. Este evident că transformarea economiei naţionale într-o economie bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, nu este realizabilă, într-un termen cât de cât rezonabil, numai:
− prin formarea de capital non privat (o nouă „acumulare primitivă” sui generis), sau/şi
− prin vânzarea către populaţie a unor părţi din avuţia naţională, sub formă de acţiuni (vânzare limitată de cuantumul extrem de redus al disponibilităţilor băneşti mobilizabile în acest scop).

Singura soluţie ca în cursul anilor ’90 să se poată asigura predominanţa proprietăţii private este, într-adevăr, împroprietărirea, distribuirea gratuită către populaţie a celei mai mari părţi din avuţia aflată în proprietatea statului. Problema care se pune este cum să se facă această împroprietărire şi dacă obiect al distribuirii trebuie să fie întreaga avuţie naţională.

3. Răspunsul la această întrebare trebuie să se bazeze pe formularea clară a scopului privatizării, şi pe identificarea consecinţelor economico-sociale posibile ale împroprietăririi integrale, printr-o acţiune unică.

3.1. Privatizarea proprietăţii de stat nu este un scop în sine, ci modalitatea asigurării bazei funcţionării economiei pe principiile pieţei – interesul privat al fiecărui agent economic, generat de statutul lui de subiect al dreptului de proprietate asupra unei părţi determinate din avuţia materială în expresie valorică a societăţii, sub formă de acţiuni sau obligaţiuni. Principala funcţie a proprietăţii private o constituie formarea pieţei capitalului, iar forma ei modernă de proprietate asupra unor hârtii de valoare asigură capitalului o mare mobilitate – condiţia unei cât mai eficiente adaptări a structurii producţiei la structura nevoii sociale. Dar între interesul individului de proprietar al hârtiei de valoare şi interesul său în calitate de forţă de muncă, nu există deci nici o legătură, decât în cazul în care ambele aceste ipostaze (de proprietar şi de forţă de muncă) se manifestă nu separat ci prin intermediul unei a treia – de întreprinzător.

Ponderea celor cu spirit întreprinzător în cadrul unei colectivităţi naţionale este însă foarte modestă. O atestă realităţile societăţilor dezvoltate şi o exprimă bogata literatură economică şi sociologică de orientare behavioristă. Or, faptul că pentru marea masă a populaţiei interesul individului în ipostaza de proprietar se identifică cu cel propriu ipostazei sale de forţă de muncă, că primul nu-l condiţionează, nu-l modelează pe cel de-al doilea, face ca această formă de proprietate să nu acţioneze ca instrument de cointeresare în muncă, aşa cum afirmă Cojocaru. Faptul ar fi posibil numai în cazul în care muncitorii ar fi posesorii acţiunilor firmei în care lucrează. Pentru o economie de piaţă însă „migraţia” capitalului de la o ramură la alta, de la o firmă la alta în scopul siguranţei sau maximizării venitului din capital (dividendelor), prin vânzarea-cumpărarea acţiunilor, este însăşi condiţia existenţei sale, condiţia mobilităţii capitalului şi implicit a capacităţii de autoreglare a economiei. Gradul de cointeresare a forţei de muncă în desfăşurarea unei activităţi eficiente depinde de intensitatea constrângerilor şi stimulentelor impuse, în ultimă instanţă, de piaţa muncii.

3.2. Consecinţele privatizării integrale printr-o unică acţiune sunt condiţionate de:
a) structura pe clase de eficienţă a subiecţilor (firmelor) din economie ceurmează a deveni obiect al privatizării;

b) înclinaţia spre investiţii a populaţiei, dependentă (pe lângă numeroşifactori de ordin sociocultural) de gradul de satisfacere a nevoilor din prima categorie a clasificării lui A. Maslow.

c) relaţiile dintre următoarele trei mărimi principale: valoarea avuţiei ce ar urma a fi distribuită populaţiei şi care se transformă (prin schimbarea titlurilor de proprietate pe acţiuni) în investiţie a populaţiei, cuantumul valoric aferent înclinaţiei spre investiţii a populaţiei şi disponibilităţile băneşti la populaţie pe care aceasta este dispusă să le afecteze investiţiilor.


3.2.1. Referitor la primul aspect (a): dat fiind faptul că un număr important de întreprinderi se va dovedi, în condiţii de piaţă, ineficiente, nici cereri pentru acţiunile lor nu vor fi. Ca urmare va avea loc o supralicitare a acţiunilor unor întreprinderi (în principal din ramurile cu o intensitate a capitalului redusă), dar „preţul” (cursul) de licitaţie a acestora va fi în mod obiectiv limitat de mărimea dividendelor aşteptate. De aceea, diferenţa dintre valoarea titlurilor de proprietate schimbate pe aceste acţiuni şi valoarea nominală a acestora nu va putea să acopere valoarea nominală a acţiunilor unităţilor economice (majoritatea capital-intensive) pentru care nu există cerere. Ce se va întâmpla cu titlurile de proprietate care nu se schimbă pe acţiuni? Se va opera o schimbare forţată pe acţiunile unităţilor neeficiente? Pentru posesorii lor valoarea acestora va fi din start cu mult mai mică decât cea a titlurilor de proprietate pe care se schimbă (mărimea ei se va forma pe piaţă, posesorii acestor acţiuni dorind să se debaraseze cât mai repede de ele).

3.2.2. Factori de ordin sociocultural, ca şi nivelul actual scăzut de trai, vor determina o foarte redusă înclinaţie spre investiţii în hârtii de valoare a populaţiei. Faptul îşi va găsi expresia într-o extrem de mare ofertă de acţiuni pe piaţa hârtiilor de valoare (ce se va adăuga celei generate de ineficienţa unor întreprinderi). Valoarea de piaţă a acestei oferte va fi dată de cuantumul disponibilităţilor băneşti ale acelei părţi a populaţiei cu spirit de întreprinzător, hotărâtă să investească (în hârtii de valoare). Ca urmare a uriaşului decalaj dintre valoarea nominală a masei acţiunilor oferite la vânzare şi cuantumul acestor disponibilităţi, valoarea de piaţă (cursul) acţiunilor va fi, corespunzător, extrem de mică. Faptul va declanşa mecanismele psihosociale (amplu analizate în literatură) generatoare ale unui proces de creştere vertiginoasă a ofertei şi implicit de reducere a cursurilor tuturor acţiunilor, proces care, inevitabil, va duce la o „vinere neagră” a economiei româneşti.

Consecinţe implicate:
− o puternică concentrare a proprietăţii în mâna unei pături restrânse, incomparabil mai mare decât în cazul vânzării de acţiuni, - contrar aşteptărilor formulate de Cojocaru;

− deturnarea lichidităţilor la populaţie, potenţial investibile în activităţi productive (prin cumpărarea de acţiuni) şi activizarea lor pe piaţa bunurilor de consum (în primul rând de folosinţă îndelungată), ceea ce va determina o creştere a presiunii inflaţioniste. În condiţiile liberalizării preţurilor şi inerentei creşteri a revendicărilor salariale, se va intra pe o spirală salarii – preţuri care va eroda puternic valoarea leului. Totodată, ca urmare a deficitului generalizat, obiect supralicitat al investiţiilor va deveni valuta convertibilă;

− puternica creştere a cursurilor valutelor convertibile va echivala cu devalorizarea capitalului fix care va putea fi achiziţionat (prin cumpărarea de acţiuni) de deţinătorii de valută (mai ales străini)
aproape pe nimic;

− inflaţia va „topi” economiile populaţiei aruncând-o în sărăcie cu efecte asupra vieţii social-politice, implicit asupra economiei care, cu vechile mecanisme distruse iar cele noi încă neformate, se va afla într-o stare de haos.

Concluzii:
− dimensiunea cantitativă în procesele economice are un rol uriaş, ce poate fi hotărâtor în desfăşurarea lor. Menţionatele posibile consecinţe ale aplicării „variantei Cojocaru” sunt tocmai expresie a dimensiunilor decalajului dintre valoarea acţiunilor oferite spre vânzare şi dimensiunile cererii solvabile pentru ele;

− presupunerea că oferta ar putea fi redusă printr-o muncă de lămurire a populaţiei – cum crede Cojocaru – este naivă. Oamenii acţionează corespunzător intereselor lor aşa cum le percep (în imensa majoritate pe termen scurt), încercând să-şi diminueze riscul;

− privatizarea actualei proprietăţi de stat prin împroprietărire nu se poate realiza decât „în tranşe” pentru a se evita decalajul menţionat. Aceste „tranşe” trebuie determinate în funcţie de dimensiunea
probabilă a cererii de hârtii de valoare, o mare parte a potenţialului de investiţii al populaţiei se va orienta – şi trebuie orientat – spre formarea de capital fizic nou, scop în care ar trebui să i se creeze
condiţii corespunzătoare;

− formula optimă de privatizare a economiei ar fi, probabil, una „hibridă”: formarea de capital fizic nou, vânzarea din capitalul fizic existent către populaţie şi transferarea (gratuită, treptată a unor părţi valorice) din avuţia naţională. Cum, de altfel, se şi prevede în Programul Guvernului.

[Vasile PILLAT] 12.11.1990
*_*_-*-_*_*


NOTA [Mircea CIUMARA] Metoda de împroprietărire recomandată de dl. Constantin Cojocaru porneşte de la următoarele premise greşite:

a) Toate bunurile de capital aflate în proprietatea statului şi în cea cooperatistă au fost create în perioada 1948-1990. Dacă nu ar exista această ipoteză nu s-ar justifica împroprietărirea pe baza muncii prestate numai în această perioadă. În realitate, cea mai mare parte a bunurilor de capital există din perioade anterioare anului 1948. De exemplu, pământul, care este cea mai mare avuţie a naţiunii.

b) Munca este omogenă. Metoda recomandată nu ţine seama de diferenţele de productivitate a muncii în funcţie de calificare, hărnicie sau de momentul prestării ei. Datorită creşterii productivităţii muncii în timp, munca din anii ’50 nu este comparabilă cu cea din anii ’80. Neglijarea acestor diferenţe face ca să preia o parte mult mai mare decât se justifică, pensionarii, necalificaţii şi leneşii.

c) Statul este un inamic al cetăţenilor.

Prin modul de repartiţie recomandat de dl. Cojocaru sunt compromise şansele de creştere a eficienţei economice. Raţiunea modificării relaţiilor de proprietate este mutarea centrului de decizie la nivelul la care se pot lua deciziile cele mai competente. Deoarece prin procedeul recomandat o pondere excesivă în proprietate o vor avea pensionarii, persoanele lipsite de calificare şi leneşii, sunt slabe şanse ca deciziile ce se vor lua să fie mai bune comparativ cu deciziile ce se luau în vechiul sistem. Din contră, sunt de aşteptat decizii mai puţin competente.

Nu este realistă ipoteza că vor exista în economia românească multe milioane de investitori. În mod normal, numărul deţinătorilor de acţiuni se va reduce după aplicarea procedeului recomandat de dl. Cojocaru într-un timp foarte scurt. Pierderea titlurilor de proprietate de către cei mai mulţi dintre deţinători se va datora lipsei lor de experienţă şi de pregătire adecvată pentru luarea unor decizii economice. Acea împroprietărire a întregului popor care câştigă aderenţi la acest procedeu va dispărea după câteva luni. Este de aşteptat ca acţiunile şi celelalte hârtii de valoare să fie vândute în masă sub valoare, ceea ce va conduce la deprecierea valorică a întregului patrimoniu şi întreaga populaţie va apela la vânzarea rapidă sub valoare. Aceasta va genera un dezastru naţional şi va permite unui număr restrâns de cumpărători să monopolizeze întregul patrimoniu naţional. Însuşi statul va deveni datornic cu întregul capital social ce îl utilizează aceste persoane.

Calea recomandată de dl. Cojocaru este cea mai ieftină şi rapidă cale de preluare a întregului capital social de către deţinătorii actuali de sume mari de bani – adică exact inversul efectului scontat. O altă categorie de cumpărători vor fi investitori străini profilaţi pe operaţii speculative, fiind deci vorba de o preluare care asigură puţine şanse pentru creşterea eficienţei în viitor. Deposedarea completă a statului de capital social ar fi un unicat în lume. Acest procedeu ar pune statul în imposibilitatea exercitării funcţiilor sale şi l-ar face complet dependent de forţe economice necunoscute, despre care este greu de prevăzut în ce scop vor uza de puterea lor.

În concluzie, programul propus de dl. Constantin Cojocaru consider că nu rezolvă niciuna din marile probleme aflate în faţa economiei româneşti şi aplicarea lui poate conduce la situaţii riscante.

[Mircea CIUMARA] 16 noiembrie 1990
*_*_-*-_*_*

*_*_-*-_*_*

Baza de date legislativa, dezvoltata pe scheletul Repertoriului Legislatiei României, care apare sub egida Consiliului Legislativ, reflecta situatia de co-existenta a doua fonduri legislative în vigoare: fondul vechi, din 1864 pâna la 22 decembrie 1989, aflat în continuu regres, si fondul legislativ creat dupa aceasta data pâna în prezent, care se afla în continua expansiune.

Baza de date contine 117072 titluri de acte (normative, individuale si internationale) începând din 1864 pâna la data de 18 mai 2014, distribuite astfel: https://web.archive.org/web/20140724...egis_pck.frame

INDEXUL actelor normative si individuale emise în perioada 22 decembrie 1989 - 31 decembrie 1989 [Monitorul Oficial] : https://monitoruloficial.ro/acte-pub...cial-partea-i/

ORDONANTA DE URGENTA nr. 88 din 23 decembrie 1997 (*actualizată*) privind privatizarea societăţilor comerciale (actualizată pana la data de 7 iunie 2007*) : https://web.archive.org/web/20121018...8_din_1997.pdf


*) Textul initial a fost publicat in MONITORUL OFICIAL nr. 98 din 8 august 1990. Aceasta este forma actualizata de S.C. “Centrul Teritorial de Calcul Electronic” S.A. Piatra Neamt pana la data de 28 iunie 2007, cu modificarile si completarile aduse de:
-- LEGEA nr. 58 din 14 august 1991 privind privatizarea societăţilor comerciale [vezi documentul pdfAICI] abrogata de ORDONANTA DE URGENTA nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale [vezi documentul pdf AICI];
-- LEGEA 18/1991, Legea fondului funciar nr. 18 din 19 februarie 1991 *)[IMPORTANT] [vezi documentul pdf AICI]
-- LEGEA nr. 80 din 23 decembrie 1991 privind decontarea prin compensare a platilor restante din economie [vezi textul AICI];
-- ORDONANTA nr. 15 din 9 august 1993 privind unele masuri pentru restructurarea activitatii regiilor autonome [vezi textul AICI];
-- ORDONANTA nr. 70 din 29 august 1994 privind impozitul pe profit **)[vezi textul AICI];
-- LEGEA nr. 55 din 15 iunie 1995 pentru accelerarea procesului de privatizare [vezi textul AICI] abrogata de ORDONANTA DE URGENTA nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societatilor comerciale[vezi documentul pdfAICI];
-- LEGEACONCURENŢEI nr. 21 din 10 aprilie 1996***)[vezi documentul pdf AICI];

-- LEGEA nr. 219 din 25 noiembrie 1998 privind regimul concesiunilor [vezi documentul pdf AICI];
-- ORDONANTA DE URGENTA nr. 49 din 22 aprilie 1999 privind administrarea companiilor/societăţilor naţionale, a societăţilor comerciale, la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, precum şi a regiilor autonome [vezi textul AICI];
-- LEGEA nr. 136 din 21 iulie 2000 pentru respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.49/1999 privind administrarea companiilor/societăţilor naţionale, a societăţilor comerciale, la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, precum şi a regiilor autonome [vezi textul AICI];
-- LEGEA nr. 276 din 4 iulie 2006pentru modificarea art. 12 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale[vezitextulAICI];
--ORDONANTA DE URGENTA nr. 58 din 20 iunie 2007 pentru modificarea art. 13 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale[vezi textul AICI].

**) ORDONANTA nr. 70 din 29 august 1994 privind impozitul pe profit [vezi textul AICI], publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 246 din 31 august 1994 a fost republicata in MONITORUL OFICIAL nr. 40 din 12 martie 1997. ORDONANTA nr. 70 din 29 august 1994 republicata a fost abrogata de lit. a) a alin. (1) al art. 36 din LEGEA nr. 414 din 26 iunie 2002 [vezi textul AICI], publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 456 din 27 iunie 2002. LEGEA nr.414 din 26 iunie 2002 a fost abrogata de alin. (1) al art. 298 din LEGEA nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare (variantăactualizatăin aprilie 2012) [vezi documentul pdf AICI], publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 927 din 23 decembrie 2003.

***) LEGEA CONCURENŢEI nr. 21 din 10 aprilie 1996 [vezi documentul pdf AICI] a fost republicata in MONITORUL OFICIAL nr. 742 din 16 august 2005.

NOTA C.T.C.E. S.A. Piatra-Neamt: Conform art. 25 din LEGEA nr. 55 din 15 iunie 1995 pentru accelerarea procesului de privatizare, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 122 din 19 iunie 1995, pentru domeniul reglementat de prezenta lege, prevederile Legii nr. 15/1990, ale Legii nr. 58/1991, ale Ordonantei Guvernului nr. 10/1992 privind protecţia consumatorilor [vezi textul AICI], aprobata si modificata prin Legea nr. 114/1992 referitoare la unele ordonante ale Guvernului, emise in baza Legii nr. 81/1992 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonante si autorizarea contractarii si garantarii unor credite externe [vezi textul AICI], si ale art. 5 lit. e) din Legea nr. 66/1993 legea contractului de management [vezi textul AICI] se aplica numai in masura in care nu sunt incompatibile cu dispozitiile sale.
***[****]*** *_*_-*-_*_*