Dr. Constantin COJOCARU - CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE - CAPITALISMUL POSTCOMUNIST ÎN VARIANTĂ ROMÂNEASCĂ [Bucureşti 2008] Varianta Cojocaru [art. 2005-p-1]

[COLOR=#b22222][B][SIZE=3][FONT=georgia]CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE [/FONT][/SIZE][/B][/COLOR][SIZE=3][FONT=georgia][[/FONT][/SIZE][B][SIZE=3][FONT=georgia]Bucureşti 2008[/FONT][/SIZE][/B][SIZE=3][FONT=georgia]][/FONT][/SIZE][SIZE=3][FONT=arial][FONT=georgia][B] ARTICOLE PUBLICATE ÎN CURSUL ANULUI 2005[/B]
[B]
Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]CURSUL FIRESC AL ISTORIEI ROMÂNIEI? [/B][/I][/U]

[SIZE=3]De un deceniu şi jumătate, o numeroasă tagmă de aşa-zişi ziarişti, comentatori, analişti etc., beneficiind de ample spaţii oferite de multe ziare, posturi de radio şi televiziune, depun eforturi susţinute pentru a minţi poporul român, pentru a-l împiedica să cunoască adevăratul conţinut al [U][COLOR=#b22222][I]aşa-zisei “reforme“[/I][/COLOR][/U] la care a fost supusă economia românească după 1989. [U]Pentru aceşti ziarişti, nenorocirile care s-au abătut asupra cetăţenilor României nu se datoresc faptului că s-a aplicat o anti-reformă, o reformă antinaţională, anticetăţenească, ci faptului că reforma a fost întârziată, că nu s-a aplicat mai repede[/U]. [I]Românii au fost sărăciţi, ei au fost deposedaţi de averea pe care au acumulat-o până în 1989, salariile lor au fost reduse la jumătate faţă de 1989, pensiile la un sfert, dar toate acestea, spun aceşti domni ziarişti, deoarece s-a întârziat reforma[/I]. [/SIZE]

Guvernanţii sunt vinovaţi pentru că au întârziat reforma, nu pentru că au conceput şi aplicat o reformă care a avut ca obiectiv fundamental, este adevărat, ascuns, tocmai îmbogăţirea guvernanţilor, prin sărăcirea marii majorităţi a cetăţenilor, prin deposedarea acestora atât de capitalurile acumulate până în 1989 ([U][I][COLOR=#ff0000]vezi aşa - zisa privatizare[/COLOR][/I][/U]), cât şi de o bună parte a veniturilor realizate după 1989, prin reducerea brutală a salariilor şi pensiilor, ca şi prin manipularea pieţelor financiare ( SAFI, FNI, falimentarea băncilor). [U][COLOR=#b22222]Pentru aceşti domni ziarişti, este absolut normal[/COLOR][/U] [U][COLOR=#b22222]ca[/COLOR][/U], astăzi, după 15 ani de la ieşirea din comunism, [U][COLOR=#b22222]milioane de români să fie sclavii Europei[/COLOR][/U], să efectueze muncile cele mai grele şi înjositoare, contra celor mai scăzute salarii. [B]Citeam recent că[/B] [U][COLOR=#b22222][I]"în nici una dintre ipotezele dezvoltării româneşti de după 1989 acest moment al migraţiei spre Vest nu ar fi putut fi evitat“[/I][/COLOR][/U] şi, mai departe, [B]că[/B] [U][COLOR=#b22222][I]"prezenţa masivă a unor români în Spania, de pildă, face parte din însuşi cursul firesc al istoriei noastre(s.n.)“[/I][/COLOR][/U] . După ce ne asigură că chiar [U][I]“dacă ar fi fost aplicate politici geniale pe parcursul ultimilor cincisprezece ani“[/I][/U], [U][I]“Spania tot s-ar fi umplut pe mai departe de români“[/I][/U], domnul ziarist ticăloşit ne invită să mulţumim guvernanţilor postdecembrişti ai României că n-au făcut [I]“o reformă adevărată“[/I], fiindcă dacă aceşti guvernanţi făceau [U][COLOR=#b22222][I]“reforma adevărată“[/I][/COLOR][/U], [I]“am fi trecut printr-o perioadă de şomaj şi mai mare“, “am fi devenit ţinte încă mai expuse bombelor puse în trenuri, metrouri sau magazine“[/I].[B] Citeşti şi te cruceşti.[/B]

În 1990, România a avut la dispoziţie o [I]“ipoteză de dezvoltare“[/I] economică, adică [I][B]o „variantă[/B][/I]“ de reformă economică, care ar fi făcut ca, astăzi, în anul 2005, salariul unui căpşunar din România să nu fie egal cu un sfert din cel pe care acelaşi căpşunar îl poate câştiga în Spania şi de două ori mai mic decât cel câştigat de spaniol în propria lui ţară. Această [I]„ipoteză de dezvoltare“[/I] a existat cu adevărat, ea avea ca obiectiv crearea în România a unei economii democratice, performante, opusă economiei oligarhice, ineficiente şi parazitare, pentru care au optat guvernanţii postdecembrişti. [U][COLOR=#b22222][I]Impunerea „ipotezei“ economiei oligarhice este cauza reală şi profundă a dezastrului economic, social şi moral al României postcomuniste, nu „cursul firesc al istoriei noastre“[/I][/COLOR][/U].

În 1989, salariul mediu al românilor, ca putere de cumpărare, era egal cu 230 de euro de astăzi. Cam tot atât cât era şi al cehilor. Astăzi, salariul mediu al românilor a scăzut la 100 de euro, în timp ce al cehilor, ca şi al spaniolilor, depăşeşte cu mult 700 de euro. Este firesc ca cehii să nu pribegească prin Europa, ci să lucreze la ei acasă, unde câştigă la fel de bine ca şi spaniolii la ei acasă. Acest firesc îşi găseşte explicaţia în faptul că, după 1989, [I]cehii au aplicat „ipoteza de dezvoltare" economică [U][COLOR=#b22222]pe care guvernanţii români au respins-o[/COLOR][/U][/I]. Dacă în perioada 1989-2003, salariul românilor ar fi crescut într-un ritm, normal, de 7-8% pe an, astăzi salariile românilor ar fi fost aproape egale cu ale spaniolilor. Creşterea de 7-8% pe an nu este extraterestră: au fost ţări, în care, în perioada de după 1990, salariile au cunoscut această creştere şi au fost perioade din istorie în care această creştere a fost cunoscută şi de români. Dezastrul economiei româneşti, care a început în 1990 şi continuă şi astăzi, din acest dezastru făcând parte şi lipsa de locuri de muncă, şi salariile de mizerie ale românilor, ca şi milioanele de români dezrădăcinaţi, care şi-au părăsit casele, familiile şi comunităţile, în căutarea hranei cea de toate zilele, [U]nu face parte din “cursul firesc“ al istoriei noastre[/U]. Firesc ar fi fost ca, începând cu 1990, economia şi societatea românească să apuce pe un curs ascendent, nu să coboare la nivelul anului 1905. Guvernanţii postdecembrişti ai României au instaurat nefirescul, adică degradarea vieţii economice şi sociale, în care se înscrie şi “oportunitatea“ oferită românilor de a nu găsi de lucru în propria ţară, de a căuta hrană în Spania, în Israel, în Italia, etc., de a fi umiliţi şi batjocoriţi, “oportunitatea“ de a fi prezenţi acolo unde explodează bombele, de a fi mutilaţi şi măcelăriţi în confruntări care le sunt complet străine.

[Ultima Oră, 28.06.2005]
***_ [B][COLOR=#ff0000]-[/COLOR][COLOR=#ffff00]-[/COLOR]-[/B]_***

[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]TRANZIŢIA S-A ÎNCHEIAT. CARE TRANZIŢIE?[/B][/I][/U]

În discursul susţinut cu ocazia investirii guvernului său, la data de 28.12.2004, domnul Călin Popescu Tăriceanu ne-a adus la cunoştinţă că, în România, [U][COLOR=#b22222][I]„tranziţia s-a încheiat“[/I][/COLOR][/U], prin referiri ulterioare, în cadrul aceluiaşi discurs, lăsându-ne să înţelegem că, în România, la începutul anului 2005, funcţionează o economie capitalistă. Oare aşa să fie ?

În esenţă, [U][I]capitalismul se deosebeşte de comunism prin forma de proprietate asupra capitalului[/I].[/U] Economia capitalistă este economia în care capitalul real, adică avuţia productivă - uzine, fabrici, unelte, echipamente, construcţii, terenuri etc., - societăţi se află în proprietatea privată a cetăţenilor. La fel şi capitalul bănesc şi cel financiar, care nu sunt altceva decât „oglinzi" ale capitalului real. La polul opus, [U][I]economia comunistă este aceea in care cetăţenilor le este interzis dreptul de a avea capital în proprietate privată[/I][/U]. În comunism, capitalul se află, formal, in proprietatea comună a tuturor cetăţenilor. În realitate, drepturile de proprietate asupra capitalului sunt exercitate de către clica aflată la conducerea partidului şi statului comunist. [U][I][COLOR=#b22222]Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că „tranziţia" de la comunism la capitalism costă în înlocuirea proprietăţii comune asupra capitalului cu proprietatea privată asupra acestui capital[/COLOR][/I][/U]. S-a terminat acest proces ? Dacă acceptăm terminologia utilizată de către guvernanţii postdecembrişti, atunci „tranziţia" s-a încheiat, dar nu în decembrie 2004, ci în august 1990, atunci când a fost adoptată [I][COLOR=#b22222]Legea 15/1990[/COLOR][/I]. Prin legea respectivă, fostele întreprinderi de stat au fost „reorganizate" ca societăţi comerciale şi regii autonome, [U][I][COLOR=#b22222]capitalul acestora fiind trecut din proprietatea comuna a cetăţenilor în proprietatea privată a statului român[/COLOR][/I][/U] post decembrist.

Lăsând deoparte cacialmaua numită cuponiadă, prin care cetăţenilor României li s-a recunoscut drepturile de proprietate asupra 2-3 procente din capitalul creat de ei până în 1989, de 15 ani, adică din 1990, asistăm la procesul de trecere a unui capital imens, de ordinul a sute de miliarde de euro, din proprietatea privată a statului în proprietatea privată a unui grup minuscul de cetăţeni, format din guvernanţi şi camarila lor politică. [U][I]Guvernanţii postdecembrişti numesc acest proces „privatizare", deşi avem de-a-face cu trecerea capitalului dintr-o proprietate privată în altă proprietate privată[/I][/U]. Este „privatizarea" proprietăţii private a statului. În spatele acestei vorbării mistificatoare, se află procesul real de jefuire a capitalului naţional, de trecere a capitalului din proprietatea comună a cetăţenilor în proprietatea privată a guvernanţilor, prin care, în România, s-a format o economie oligarhică, neproductivă şi parazitară..

Declarând că s-a încheiat tranziţia, domnul Tăriceanu a vrut să ne spună, ca şi predecesorii săi, Radu Vasile, în 1999, şi Adrian Năstase, prin 2003, că nu mai este nimic de jefuit, de furat. Au minţit şi Radu Vasile şi Adrian Năstase. Au minţit ca să stăm noi liniştiţi, iar guvernanţii să continue „tranziţia", adică jaful. Nu ştim, încă, dacă domnul Tăriceanu a minţit, sau, pur şi simplu, a vorbit în necunoştinţă de cauză. Vom vedea.

În prezent, la jumătatea anului 2005, [U][COLOR=#b22222][I]în proprietatea statului român se află, încă, un capital imens, de ordinul zecilor de miliarde de euro, care, mai devreme, sau mai târziu, va intra în proprietate privată[/I][/COLOR][/U]. Statul român are participaţii importante în societăţi comerciale, regii şi companii naţionale, iar prin Constituţia adoptată în 2003, s-a „dat liber" la scoaterea la vânzare a unor importante bogăţii - zăcămintele subsolului - aur, uraniu, cărbuni, gaze, etc. -ape - inclusiv Delta Dunării - [I]bunuri care pot fi trecute, oricând, din proprietatea publică a statului român în proprietatea privată a aceluiaşi stat, iar de acolo în proprietatea guvernanţilor, sau a camarilei acestora[/I]. Este, încă, mult de furat, deci „tranziţia", adică procesul de jefuire a capitalului românesc este departe de a se fi încheiat. Noi ne aşteptam ca noul nostru prim-ministru să ne anunţe nu că tranziţia s-a încheiat, ci că tranziţia si-a schimbat conţinutul, că se opreşte jaful, adică „tranziţia" la economia şi societatea oligarhică şi se începe tranziţia la economia şi societatea democratică.

[Ultima Oră, 05.07.2005]
***_ ---_***

[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]CELE DOUĂ ROMÂNII[/B][/I][/U]

În panteonul minciunilor create de politicienii postdecembrişti pentru manipularea cetăţenilor ţării a intrat şi imaginea existenţei a două Românii: una care, în alegerile din anul 2004, a votat cu alianţa liberalo-democrată şi cealaltă care a votat cu uniunea socialo-democrato-umanistă. Domnii politicieni vor să ne bage în cap ideea că România actuală este formată din două părţi aproximativ egale, ca număr, dar complet opuse, din punct de vedere politic: [U][COLOR=#b22222][I]o primă jumătate este liberală şi progresistă[/I][/COLOR][/U], este formată, în principal, din orăşeni, tineri, culţi şi bine informaţi, români cărora le place să muncească si să fie întreprinzători, să trăiască in libertate şi prosperitate, votând, în consecinţă, pentru alianţa liberalo-democrată; [U][COLOR=#b22222][I]cealaltă jumătate este etatistă şi retrogradă[/I][/COLOR][/U], este formată, în principal, din locuitorii satelor, mai puţin tineri, analfabeţi şi prost informaţi, români cărora nu le place să muncească şi să fie întreprinzători, care nu doresc să fie liberi şi prosperi, ci vor să trăiască din pomeni oferite de statul tătuc, votând, din acest motiv, pentru uniunea socialo-democrato-umanistă.

Imaginea de mai sus este construită cu ajutorul mai multor falsuri. Primul fals constă în aceea că românii de la sate ar fi analfabeţi, in timp ce locuitorii oraşelor ar fi superşcoliţi, ceea ce nu este de loc adevărat. În România actuală, după 15 ani de „reformă", la care şi-au adus contribuţia atât politicienii din alianţa liberalo-democrată, cât şi cei din uniunea socialo-democrato-umanistă, procentul de analfabeţi a ajuns să fie la fel de mare la oraş, ca şi la sat, fiind în continuă şi susţinută creştere, în ambele medii. Al doilea fals constă în aceea că locuitorii oraşelor ar beneficia de o mai bună informaţie politică decât aceea de care se bucură locuitorii satelor. Ceea ce, iarăşi, nu este de loc adevărat. În prezent, ca urmare a dezvoltării televiziunii prin cablu, un număr foarte mare de cetăţenii din mediul rural au acces la aceiaşi informaţie politică de care se bucură şi orăşenii. [U][I]Problema este că informaţia politică, aceea referitoare la construcţia şi funcţionarea statului, la relaţiile dintre stat şi cetăţeni, nu este una veridică, adevărată[/I][/U], [U][COLOR=#b22222]ci una falsă, eronată, una fabricată de politicieni şi mass-media aservite lor[/COLOR][/U]. Mass-media independente sunt atât de firave şi au atât de puţin acces la cetăţenii din mediul rural şi din cel urban, încât nu-i influenţează, semnificativ, în plan electoral, nici pe unii, nici pe alţii. [U][COLOR=#b22222]Al treilea fals utilizat in construcţia imaginii[/COLOR][/U] celor două Românii constă în asocierea alianţei politice PNL-PD cu conceptul de societate democratică, liberală şi prosperă. Este un fals la fel de mare ca şi cel care ar rezulta din asocierea conceptului de societate democratică, liberală şi prosperă cu uniunea politică PSD-PUR. Aşa-zisele programe de guvernare prezentate electoratului de cele două grupări politice în campania electorală din anul 2004 au fost aproape identice: însăilări de afirmaţii şi promisiuni, care nu au nimic comun cu construirea societăţii democratice, liberale şi prospere. În plus, tot aproape identice au fost şi rezultatele obţinute de societatea românească in perioada 1997-2004, când au participat la guvernare PNL şi PD, cu cele obţinute în perioada 2001-2004, când au participat la guvernare PSD şi PUR. [U][COLOR=#b22222][I]Şi unii şi ceilalţi au aplicat aceiaşi „reformă", aceiaşi politică economică şi socială, prin care au „edificat", în România, o economie oligarhică şi o societate oligarhică[/I][/COLOR][/U], o societate în care marea majoritate a cetăţenilor, care populează, în egală măsură şi satele şi oraşele ţării, trăieşte în sărăcie şi este lipsită de cele mai elementare drepturi şi libertăţi.

România este, într-adevăr, împărţită, polarizată. Există două Românii, dar acestea nu sunt cele prezentate de către domnii politicieni. Nu avem o Românie liberalo-progresistă şi o Românie etatisto-retrogradă. [COLOR=#006400][B]Avem o Românie foarte săracă[/B][/COLOR] [COLOR=#b22222][B]şi o Românie foarte bogată[/B][/COLOR]. Avem o Românie foarte săracă, formată din 6.000.000 de familii, adică 95% din populaţia ţării, şi avem o Românie foarte bogată, formată din 300.000 de familii, adică restul de 5% din familiile româneşti. Ar fi trebuit - şi am fi putut - să avem şi o a treia Românie, o Românie bogată, formată dintr-o clasă mijlocie, înstărită şi prosperă, care să fi cuprins 90% din populaţia ţării, lăsând câte 5% pentru fiecare din celelalte două Românii, cea foarte săracă şi cea foarte bogată. Din nefericire, România bogată ne-a fost refuzată de către guvernanţii postdecembrişti. Cele 6.000.000 de familii nu au ajuns în starea de sărăcie pentru că nu vor să muncească, pentru că sunt lipsite de spirit întreprinzător, pentru că nu doresc să trăiască în libertate şi prosperitate, ci [COLOR=#b22222]pentru că au fost deposedate[/COLOR] ([U][COLOR=#b22222]prin Legea 15/1990 şi legile aşa-zisei privatizări[/COLOR][/U]) [U][I]de capitalurile pe care le acumulaseră până în 1989[/I][/U], ca şi de o bună parte a capitalurilor şi a veniturilor realizate după 1989 (SAFI, FNI, falimentarea băncilor, reducerea draconică a salariilor şi pensiilor etc. După 1989, România foarte săracă, a celor mulţi, a celor 6.000.000 de familii înşelate şi jefuite, nu a avut , niciodată, posibilitatea să voteze pentru un partid propriu, care să-i apere interesele, drepturile şi libertăţile, care să creeze o economie democratică, generatoare de avuţie şi justiţie, nu una oligarhică, generatoare de sărăcie şi corupţie. Mafia politică postdecembristă nu a permis construcţia şi dezvoltarea unui astfel de partid.

Neavând posibilitatea să voteze pentru un astfel de partid, România celor 6.000.000 de familii votează contra, încercând, astfel, să sancţioneze, prin vot, haita de politicieni care s-a aflat ultima dată la guvernare, aducând, implacabil, la putere, cealaltă haită. Nu România foarte bogată şi nici România liberalo-progresistă i-a adus la putere, în 1996, pe cederişti, iar în 2004, pe aliaţii liberalo-democraţi, ci România foarte săracă, tot aceea care i-a adus la putere şi pe fesenişti, şi pe pedeserişti, şi pe pesedişti, în 1990, în 1992, în 2000.

[Ultima Oră, 13.07.2005]
***_ ---_***

[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]SISTEMUL ECONOMIC MAFIOTIZAT[/B][/I][/U]

Într-un interviu acordat recent unui cotidian central, Preşedintele Traian Băsescu ne aduce la cunoştinţă faptul că, în România, avem un „sistem economic mafiotizat", în care „interesele oamenilor politici se amestecă cu interesele oamenilor de afaceri", în care „guvernele au emis acte normative pentru grupuri de tip mafiot". Cuvintele „mafie" şi „mafiot" sunt repetate de multe ori pe parcursul interviului în cauză. Conform dicţionarului enciclopedic, cuvântul mafie desemnează o [U][COLOR=#b22222][I]„asociaţie secretă de răufăcători"[/I][/COLOR][/U]. Domnul Băsescu nu este primul om politic, nici primul şef de stat postdecembrist care ne spune că, după 1989, România se bucură, pe lângă multe alte fericiri, şi de prezenţa mafiilor şi a mafioţilor.

După cunoştinţele mele, domnul Băsescu este primul şef de stat care nu se mulţumeşte să recunoască existenţa mafiilor, a asociaţiilor secrete de răufăcători, ci face descoperirea că, în România,[U][COLOR=#b22222][I] a fost construit un „sistem economic mafiotizat"[/I][/COLOR][/U]. Mai mult, asociaţia de răufăcători care formează actualul nostru sistem economic, nici nu este chiar aşa de „secretă", cel puţin pentru domnia sa. Domnul Preşedinte ştie precis cine sunt membrii asociaţiei de răufăcători, ai mafiei sistemului economic românesc: aceştia sunt oamenii politici şi oamenii de afaceri, ale căror interese „se amestecă", formând [U][I]„acea structură de tip mafiot", care „are control pe importante mijloace de mass-media şi influenţează populaţia"[/I][/U]. Constatând că, în România, corupţia a pătruns „până la vârful sistemului politic", domnul Băsescu ne face şi precizarea că [U][I]„guvernul, cel puţin în perioada 2000-2004 - dar nu este perioada exclusivă - nu a lucrat pentru 22 de milioane, ci a emis acte normative pentru grupuri de tip mafiot"[/I][/U].

Precizările făcute de şeful statului sunt cât se poate de adevărate, însă, nu şi la fel de complete şi de explicite. [B]Mi se pare că cititorul are dreptul la câteva nuanţări şi dezvoltări[/B].

Nu numai „guvernul", respectiv guvernele postdecembriste au „emis acte normative" pentru „grupurile de tip mafiot", ci şi, mai ales, parlamentele României postdecembriste au emis „acte normative", adică legi, în favoarea mafioţilor. [I][B]Mafioţii României postdecembriste nu şi-au realizat obiectivul lor fundamental, acela de a se îmbogăţi, prin încălcarea legii, ca infractori, ci, aşa cum frumos exprima un fost prim-ministru, fost, actual şi viitor guvernator al băncii naţionale, furând „cu legea", adică prin adoptarea şi aplicarea de către parlamentele şi guvernele mafiotizate ale ţării a unor legi care au creat „sistemul economic mafiotizat" şi au permis „amestecului" de politicieni şi oameni de afaceri să-şi însuşească averi imense, prin jefuirea statului şi a cetăţenilor. [/B][/I]

[B]La originea actualului sistem economic românesc, cel mai bolnav din Europa, mafiotizat, cum îl numeşte domnul Băsescu, oligarhic, cum mi se pare mie că este mai corect să-l numim, al doilea termen incluzând şi caracteristicile primului, îşi are [U][COLOR=#b22222]originea în Legea nr. 15/1990[/COLOR][/U].[/B] [B]Prin această lege[/B], [B][COLOR=#006400]o avuţie imensă, estimată, conform standardelor internaţionale[/COLOR][/B], [B][COLOR=#ff0000]la peste 300 miliarde de euro[/COLOR][/B], [B]în banii actuali, avuţie acumulată prin truda naţiunii române într-o jumătate de secol, a fost trecută din proprietatea comună, a tuturor cetăţenilor ţării, în proprietatea privată a statului român postdecembrist, fără să se plătească vreo compensaţie celor 6 milioane de familii româneşti din ale căror venituri a fost acumulată această avuţie. [/B][U][COLOR=#ff0000]A fost cea mai mare naţionalizare, cea mai mare deposedare a cetăţenilor României în întreaga lor istorie[/COLOR][/U]. Incomparabil mai mare decât mult hulita naţionalizare făcută de către comunişti. Ulterior, prin legile aşa-zisei privatizări, această avuţie a fost trecută în proprietatea privată a „amestecului" de politicieni şi oameni de afaceri, mai precis a [U][I][COLOR=#b22222]„asociaţiei secrete de răufăcători"[/COLOR][/I][/U] constituită din grupul de activişti şi securişti care au preluat puterea în statul român prin lovitura de stat care a urmat revoltei populare anticomuniste din decembrie 1989.

Fără legea nr.15/1990 şi fără legile aşa-zisei privatizări, grupul mafiot al activiştilor şi securiştilor nu ar fi supravieţuit şi nu ar fi prosperat. Aceasta deoarece le-ar fi lipsit obiectul muncii - pentru ei munca fiind sinonimă cu hoţia - adică avuţia productivă acumulată de poporul român în perioada 1945-1989. [B]Dacă în 1990, primul parlament postdecembrist al României, în loc să adopte Legea nr. 15/1990, ar fi adoptat proiectul de lege privind împroprietărirea cetăţenilor României cu avuţia productivă acumulată până în 1989, proiect de lege publicat în ziarul Adevărul din data de 14 august 1990, această avuţie ar fi intrat în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor şi, pentru marea ei majoritate, ar fi rămas acolo pe vecie[/B]. Românii nu-şi vând agoniseala. Şi, fără „acoperirea" armatei sovietice, sau de altă naţionalitate, nici un parlament românesc nu ar mai fi adoptat vreo lege prin care să-i deposedeze pe români de capitalul intrat în proprietatea lor privată, pentru a-l pune la dispoziţia mafiei, a grupului de răufăcători format din foştii activişti şi securişti comunişti.

Dacă în 1990, averea productivă a ţării ar fi intrat în proprietatea privată a celor 6 milioane de familii româneşti, atunci, cu siguranţă, nici un membru al grupului de răufăcători nu ar mai fi intrat în Parlamentele şi Guvernele României. Neîndoielnic, grupul de răufăcători si-ar fi păstrat metehnele, şi-ar fi continuat îndeletnicirile, încercările de a se îmbogăţi furând de la stat, sau de la cetăţeni. Puterea lor economică ar fi fost, însă, slabă. La fel ar fi fost şi influenţa lor asupra economiei şi a statului. Datorită existenţei lor, am fi avut, oricum, parte şi de corupţie, aşa cum au şi alte state, alte naţiuni, dar nu una „înspăimântătoare", cum este aceea cu care ne-a fericit mafia politico-afaceristă postdecembristă.

Este îmbucurător faptul că Preşedintele României a ajuns la concluzia, corectă, că ţara se află în mlaştina unui sistem economic mafiotizat. Ar fi şi mai îmbucurător să aflăm că Preşedintele a găsit o soluţie prin care să construiască un sistem economic curăţit de grupurile mafiote. Eu, unul, sunt sigur că nu are nici o şansă să obţină vreun succes în această direcţie [U][COLOR=#b22222]atâta timp cât puterile statului - legislativă, executivă, judecătorească - sunt controlate complet de către politicienii care au creat actualul sistem economic, politic, social şi moral al ţării[/COLOR][/U]. Dacă Preşedintele doreşte, cu adevărat, să ne scape de mafia politică postdecembristă, atunci el trebuie să folosească puterea pe care i-a dat-o poporul şi să ne creeze şansa ca să aducem la conducerea puterilor statului politicieni noi, care nu au participat la mafiotizarea economiei şi societăţii româneşti în ultimii 15 ani. Această şansă ne-o pot oferi numai alegerile...

[Bursa, 18.07.2005]
***_ ---_***


[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]CU POPORUL CUM RĂMÂNE, MAJESTATE? [/B][/I][/U]

Recent, Majestatea Sa Regele Mihai I a adresat Senatului şi Camerei Deputaţilor o scrisoare în care [U][COLOR=#b22222]a salutat adoptarea Legii privind acordarea de despăgubiri pentru proprietăţile confiscate Familiei Regale de către statul comunist[/COLOR][/U]. În această scrisoare, Regele face următoarea declaraţie: [U][COLOR=#b22222][I]" Este un mesaj fără echivoc pentru viitorul prosper al României : nimeni, sub nici un motiv, nu poate fi deposedat de proprietate în mod samavolnic şi fără compensaţie justă"[/I][/COLOR][/U]. O declaraţie care exprimă un adevăr absolut, corect şi convingător. Este cât se poate de corect ca Familia Regală, împreună cu toate familiile româneşti, să reintre în proprietatea bunurilor de care au fost deposedate, abuziv şi samavolnic, de către statul comunist, sau să fie despăgubite pentru astfel de bunuri, dacă ele au intrat şi au rămas în proprietatea publică a statului român, deci, în folosul tuturor cetăţenilor.

Nu mi se pare, deloc, la fel de corect ca actualii cetăţeni ai României să plătească despăgubiri pentru bunurile preluate, în mod abuziv şi samavolnic, de statul comunist, şi, apoi, vândute, tot în mod abuziv şi samavolnic, la preţuri de nimic, de către statul postdecembrist. Mi se pare corect ca aceste despăgubiri să fie suportate de către cei vinovaţi, adică de membrii Parlamentului şi Guvernului României care au adoptat şi aplicat legile prin care bunurile respective au fost vândute la preţuri de nimic, în cele mai multe cazuri, cumpărătorii, adică beneficiarii acestor bunuri fiind chiar guvernanţii în cauză.

Scrisoarea Regală ridică o problemă mult mai importantă decât situaţia bunurilor confiscate de către statul comunist. Majestatea Sa atrage atenţia asupra faptului că nu putem asigura un viitor prosper pentru România decât dacă [U][I]„nimeni, sub nici un motiv, nu este deposedat de proprietate, în mod samavolnic şi fără compensaţie justă"[/I][/U].

De 15 ani, în toate ocaziile şi în toate formele la care am avut acces, am atras atenţia asupra faptului că România nu poate deveni prosperă atâta timp cât cele 6 milioane de familii româneşti nu vor fi despăgubite pentru bunurile productive de care au fost deposedate, în mod abuziv şi samavolnic, de către statul român postdecembrist, prin Legea nr.15/1990 şi legile aşa-zisei privatizări. [U]La data de 22 decembrie 1989, toate bunurile Familiei Regale şi ale tuturor celorlalte familii româneşti deposedate de comunişti nu valorau nici 2 % din valoarea bunurilor productive (capital) acumulate în perioada 1945-1989 în proprietatea comună, a tuturor cetăţenilor României[/U]. Acest [U][COLOR=#b22222]capital, în valoare de peste 300 miliarde de euro, în preţuri actuale[/COLOR][/U], [U]fusese acumulat prin preluarea unei treimi din veniturile realizate de membrii celor 6 milioane de familii româneşti, timp de aproape o jumătate de secol[/U], şi investirea acestor venituri în miile de fabrici, uzine şi combinate, echipate, în cea mai mare parte, la nivelul tehnicii mondiale de la data cumpărării şi punerii în funcţiune. Prin Legea nr. 15/1990, [U]acest capital a fost trecut din proprietatea comună, a tuturor celor 6 milioane de familii româneşti, în proprietatea privată a statului român postdecembrist, în mod samavolnic, prin încălcarea prevederilor Constituţiei, în vigoare la acea dată[/U].

Ulterior, prin legile aşa-zisei privatizări, capitalul a fost trecut în proprietatea privată a guvernanţilor şi a camarilei. Această "trecere" s-a făcut prin "vânzare", la preţuri de sute de ori mai mici decât plătiseră pentru ele cele 6 milioane de familii româneşti. Statul comunist a deposedat câteva sute de mii de familii de bunuri în valoare de 7-8 miliarde de euro, în banii de astăzi, în timp ce statul român postdecembrist a deposedat 6 milioane de familii de bunuri în valoare de peste 300 miliarde de euro. În conformitate cu prevederile legilor adoptate până în prezent, familiile deposedate de statul comunist au reintrat sau vor reintra în proprietatea bunurilor care le-au aparţinut, au fost sau vor fi despăgubite pentru bunurile de care au fost deposedate dar care, între timp, au fost distruse, sau vândute, între aceste familii fiind şi Familia Regală. Ce facem cu cele 6 milioane de familii care au fost deposedate de bunurile lor de către statul postdecembrist? Nu au şi ele dreptul la despăgubiri? Legea nu trebuie să fie aceiaşi pentru toţi, inclusiv pentru cei mulţi, pentru popor? [U][COLOR=#b22222][I]Cu poporul cum rămâne, Majestate? [/I][/COLOR][/U]

[Ultima Oră, 19.07.2005]
***_ ---_***


[B][I]Dr. Constantin COJOCARU : [/I][U][I]PARODIA LEULUI GREU [/I][/U][/B]

[B]Schimbările conţinutului şi formelor însemnelor monetare[/B], cunoscute şi sub numele de [U][I][COLOR=#b22222]„reforme monetare"[/COLOR][/I][/U], sau [U][COLOR=#ff0000][I]„stabilizări monetare[/I][/COLOR][/U]", sunt făcute de autorităţile monetare naţionale, de regulă, cu scop terapeutic, de curăţire a sistemului monetar de unele anomalii apărute în sistem. De-a lungul istoriei, anomalia care a determinat cele mai multe reforme ale sistemelor monetare a fost [U][COLOR=#b22222][I]hiperinflaţia[/I][/COLOR][/U], respectiv creşterea continuă şi rapidă a preţurilor, care, la rândul ei, a cauzat emiterea de însemne monetare (bancnote şi monete) cu valori astronomice, generatoare de dificultăţi în efectuarea tranzacţiilor financiare. De multe ori, reforma monetară, adică schimbarea banilor, a urmărit şi alte scopuri, nu numai micşorarea valorii nominale a însemnelor monetare. Unele au urmărit, de exemplu, excluderea din circuitul economic naţional a unor sume mari de bani, însuşite prin operaţiuni ilegale, facilitate, la rândul lor, de dezordinile create pe pieţe de către diferite grupuri de răufăcători, de structuri de tip mafiot.

Imediat după decembrie 1989, profesorul american de origine română, [B][COLOR=#006400]Anghel Rugină[/COLOR][/B], a propus o schimbare a banilor, chiar dacă până la momentul în care domnia sa a făcut această propunere, preţurile nu o luaseră raznă, nu aveam, deci, inflaţie. [U]Propunerea domnului profesor Rugină[/U], incluzând şi limitarea sumelor de lei vechi care ar fi putut fi schimbaţi în lei noi, dar şi limitarea la schimb a sumelor în valută deţinute de cetăţenii români, [U]ar fi împiedicat introducerea în circuitul economic a unor importante sume de bani murdar[/U]i, „acumulaţi" ilegal, la saltea, sau în conturi străine, de către securiştii şi activiştii de rang superior ai regimului comunist. Dacă s-ar fi adoptat propunerea domnului Rugină, multe imperii financiare construite după 1989 cu aceşti bani murdari nu ar mai fi existat.

Actuala reformă monetară, trâmbiţată de mai mulţi ani şi realizată, efectiv, începând cu data de 1 iulie a.c., nu are nici un fel de efect terapeutic asupra sistemului monetar. Efecte are, dar nu terapeutice, de curăţire, şi nu asupra sistemului monetar. Această reformă se reduce, practic, la tăierea a patru zerouri de pe însemnele monetare: bancnota de un milion (1.000.000) lei se transformă într-una de o sută (100) lei, bancnota de un cinci sute de mii (500.000) lei se transformă într-una de o cinci zeci (50) lei, ş.a.m.d. Automat, se schimbă, în mod corespunzător, şi preţurile în întreaga economie. Nimic altceva. Nici o limitate, nici o exceptare, nici o curăţire nimic.

De ce este necesară şi ce foloase ne aduce [U][I][COLOR=#b22222]"reforma leului greu"[/COLOR][/I][/U]?

Vorbind de aceste foloase, domnul Adrian Vasilescu, fost consilier al guvernatorului BNR, ne spune că [U][COLOR=#b22222][I]„în raport cu dolarul sau cu euro, leul era singura monedă cu coada lungă, plină de zerouri"[/I][/COLOR][/U] şi că „acum îi stă mai bine cu patru zerouri tăiate". În plus, spune domnul Vasilescu, scurtarea cozii leului mai aduce şi alte 5 avantaje:

1. [I][U][COLOR=#b22222]„O mai bună reglementare a circulaţiei banilor"[/COLOR][/U]. [/I]Unde? Cum? Din câte ştim noi, şi leii vechi şi leii noi circulă pe baza aceloraşi norme.

2. [U][I][COLOR=#b22222]„O uşurare a tranzacţiilor şi decontărilor"[/COLOR][/I][/U]. Uşurare pentru cine? Pentru cetăţeni, nu. Pentru comercianţi, nu. Pentru bancheri, nu. Dimpotrivă. Toată lumea întâmpină mari greutăţi în manipularea concomitentă a banilor vechi şi a celor noi, în reproiectarea programelor informatice de prelucrare a datelor, inclusiv a celor contabile.

3. [U][COLOR=#b22222][I]„O reducere substanţială a cantităţii de monedă în circulaţie"[/I][/COLOR][/U]. Aici o încurcă de tot domnul consilier la guvernatorului BNR. Cum măsuraţi, domnule consilier, „cantitatea de monedă în circulaţie": în kilograme, sau în metri pătraţi?

4. [U][COLOR=#b22222][I]„O îmbunătăţire a operaţiilor financiare cu numerar şi fără numerar"[/I][/COLOR][/U]. Punctul 2 spus cu alte cuvinte.

5. [U][COLOR=#b22222][I]„Întărirea puterii de cumpărare a banilor prin grăbirea procesului dezinflaţionist".[/I][/COLOR][/U] De unde până unde? Faptul că salariul lui Ion nu mai este de 7 milioane de lei vechi, ci de 700 de lei noi, iar preţul pâinii nu mai este 6000 lei vechi, ci 60 de bani noi, face cumva ca Ion să poată cumpăra mai multe pâini cu 700 lei noi decât cumpăra cu cele 7 milioane de lei vechi? Evident, nu. Sau, brutarul, în loc să schimbe preţul din 6000 lei vechi în 60 de bani noi, îl schimbă în 50 bani noi? De frica leului nou, sau de dragul domnilor Isărescu şi Vasilescu? Ceva adevăr există în argumentaţia domnului consilier. Acest adevăr priveşte nu coada leului, ci tinicheaua agăţată de coada Băncii Naţionale a României, a conducerii acestei instituţii. Este vorba de [U][COLOR=#b22222]tinicheaua numită hiperinflaţia postdecembristă[/COLOR][/U]. Între 1989-1996, în Cehia preţurile au crescut de 3 ori, [U][COLOR=#ff0000]în România ele au crescut de 136 de ori[/COLOR][/U]. Între 1989 şi 2004, în Cehia preţurile au crescut de 4 ori, iar [U][COLOR=#ff0000]în România de peste 2500 de ori[/COLOR][/U]. În perioada 1990-2004, România n-a fost afectată de război, de secete prelungite, de nici un fel de calamitate care să-i afecteze capacităţile de producţie, să genereze o creştere a preţurilor de ordinul miilor de ori. Economistul american Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie, afirmă competent şi categoric [U][I]„inflaţia este pretutindeni şi întotdeauna un fenomen monetar şi poate fi determinată numai de o creştere mai rapidă a cantităţii de bani decât a producţiei"[/I][/U]. Afirmaţia este susţinută de toţi economiştii lumii care-şi respectă numele şi meseria, printre aceştia numărându-se şi subsemnatul.

După 1989, în ciuda faptului că producţia naţională, exprimată în PIB, a scăzut rapid şi continuu, [U][COLOR=#b22222]BNR a crescut, tot rapid şi continuu, cantitatea de bani în circulaţie[/COLOR][/U]. În loc s-o reducă, proporţional cu reducerea producţiei. [U][COLOR=#b22222][I]Hiperinflaţia postdecembristă este „opera" exclusivă a BNR, a conducerii acesteia[/I][/COLOR][/U]. Efectele acestei inflaţii au fost dezastruoase şi vor avea consecinţe grave asupra dezvoltării vieţii economice şi sociale a ţării pentru multe decenii de acum înainte. Ca urmare a hiperinflaţiei postdecembriste, preţul forţei de muncă româneşti a scăzut de la 230 echivalent euro, în 1989, la 100 de euro în anul 2004, prin micşorarea salariilor şi pensiilor a fost redusă cererea internă, au fost băgate în faliment mii de întreprinderi, care au ajuns să fie vândute la preţuri de sute de ori mai mici decât valoarea lor reală. Diminuarea producţiei naţionale, cauzată de hiperinflaţie, stă la originea reducerii veniturilor bugetare, la înrăutăţirea tuturor serviciilor publice - învăţământ, sănătate, cultură, protecţie socială, la degradarea întregii vieţi economice, sociale şi spirituale a ţării în perioada care a urmat loviturii de stat din decembrie 1989. Deoarece, tocmai datorită hiperinflaţiei generată de BNR, vor mai trece mulţi ani până când economia românească va îndeplini condiţiile de trecere la moneda europeană, conducerea BNR a pus la cale această parodie de reformă monetară, a leului greu. [U]Principalul scop urmărit cu această manevră este cosmetizarea imaginii BNR[/U], [U]a conducerii sale, încercarea de ştergere din memoria românilor, şi nu numai a lor, a răspunderii ce revine BNR în deteriorarea vieţii economice, sociale şi spirituale a României postdecembriste[/U].

În plus, nu trebuie uitat că, pentru această „reformă" din care nu rezultă nici un folos pentru naţiunea română, au fost cheltuite zeci de milioane de euro. Din banii cetăţenilor României. Cine a încasat aceşti bani şi pentru ce? Organele abilitate ale statului ar trebui să se considere sesizate, să ancheteze şi să prezinte poporului un raport complet şi corect asupra modului în care au fost cheltuite aceste zeci de milioame de euro, să precizeze cine şi cu cât a beneficiat de pe urma acestei parodii de reformă monetară.

[Bursa, 26.07.2005]
***_ ---_***

[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]FMI-UL CA BAU-BAU[/B][/I][/U]

„FMI ne interzice dezvoltarea!" aşa sună titlul unui articol publicat recent într-unul din cotidianele centrale ale ţării. Nu este singurul articol dedicat acestei teme de către presa românească din ultimul timp. Nu este nici singurul care să nu blameze FMI-ul pentru motivul că recomandă guvernanţilor noştri să-şi programeze un deficit bugetar cât mai mic. Să ne înţelegem. [U][COLOR=#b22222][I]Un guvern funcţionează cu deficit bugetar atunci când cheltuieşte mai mult decât îi permit veniturile stabilite prin lege[/I][/COLOR][/U]. În mod normal, guvernele competente şi responsabile funcţionează fără deficite, cu bugete echilibrate, în are cheltuielile sunt egale cu veniturile.

[U][COLOR=#b22222][I]Deficitul bugetar înseamnă creşterea datoriei publice, a statului[/I][/COLOR][/U]. [U][I]Datoria publică trebuie plătită cândva, în viitor, împreună cu dobânda aferentă[/I][/U]. Creşterea datoriei publice înseamnă că, în viitor, o parte din ce în ce mai mare din veniturile bugetare, adică din taxele şi impozitele plătite de cetăţeni, nu vor mai fi folosite pentru servicii publice -învăţământ, sănătate, etc. - în folosul cetăţenilor, ci pentru rambursarea datoriei publice şi pentru plata dobânzii aferente acesteia. În ultimii 10 ani, numai cheltuielile cu dobânzile plătite de la bugetul de stat în contul datoriei publice, au depăşit volumul cheltuielilor bugetare pentru învăţământ, cultură şi sănătate luate la un loc. Fără aceste datorii, am fi avut de două ori mai mulţi bani pentru învăţământ şi cultură, de două ori mai mulţi bani pentru sănătate, pentru medicamente. Acum, ca şi în trecut, FMI solicită guvernului român să-şi îndeplinească atribuţiile de aşa manieră încât să nu mai sărăcească cetăţenii cu o inflaţie galopantă şi să nu mai sporească povara datoriei publice care trebuie rambursată din banii aceloraşi cetăţeni. Atât şi nimic mai mult. Nu FMI-ul a impus Băncii Naţionale a României să genereze şi să întreţină o inflaţie care a ajuns la nivelul de 100-200% pe an prin dublarea şi triplarea cantităţii de monedă în circulaţie, în timp de PIB-ul scădea de la un an la altul. Banca Naţională a României ne-a fericit cu inflaţia, nu FMI-ul.

Inflaţia generată de BNR, şi nu de FMI, a făcut ca salariile şi pensiile românilor să ajungă cele mai mici din Europa. [U][I][COLOR=#b22222]Aceeaşi inflaţie a băgat în faliment miile de fabrici, uzine şi combinate, care au ajuns să fie vândute la preţuri de nimic, pentru ca, apoi, după „privatizare", să devină foarte rentabile, cum, de altfel, fuseseră şi înainte de .... inflaţie.[/COLOR][/I][/U] Vezi cazul Combinatului Siderurgic de la Galaţi, care numai anul trecut, în 2004, a realizat un profit de 500 milioane de euro, de 20 de ori mai mult decât preţul încasat de statul român prin vânzarea acestei perle a siderurgiei est-europene. Nu FMI-ul ne-a interzis şi ne interzice dezvoltarea, creşterea economică, ci politica economică concepută şi pusă în aplicare de guvernanţii noştri postdecembrişti. Nu FMI-ul a făcut ca PIB-ul României să scadă de la 61 de miliarde echivalent euro în 1989 la 43 miliarde echivalent euro în anul 2000. Cum să avem creştere economică dacă, în perioada 1990-2004, volumul mediu anual al investiţiilor nu a fost nici jumătate din cel realizat în perioada 1970-1989?

Nu FMI-ul este de vină că banii bugetului, din ce în ce mai puţini, sunt cheltuiţi din ce în ce mai prost. În 1989, cheltuiam 3,74 miliarde echivalent euro pentru învăţământ şi cultură, iar în 2003, cheltuiam 0,57 miliarde, de 7 ori mai puţin. În 1989, pentru sănătate, cheltuiam 2,81 miliarde pe an, iar în 2003 numai 0.30 miliarde, de 9 ori mai puţin. Nu FMI-ul trebuie să ceară guvernului român să reducă deficitul bugetar, ci noi, cetăţenii României, trebuie să obligăm propriul nostru guvern să funcţioneze numai cu bugete echilibrate. [B]Prin Constituţie[/B].

[Ultima Oră, 26.07.2005]
[/FONT][/FONT][/SIZE][LEFT] ***_ ---_***
[/LEFT]
[SIZE=3][FONT=arial][FONT=georgia]
[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]CAPITALISMUL POSTCOMUNIST ÎN VARIANTĂ ROMÂNEASCĂ[/B][/I][/U]

În studiul său intitulat [I][B]"Economia, politica şi societatea în capitalismul postcomunist"[/B][/I], dat publicităţii recent, în România, prin intermediul Fundaţiei Friedrich Ebert, analistul german Michael EHRKE ajunge la concluzia că [U][COLOR=#b22222]tranziţia postcomunistă[/COLOR][/U] în ţările din centrul şi estul Europei [U][COLOR=#b22222]a dat naştere unei variante aparte de capitalism[/COLOR][/U]. "Capitalismul postcomunist", spune domnia sa, [I]"nu este produsul unor evoluţii naţionale [SIZE=3]«[/SIZE]organice», ci al prăbuşirii comunismului şi al globalizării, care a găsit în societăţile în tranziţie un câmp de acţiune liber, fără nici un fel de rezistenţă: fără o clasă de mijloc naţională, fără asociaţii puternice de interese ale muncitorilor, fără o societate civilă activă, fără tradiţii naţionale cu relevanţă economică".[/I]

În concepţia analistului german, principalele caracteristici ale acestui capitalism postcomunist ar fi următoarele: [B]a[/B]) [U][I][COLOR=#b22222]transnaţionali-zarea economiei şi a societăţii[/COLOR][/I][/U]; [B]b[/B])[U][COLOR=#b22222][I] contrastul social între noua elită economică a aşa-numiţilor "comprador intelighentsia" şi noi forme de excludere şi sărăcie[/I][/COLOR][/U]; [B]c[/B]) [U][COLOR=#b22222][I]conturarea unui stat pseudo-liberal hibrid[/I][/COLOR][/U]; [B]d[/B]) [U][I][COLOR=#b22222]instalarea unui complex de insecuritate, a unei neîncrederi generalizate a tuturor faţă de toată lumea[/COLOR][/I][/U].

Prin "transnaţionalizarea economiei şi societăţii" domnul EHRKE înţelege, de fapt, trecerea capitalului acumulat în fostele ţări socialiste est şi central europene până în 1989, din proprietatea statului, adică a cetăţenilor, în proprietatea companiilor transnaţionale şi preluarea, de către aceste companii, a controlului vieţii economice şi sociale din ţările în cauză. Spre deosebire de capitalismul clasic, dar modernizat, existent în ţările vest europene, [U][I][COLOR=#b22222]capitalismul postcomunist nu are o clasă autohtonă, naţională, de capitalişti, de proprietari de capital[/COLOR][/I][/U]. În concepţia domnului EHRKE, o astfel de clasă de proprietari de capital nu s-a putut forma în ţările foste socialiste datorită faptului că "stocul de capital" acumulat în aceste ţări până în 1989 se afla "într-o stare de degradare tehnică şi economică, era învechit şi nu mai corespundea cerinţelor de competitivitate de la sfârşitul secolului al XX-lea". Modernizarea stocului de capital existent nu se putea face decât prin mobilizarea unor resurse externe. Acesta ar fi motivul pentru care "stocul de capital" acumulat până în 1989 a fost trecut în proprietatea companiilor transnaţionale, fostele ţări socialiste rămânând fără o clasă proprie de capitalişti, de proprietari de capital. Aşa s-au "transnaţionalizat" economiile şi societăţile ţărilor foste comuniste.

În opinia domnului EHRKE, principalii actori ai acestui proces de "transnaţionalizare" au fost directorii (managerii) întreprinderilor de stat, care [U][I]"au ştiut să-şi utilizeze în primul rând contactele politice pentru a vinde fosta proprietate a statului pentru a penetra în managementul şi organele de control ale companiilor internaţionale"[/I][/U] Cu o singură excepţie - atunci când se referă la faptul că Ungaria şi-a înstrăinat active (capital) naţionale pentru a-şi reduce povara datoriilor externe -domnul EHRKE nu face particularizări la o ţară sau alta. Domnia sa vorbeşte, la general, despre capitalismul postcomunist existent în ţările din Europa Centrală şi de Est.

Este foarte posibil ca, pentru unele din fostele ţări comuniste est şi central europene, caracterizările făcute de analistul german să reflecte exact realitatea. Cel puţin pentru capitalismul postcomunist creat în România îmi permit să fac următoarele nuanţări şi completări la afirmaţiile făcute de domnul EHRKE: [B]Este neîndoielnic că o bună parte a stocului de capital acumulat de naţiunea română până în 1989 a fost transferat în proprietatea străinilor, a companiilor internaţionale, sau trans-naţionale, cum mai sunt numite[/B]. Din nefericire, [U][COLOR=#b22222][I]guvernanţii postdecembrişti ai României refuză să publice date statistice care să ne spună, exact, cât din capitalul acumulat până în 1989 a fost trecut în proprietate străină[/I][/COLOR][/U]. Din informaţiile disparate publicate în presă ştim că este vorba de o bună parte din acest capital.

Deci, în România a avut loc o transnaţionalizare a vieţii economice, dar părerea mea este că nu "transnaţionalizarea", înstrăinarea capitalului, constituie prima caracteristică a capitalismului postcomunist românesc, ci oligarhizarea şi mafiotizarea vieţii economice şi sociale. O bună parte din capitalul acumulat până în 1989 a fost trecut în proprietatea unei minorităţi (oligarhii) autohtone. Tot din vina guvernanţilor nu putem exprima cifric, statistic, cât anume reprezintă această parte, dar, din aceleaşi informaţii oferite de presă, ştim că ea este substanţială (vezi clasamentele cu multimiliardarii României). România nu este complet lipsită de capitalişti autohtoni. Avem câteva sute de mii de astfel de familii, dar avem 6 milioane de familii care nu intră în clasa capitaliştilor, a proprietarilor de capital.

Conform mai multor studii publicate de OECD în 1989, la acea dată, adică în 1989, nivelul tehnologic al produselor industriei prelucrătoare româneşti era deasupra nivelului mediu mondial, era mai scăzut dar foarte apropiat de cel realizat în Japonia, SUA, Regatul Unit, era egal cu cel realizat în Austria şi Olanda, şi superior celui realizat în ţări precum Norvegia, sau Danemarca. Stocul de capital acumulat de români până în 1989 nu avea nevoie de resurse externe pentru a-şi continua procesul de modernizare, proces care începuse şi continuase cu multe decenii în urmă. El putea fi modernizat, în continuare, în primul rând, cu resurse interne, cu banii din fondul de amortizare şi din banii economisiţi de români într-o economie capitalistă postdecembristă care ar fi trebuit să producă mai multe venituri decât cea comunistă, nu mai puţine, cum, din păcate, s-a întâmplat prin aplicarea "reformei". Cu atât mai mult cu cât, la data de 22 decembrie 1989, România avea datoria externă egală cu zero.

Nu procurarea de resurse financiare pentru modernizarea economiei româneşti a determinat înstrăinarea, "transnaţionalizarea" unei părţi din stocul de capital acumulat de români până în 1989, ci lăcomia de bani şi de putere a guvernanţilor români postdecembrişti. Nimic din sumele încasate prin vânzarea capitalului naţional către străini nu a fost utilizat pentru modernizarea capacităţilor de producţie, a capitalului naţional. Toate sumele încasate au fost utilizate pentru finanţarea de cheltuieli curente, neproductive, ale bugetului de stat: salarii compensatorii pentru salariaţii disponibilizaţi, plata de dobânzi pentru datoria publică, etc. pentru menţinerea la putere a guvernanţilor. În numeroase cazuri, revelate de presă, stocul de capital trecut din proprietatea comună, a tuturor cetăţenilor, în proprietatea statului, prin Legea 15/1990, a fost, apoi, vândut, "privatizat" la preţuri de sute de ori mai mici decât valoarea lui reală. Şi la străini. Şi la autohtoni. În aceste "privatizări" îşi are izvorul principal corupţia înspăimântătoare care a cuprins România în perioada capitalismului postcomunist.

În România, nu directorii întreprinderilor de stat au vândut "fosta proprietate a statului", ci însuşi satul român, parlamentele şi guvernele României postdecembriste. "Privatizarea" şi, prin aceasta, "transnaţionalizarea" şi oligarhizarea capitalului, polarizarea societăţii româneşti într-o minoritate superbogată şi o mare majoritate sărăcită şi alienată, construcţia unui stat mafiot, pus în slujba minorităţii oligarhice, şi instalarea unui climat de insecuritate generală, s-au făcut prin legi şi acte normative emise de parlamentele şi guvernele ţării. În România, capitalismul postcomunist, având toate caracteristicile evidenţiate de domnul EHRKE, dar şi unele specifice, nu este numai produsul prăbuşirii comunismului şi al globalizării, ci este, în primul rând, produsul „reformei", al politicii economice şi sociale pusă în practică de către guvernanţii postdecembrişti ai ţării. Prăbuşirea comunismului şi globalizarea au oferit şansa ca, în România, dacă s-ar fi aplicat cealaltă „variantă" de reformă, să poată fi construit, într-o perioadă scurtă, un capitalism modern, democratic, asemănător celui construit în ţările vest-europene într-o perioadă mult mai îndelungată. [U]Această şansă a fost distrusă de lăcomia şi iresponsabilitatea guvernanţilor postcomunişti, care au refuzat „varianta" democratică şi naţională a capitalismului, adoptând-o pe aceea oligarhică şi „transnaţională"[/U].

[Bursa, 01.08.2005]
***_ ---_***

[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]CAPITALISMUL BODYGUARDIZAT[/B][/I][/U]

În studiul [I][B]"Economia, politica şi societatea în capitalismul postcomunist[/B][/I]", dat publicităţii recent, în România, prin intermediul Fundaţiei Friedrich Ebert, analistul german Michael EHRKE ajunge la concluzia că fostele ţări comuniste au construit o variantă aparte de capitalism, complet deosebit de capitalismul existent în ţările vest europene. Una din caracteristicile acestui capitalism, spune domnul EHRKE, o constituie [U][I]„lipsa unei coordonări economice şi sociale prin încredere şi etică[/I][/U] («trust»)". Încrederea individului în corectitudinea semenilor lui este unul din fundamentele societăţii capitaliste moderne. Această încredere joacă un rol esenţial atât în relaţiile de muncă, cât în tranzacţiile de pe piaţă. [I]„În cadrul proceselor de muncă, ca şi pe piaţă"[/I], spune domnul EHRKE, [I]„regula generală de la care se pleacă este premiza că partenerul nu te înşeală "[/I].

În contrast, în societăţile capitaliste postcomuniste s-a instalat un climat de insecuritate, de neîncredere generală a tuturor faţă de toată lumea. [I]„Aproape totul"[/I], observă analistul german, [I]„chiar şi lucrurile de mică valoare sunt asigurate cu sisteme de alarmă, de supraveghere video şi cu alte aparaturi. nu găseşti o prăvălie fără personal de pază, nu găseşti ferestre fără gratii"[/I].

Observaţiile domnului EHRKE sunt cât se poate de corecte. În jurul nostru, în oraşele româneşti, pe străzi, în magazine, mişună o armată tot mai numeroasă de bodyguarzi, oamenii îmbrăcaţi în negru, înarmaţi cu bastoanele de cauciuc, cu priviri sticloase şi ameninţătoare, care ne privesc pe noi toţi ca pe nişte hoţi potenţiali. De unde această diferenţă? Unde este originea, cauza acestei obsesii paranoice pentru „paza" avuţiei acumulate în perioada tranziţiei, pentru lipsa de încredere faţă de parteneri, faţă de semeni în general? Este şi aceasta o componentă a „moştenirii" lăsate de comunism? Eu, unul, nu cred. [U][COLOR=#b22222]Cauza trebuie căutată chiar în tranziţie, în „reformă", în politicile economice şi sociale aplicate de guvernanţii postdecembrişti[/COLOR][/U].

În capitalismul vest-european, accesul oamenilor la bunăstare şi avuţie se face prin muncă, inovaţie şi economisire. Pentru a-şi însuşi venituri - salarii, profituri - omul trebuie să creeze venituri, adică să muncească, să producă bunuri sau servicii. Pentru a avea acces la avuţie, fie ea sub forma avuţiei de consum personal - casă, maşină, iaht, etc. - fie sub forma capitalului, a avuţiei productive - fabrici, uzine, utilaje, echipamente etc. - omul trebuie să creeze avuţie, adică să economisească o parte din veniturile pe care le-a produs. În acel capitalism, marile averi se acumulează exclusiv de mari inovatori, cei care, pentru o perioadă, deţin monopolul unui nou produs (serviciu), sau unei noi tehnologii. În capitalismul postcomunist, cel puţin în varianta românească a acestuia, lucrurile stau exact invers: cu mici excepţii, hoţia şi înşelăciunea au devenit singurele surse de îmbogăţire. [U]Munca, inovaţia şi economisirea fac obiectul dispreţului generalizat[/U]. În această societate, este firesc ca proprietarii bunurilor însuşite prin hoţie şi înşelăciune să creadă că noi, ceilalţi, vom încerca să ne însuşim bunuri folosind metoda pe care au folosit-o şi ei: hoţia.

Capitalismul postcomunist, în varianta românească, este un capitalism oligarhic, neproductiv şi parazitar. Dacă nu-l vom înlocui cu un capitalism democratic, productiv şi performant, [U][COLOR=#b22222]vom ajunge să avem mai mulţi bodyguarzi, mai mulţi paznici decât producători de valori materiale şi spirituale[/COLOR][/U].

[Ultima Oră, 04.08.2005]
***_ ---_***


[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]ECONOMIA DUDUIE, SĂRĂCIA BÂNTUIE [/B][/I][/U]

De mai mulţi ani, guvernanţii noştri ne prezintă date statistice din care rezultă că producţia naţională, exprimată în Produsul Intern Brut (PIB), creşte continuu, anul trecut, în 2004, creşterea anuală fiind de peste 8%. Domnul Tăriceanu, actualul premier, ne asigură că economia românească "duduie", în continuare, urmând ca, în 2005, să înregistrăm o creştere anuală a PIB-ului de 5-6%. În ciuda acestor anunţuri triumfaliste, nivelul de trai al marii majorităţi a populaţiei continuă să fie foarte scăzut, această mare majoritate nereuşind să iasă din sărăcia în care a fost împinsă în perioada 1990-2004. Stau dovadă cifrele prezentate de sindicate referitoare la costul coşului zilnic, la puterea de cumpărare scăzută a salariilor şi pensiilor, fluxul sporit de emigranţi care îşi caută un salariu decent prin angajarea în străinătate.

Cum se explică faptul că creşterea economică nu este însoţită şi de creşterea nivelului de trai al populaţiei?

1. Creşterea economică înregistrată în perioada 200-2004, ca şi aceea înregistrată în perioada 1992-1996, nu este una sănătoasă, rezultată din valorificarea potenţialului productiv al ţări[U][COLOR=#b22222]i.. Creşterea economică din perioada 2000-2004 s-a bazat, în principal, pe împrumuturi externe[/COLOR][/U], prin creşterea accelerată a datoriei externe, care, la sfârşitul anului 2004, a atins nivelul record de 19,6 miliarde de euro. În perioada 2001-2004, serviciul datoriei externe, format din ratele de rambursare a împrumuturilor plus dobânzile aferente, a crescut continuu, în anul 2004 acesta fiind egal cu suma de 4,8 miliarde euro, [U]ceea ce înseamnă mai mult de jumătate din suma totală a salariilor primite în anul 2004 de toţi angajaţii României[/U]. PIB-ul României a crescut, dar [U][COLOR=#b22222]plusul de venituri obţinut nu a intrat în buzunarele salariaţilor români, ci în conturile celor care i-au împrumutat pe guvernanţii români ca să se menţină la putere.[/COLOR][/U]

[B]2.[/B] Principalul motiv al "revoluţiei" din decembrie 1989 a fost acela al schimbării sistemului economic comunist cu un sistem economic mai eficient, care să asigure venituri mai mari pentru cetăţenii ţării, să asigure creşterea nivelului de trai al acestora. Sistemul economic construit în România după 1989 s-a dovedit, dimpotrivă, mai ineficient şi mai neproductiv decât cel comunist. Dacă în perioada 1990-2004 am fi reuşit să producem cel puţin un PIB egal cu cel din 1989, am fi avut la dispoziţie o sumă suplimentară egală cu 180 miliarde euro, ceea ce însemnă mai mult decât dublul salariilor încasate de români în această perioadă. Scăderea dramatică a producţiei naţionale - [U][COLOR=#b22222]în 1999 aceasta ajunsese să reprezinte 70% faţă de cea realizată în 1989[/COLOR][/U] - a avut drept cauză directă devalorizarea capitalului naţional, trecut în proprietatea statului prin Legea 15/1990. [U][COLOR=#b22222]Această devalorizare a fost realizată cu ajutorul hiperinflaţiei generată de BNR[/COLOR][/U], prin aruncarea în circulaţie a unor cantităţi de bani mult mai mari decât erau cerute de valoarea şi numărul operaţiilor de schimb. Hiperinflaţia a determinat, printre altele, contractarea cererii interne, care a condus, la rândul ei, la subutilizarea capacităţilor de producţie, creşterea aberantă a costurilor de producţie, intrarea în faliment a întreprinderilor cu capital de stat, astfel încât acestea [U][COLOR=#b22222]să poată fi vândute la preţuri de sute de ori mai mici decât valoarea lor reală[/COLOR][/U]. [U]Jefuirea capitalului acumulat până în 1989 nu a fost posibilă decât prin devalorizarea şi degradarea acestui capital[/U], ceea ce a generat şi reducerea producţiei naţionale, a veniturilor, a salariilor şi a pensiilor, adică sărăcirea românilor.

[B]3.[/B] Profitorii tranziţiei nu s-au mulţumit numai cu însuşirea capitalului acumulat până în 1989. Au inventat şi pus în aplicare şi instrumente pentru jefuirea cetăţenilor şi de o bună parte a veniturilor realizate după 1989, aşa reduse cum au fost ele. Sunt cunoscute scandalurile legate de SAFI, FNI, falimentarea băncilor, jafuri puse la cale de speculanţi, [U][COLOR=#b22222]cu ajutorul prevederilor legale adoptate de guvernanţi[/COLOR][/U]. Mai puţin cunoscut este modul în care guvernanţii, deveniţi proprietari ai capitalului naţional acumulat până în 1989, direct sau prin interpuşi, în complicitate cu o parte a liderilor sindicali, au reuşit să sporească necontenit ponderea profiturilor în PIB, în defavoarea salariilor. Calculele efectuate pe baza datelor înscrise în Anuarele Statistice ale României în perioada 1990-2004 pun în evidenţă faptul că, [B]în timp ce în 1990, ponderea salariilor în PIB era de 38%[/B], aceasta a scăzut continuu, ajungând la [U][COLOR=#b22222]14% în perioada 2001-2004[/COLOR][/U]. În aceeaşi perioadă, ponderea profiturilor a crescut de la 51% la 75%, diferenţa de 11% a rămas aproape constantă de-a lungul perioadei, fiind reprezentată de impozite şi taxe de producţie, preluate direct la bugetul de stat, corectate cu subvenţiile acordate de stat.

În termeni absoluţi, în 1990, fondul anual de salarii era egal cu suma de 21,6 miliarde echivalent euro, iar în anii 2001-2004 a ajuns la o medie de 6,7 miliarde euro, în timp ce valoarea profiturilor a crescut de la 28,3 miliarde euro, la 38,1 miliarde euro, în cursul anului 2003. Dacă s-ar fi păstrat structura PIB-ului, respectiv raportul dintre salarii şi profituri existent în 1990, în perioada 2001-2004 salariul mediu net pe economie nu ar mai fi fost de 125 euro pe lună ci de peste 3 ori mai mare, adică egal cu 375 euro pe lună. Raportul dintre salarii şi profituri, la care s-a ajuns din cauza lăcomiei guvernanţilor postdecembrişti şi a slăbiciunii mişcării sindicale are consecinţe deosebit de grave asupra vieţii economice şi sociale a ţării. Salariile foarte mici nu asigură suficiente resurse pentru fondurile de pensii şi de sănătate. Profiturile nu participă la aceste fonduri. Salariile foarte mici nu permit proprietarilor lor să facă economii care să fie transformate în investiţii. [U][COLOR=#b22222]Profitorii tranziţiei au devenit proprietari de capital prin aşa-zisa privatizare, adică pe gratis[/COLOR][/U]. Ei nu au muncit pentru acest capital, nu şi l-au creat economisind o parte din veniturile câştigate cinstit, pe piaţă, concurenţial. Din acest motiv, ei nu economisesc şi nu investesc veniturile câştigate. Le consumă pe vile, iahturi, etc. Este, astfel, irosită o altă sursă importantă de investiţii, de sporire a capacităţilor de producţie, a veniturilor, salariilor, pensiilor etc.

[B]4.[/B] O parte importantă a capitalului acumulat până în 1989 a fost vândută străinilor. [U][I]Chinezii nu au vândut şi nu vând străinilor nici o fărâmă din capitalul lor naţional[/I][/U]. Îi invită pe străini să vină în China şi să-şi alăture capitalul lor celui chinezesc. Aşa înregistrează China creşteri economice de 8-9% pe an şi sporeşte în fiecare an nivelul de trai al întregii populaţii. În România, capitalul străin nu a venit să se alăture celui românesc, ci să-l cumpere pe acesta. Banii încasaţi de statul român prin vânzarea capitalului naţional nu au fost reinvestiţi, ci cheltuiţi pentru salarii compensatorii şi plăţi de dobânzi. Profiturile realizate de străini de pe urma capitalul acumulat de români până în 1989 nu rămân în România, nu sunt reinvestite în sporirea capacităţilor de producţie ale ţării, în creşterea producţiei, a veniturilor, în diminuarea sărăciei locuitorilor ţării. Iată câteva dintre elementele care explică de ce, în ochii guvernanţilor, economia României duduie, în timp ce, în realitate, ţara este bântuită de sărăcie.

[Bursa, 08.08.2005]
[/FONT][/FONT][/SIZE][SIZE=3][FONT=arial][FONT=georgia]***_ ---_***

[/FONT][/FONT][/SIZE]
[SIZE=3][FONT=arial][FONT=georgia][B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]IDEI PENTRU O POSIBILĂ TERAPIE A SĂRĂCIEI[/B][/I][/U]

Unul dintre cititorii articolului meu, publicat săptămâna trecută la această rubrică, intitulat [I][B]„Economia duduie, sărăcia bântuie"[/B][/I], m-a sunat la telefon şi m-a felicitat pentru modul în care am evidenţiat cauzele sărăciei care s-a abătut asupra românilor în ultimii 15 ani, însă mi-a reproşat că articolul în cauză nu indică şi soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei existente, adică pentru eradicarea sărăciei. În articolul de astăzi încerc nu să dau soluţii unice, definitive şi miraculoase, ci să prezint câteva idei simple, care, mi se pare mie, ar putea fi luate în considerare la construirea unui program de sporire a bunăstării, adică a veniturilor marii majorităţi a românilor încă locuitori în ţara lor.

[B]1.[/B] Convingerea mea este că prima prioritate a guvernului, respectiv a statului român actual, ar trebui să fie producţia, nu corupţia. Aceasta din urmă îşi are importanţa ei, însă, în opinia mea, vom scăpa, cu adevărat, de corupţie numai dacă şi numai după ce vom scăpa de sărăcie. Ori de sărăcie nu putem scăpa decât prin sporirea producţiei naţionale, prin creşterea susţinută a capitalului real al naţiunii, a capacităţilor de producţie ale ţării. Acestei priorităţi - sporirea producţiei de bunuri şi servicii - trebuie să-i fie subordonate toate actele de guvernare, începând cu adoptarea legilor şi terminând cu deciziile şi acţiunile ultimului funcţionar public.

[B]2.[/B] Trebuie oprit, imediat, procesul de diminuare a capacităţilor de producţie ale ţării, de distrugere şi degradare a capitalului naţional, prin vânzarea acestuia pe nimic şi prin utilizarea sumelor încasate din „privatizare" pentru consum, adică pentru finanţarea cheltuielilor curente ale bugetului de stat - salarii compensatorii, dobânzi etc. Întregul capital care se mai află în proprietatea statului trebuie vândut, exclusiv, prin licitaţii, la bursele de valori şi de mărfuri, fără negocieri, fără „investitori strategici". Toate sumele încasate din „privatizare" trebuie folosite pentru investiţii în sectorul privat.

Am propus şi susţin, în continuare, ideea adoptării unei legi privind despăgubirea cetăţenilor României pentru capitalul de care au fost deposedaţi [COLOR=#b22222]prin Legea 15/1990 şi legile aşa-zisei privatizări[/COLOR]. [B]O astfel de lege ar trebui să prevadă crearea unui fond de despăgubire a cetăţenilor care să fie alimentat cu[/B]: [I]- sumele încasate din „privatizări"; - sumele încasate prin impozitarea averilor acumulate in perioada 1990-2004 ale căror surse nu pot fi justificate; - sumele încasate prin impozitarea terenurilor şi construcţiilor trecute în proprietatea statului român prin Legea 15/1990 şi apoi privatizate; impozitul pe profituri şi câştiguri din capital; - alte surse stabilite prin lege. [/I]

Sumele acumulate în fondul de despăgubiri vor fi folosite pentru acordarea de credite nerambursabile la realizarea de proiecte de investiţii, după o metodologie asemănătoare celei utilizate la acordarea creditelor nerambursabile de către Agenţia SAPARD, inclusiv în completarea sumelor necesare realizării programelor finanţate de Uniunea Europeană. Vor putea beneficia de creditele nerambursabile prevăzute de lege, în anumite limite, pe bază de licitaţii, agenţii economici care au ca acţionari, sau asociaţi, cetăţeni ai României îndreptăţiţi la despăgubire. Realizarea acestui vast program de investiţii ar avea multiple efecte pozitive asupra economiei şi societăţii româneşti, primul dintre acestea fiind sporirea capacităţilor de producţie ale ţării, crearea unui mare număr de locuri de muncă atât în mediul urban cât, mai ales, în mediul rural. Ar avea loc un proces durabil de capitalizare, industrializare şi urbanizare a satului românesc.

[B]3.[/B] Aşa cum arată datele publicate în Anuarele Statistice ale României în perioada 1990-2004, ca urmare a lăcomiei guvernanţilor postdecembrişti şi a slăbiciunii mişcării sindicale, în România anului 2004, salariile au ajuns să reprezinte mai puţin de 15% din PIB, adică din totalul veniturilor create în economie. În 1989, ponderea salariilor în PIB era de 37%, iar în 1990, de 38%. Ponderea profiturilor a crescut de la 43%, în 1989, la 76%, în 2003. Aici, [U][COLOR=#b22222]în schimbarea acestui raport între salarii şi profituri[/COLOR][/U], se află principala cauză a stării de sărăcie a marii majorităţi a populaţiei ţării. Este adevărat că, în România a fost construită o economie de piaţă, în care regula ar trebui să fie aceea ca raportul dintre salarii şi profituri să se stabilească prin negocierile dintre reprezentanţii proprietarilor capitalului - patronate - şi reprezentanţii proprietarilor forţei de muncă - sindicate, în conformitate cu legile care reglementează raporturile dintre cei doi participanţi la negocieri şi care le apără drepturile, sub autoritatea statului democratic. De acord, dar aceasta este valabil într-o economie de piaţă autentică, în care patronatele sunt patronate, adică sunt persoane juridice care îi reprezintă pe proprietarii capitalului privat, sindicatele sunt sindicate, adică persoane juridice care îi reprezintă pe proprietarii forţei de muncă, pe angajaţii agenţilor economici cu capital privat, în timp ce statul nu este subordonat nici patronatelor nici sindicatelor. După 1990, în România nu am avut şi nu avem nici economie de piaţă autentică, nici patronate autentice, nici sindicate autentice. Cu excepţiile de rigoare. Am avut şi avem o economie oligarhică şi mafiotizată.

[COLOR=#b22222]Prin Legea nr.15/1990, [U]satul a devenit singurul patron, singurul proprietar al capitalului naţional acumulat până în 1989[/U][/COLOR], apoi, treptat, prin aşa-zisa privatizare, acest capital a fost trecut în proprietatea privată a unei minorităţi oligarhice, formată din guvernanţi şi camarila lor politică, [U][COLOR=#b22222]astfel încât guvernanţii au devenit şi reprezentanţi ai statului şi ai capitalului[/COLOR][/U]. Din nefericire, mulţi lideri sindicali şi-au folosit poziţiile nu pentru a apăra interesele angajaţilor, ci fie pentru a accede în rândurile guvernanţilor şi de acolo în rândurile patronilor, fie direct în rândurile patronilor, [U][COLOR=#ff0000]participând, direct, la ospăţul privatizării[/COLOR][/U]. Astfel se explică deteriorarea continuă a raportului dintre salarii şi profituri, [B]sărăcirea marii majorităţi şi îmbogăţirea rapidă a minorităţii oligarhice[/B]. Ne confruntăm cu o situaţie anormală şi singura forţă capabilă să ne aducă într-una de normalitate este statul român. Conducerea statului, în frunte cu Preşedintele ţării, trebuie să intervină, de urgenţă, în această problemă de maxim interes naţional, să declanşeze o amplă dezbatere pe problema raportului dintre salarii şi profituri, acţiune care să se finalizeze în creşterea rapidă a salariului minim pe economie, impus prin lege. [U][I]Creşterea salariilor nu generează, în mod automat, inflaţie[/I][/U]. Pentru aceasta este nevoie de creşterea cantităţii de bani în circulaţie. Legea care va impune creşterea salariului minim va impune şi obligaţia BNR de a nu creşte cantitatea de bani în circulaţie, astfel încât [U][COLOR=#ff0000]creşterea salariilor se va realiza, exclusiv, prin micşorarea profiturilor[/COLOR][/U].

[B]4.[/B] Sărăcia care s-a abătut asupra României în ultimii 15 ani nu are cauze naturale, şi nici cauze supranaturale. Cauza ei este una omenească, este politica economică pusă în practică de către guvernanţii români postdecembrişti, prin legi, ordonanţe hotărâri, norme etc. Tot politica este aceea care poate şi trebuie să alunge sărăcia. Cu aceleaşi mijloace, adică prin legi, ordonanţe, hotărâri, norme. Istoria nu ne oferă exemplul nici unei ţări în care aceiaşi politicieni să fi adus ţării respective 10 ani de război urmaţi de 10 ani de pace, sau 10 ani de sărăcie urmaţi de 10 ani de bunăstare. Regula pusă în evidenţă de istorie este aceea că cei care au adus războiul au fost înlăturaţi de la conducerea statului pentru a lăsa locul celor care au luptat pentru pace. La fel, [U][COLOR=#b22222]cei care au adus sărăcia trebuie să fie înlăturaţi şi înlocuiţi de cei care s-au opus „reformei" aducătoare de sărăcie[/COLOR][/U].

[Bursa, 15.08.2005]
***_ ---_***


[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]CREŞTERE ECONOMICĂ GENERATOARE DE SĂRĂCIE [/B][/I][/U]

De 5 ani încoace, Institutul Naţional de Statistică (INS) ne aduce la cunoştinţă că Produsul Intern Brut (PIB) al ţării, adică valoarea bunurilor şi serviciilor pe care le produce economia românească într-un an, este într-o continuă creştere, anul trecut, creşterea fiind de peste 8%, ritm anual de creştere care se apropie de cel pe care China îl înregistrează de peste două decenii şi pe care l-a înregistrat şi România în cele două decenii anterioare anului 1990. Transformate în euro, cifrele în lei publicate de INS ne arată că, în anul 2000, comparativ cu anul 1999, am obţinut un spor de PIB egal cu 0,9 miliarde euro. În anul 2001, sporul a fost de 2,4 miliarde euro, în 2002, de 2,4 miliarde euro, în 2003, de 2,3 miliarde euro, iar în 2004, de 4,1 miliarde euro.

Guvernanţii noştri se laudă cu creşterea economică din ultimii ani şi în faţa alegătorilor şi în faţa conducătorilor instituţiilor europene, omiţând, cu bună ştiinţă, să spună şi unora şi altora că marea majoritate a locuitorilor României nu a avut nimic de câştigat de pe urma acestei creşteri a PIB-ului. [U]Tot cifrele publicate de către INS, dar la alte capitole ale anuarelor statistice[/U], pun în evidenţă faptul că, [U]în perioada 1999-2004, valoarea salariilor încasate de către toţi angajaţii României a rămas constantă[/U], la nivelul [U][COLOR=#b22222]de 6,7 miliarde euro pe an[/COLOR][/U], în timp ce [U]valoarea tuturor pensiilor[/U] plătite de statul român [U][COLOR=#b22222]a rămas şi ea blocată, la suma de 2,5 miliarde euro pe an[/COLOR][/U]. [I]Iată, deci, că, pentru salariaţi şi pensionari, care reprezintă 90% din populaţia adultă a ţării, efectul creşterii economice realizate în perioada 2000-2004 este egal cu zero. Ei au rămas la acelaşi grad de sărăcie de care se „bucurau" şi înainte de începerea creşterii economice „durabile".[/I]

[U][COLOR=#b22222]Această stare de fapt are ca principală cauză creşterea aberantă a datoriei externe[/COLOR][/U], determinată, la rândul ei de deficitele bugetare cu care s-a obişnuit să funcţioneze statul român postdecembrist. Dacă, [B]la sfârşitul anului 1989, datoria externă a României era egală cu zero[/B], [COLOR=#006400][B]ţara având şi creanţe de încasat în valoare de peste 4 miliarde de dolari[/B][/COLOR], la sfârşitul anului 2004, datoria externă a ajuns la suma de 19,6 miliarde euro, cea ce înseamnă [U][COLOR=#b22222]mai mult de o treime din PIB-ul anului 2004[/COLOR][/U]. Această uriaşă datorie faţă de străinătate s-a creat ca urmare a faptului că toate guvernele care s-au succedat pe la Palatul Victoriei după 1989 au cheltuit mai mult decât le permiteau veniturile strânse din taxe şi impozite, apelând la împrumuturi externe, pentru acoperirea deficitelor bugetare, devenite cronice.

[U][COLOR=#b22222]Datoria externă este o povară, pentru cetăţeni[/COLOR][/U]. Împrumuturile trebuie rambursate, împreună cu dobânzile aferente. Din PIB-ul creat în fiecare an, întâi se plăteşte datoria externă şi numai ce mai rămâne intră în buzunarele cetăţenilor, pentru consum, sau pentru investiţii. Conform datelor publicate de BNR, [U][COLOR=#b22222]valoarea serviciului anual al datorie externe[/COLOR][/U] (SDE), adică [U][COLOR=#b22222]ratele de rambursare ale împrumuturilor împreună cu dobânzile aferente, a depăşit sporul anual al PIB-ului, în fiecare an al perioadei 2000-2004[/COLOR][/U].

În anul 2000, PIB-ul a sporit cu 0,9 miliarde euro, în timp ce SDE-ul a fost egal cu 2,4 miliarde euro, deci veniturile rămase la dispoziţia cetăţenilor n-au crescut, ci au scăzut.
La fel, în 2001, PIB-ul a crescut cu 2,4 miliarde euro, însă SDE-ul a fost egal cu 3,0 miliarde euro.
În 2002, PIB-ul a crescut cu 2,4 miliarde euro, dar SDE-ul a ajuns la suma de 4,2 miliarde euro.
În 2003, PIB-ul a sporit cu 2,3 miliarde euro, SDE-ul fiind egal cu 3,8 miliarde euro.
În 2004, PIB-ul a crescut cu 4,1 miliarde euro, iar SDE.ul a fost de 4,8 miliarde euro.

Iată, deci, că, [U][COLOR=#b22222]în fiecare an al perioadei 2000-2004, din vistieria ţării au plecat în afară mai mulţi bani decât au reuşit să adune[/COLOR][/U], în plus, comparativ cu anul precedent, cei 22 milioane de români. Degeaba vom dubla noi PIB-ul în următorii 10 ani dacă SDE-ul va ajunge să reprezinte jumătate din PIB. Vom fi la fel de săraci cum suntem acum. Vom avea o economie cu o creştere economică „durabilă" şi o naţiune care va trăi într-o sărăcie perpetuă

Trebuie să construim o altă economie, una care să lucreze pentru cetăţeni, nu pentru „imaginea" guvernanţilor.

[Ultima Oră, 16.08.2005]
***_ ---_***

[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]CREŞTEM EFICIENŢA ECONOMIEI PRIN DEPOPULAREA ŢĂRII ?[/B][/I][/U]

Unul dintre cei mai longevivi şi prolifici analişti ai vieţii economice româneşti, [U][COLOR=#b22222][I]domnul Gheorghe Cercelescu[/I][/COLOR][/U], fost redactor economic la Scânteia, devenit editorialist la Adevărul şi , mai recent, la Gândul, constată că „economia - este vorba de economia românească - a cunoscut unele transformări semnificative", însă aceste transformări „nu au adus şi îmbunătăţiri în viaţa românilor". Românii realizează venituri mici, lucrează ineficient, cu o slabă productivitate. Urmărind să afle cauza ineficienţei cu care funcţionează economia românească, domnul Cercelescu [I][U][COLOR=#b22222]face o descoperire pentru care ar trebui să-si pregătească dosarul în vederea primirii premiului Nobel pentru economie[/COLOR][/U][/I]. [I]„România, [/I]spune domnia sa, se confruntă cu o problemă foarte grea: [U][COLOR=#b22222][I]are prea multă forţă de muncă şi prea puţin capital"[/I][/COLOR][/U]. Domnul editorialist a ajuns la această [U][COLOR=#b22222][I]„iluminare[/I][/COLOR][/U][COLOR=#b22222][I]" [/I][/COLOR]deoarece a observat că [I]„salariile pot creşte foarte repede în ţări unde fie populaţia este redusă (Slovenia, Estonia), fie se injectează masiv capital străin (Cehia, Ungaria)"[/I]. Astfel iluminat, Domnul Cercelescu ne oferă şi soluţia grelei probleme cu care se confruntă economia românească.[I][COLOR=#b22222] „Pentru a îmbunătăţi eficienţa muncii în întreaga economie, trebuie îndeplinite două condiţii: România să poată exporta mai multă forţă de muncă şi capitalul străin să investească masiv în economia noastră".[/COLOR][/I]

Ca urmare a „schimbărilor semnificative" petrecute în economia românească în ultimii 15 ani, aproape 3 milioane de români au fost obligaţi să-şi părăsească ţara în căutarea unui loc de muncă. Slovenia este o ţară cu o populaţie mai mică de 1,5 milioane, iar Estonia are sub o jumătate de milion de locuitori. Ca să aducem numărul de locuitori al României la un nivel apropiat de cel al Sloveniei şi Estoniei, adică un număr de locuitori „propice" creşterii rapide a salariilor, [U]ar trebui să exportăm nu numai aproape toată forţa de muncă, dar şi cea mai mare parte a pensionarilor şi noilor născuţi[/U]. Constatând că Germania are o populaţie prea mare, Hitler luase hotărârea să exporte o parte din germani pentru a-i face stăpâni peste alte naţiuni. Spre deosebire de Hitler, domnul Cercelescu [U][COLOR=#b22222]vrea să exporte cea mai mare parte a românilor pentru a-i face sclavii salariaţi ai altor naţii[/COLOR][/U].

Este adevărat că, în Slovenia şi Estonia, după 1989, salariile au crescut şi, astăzi, sunt mult mai ridicate decât cele ale românilor. Aceasta nu este o urmare a faptului că sunt ţări cu o populaţie redusă, ci a faptului că, spre deosebire de guvernanţii români postdecembrişti, care au deteriorat şi distrus capitalul naţional, conducătorii postcomunişti ai Sloveniei şi Estoniei au protejat capitalul naţional, capacităţile de producţie naţionale, creând, astfel, condiţii ca locuitorii ţărilor lor sa-şi găsească locuri de muncă bine plătite în propriile lor ţări. [B]Nu în depopularea ţării şi în dependenţa faţă de capitalul străin trebuie căutată soluţia creşterii veniturilor, a salariilor românilor, ci, exact, în partea opusă[/B]: [B]în oprirea exportului de forţă de muncă de înaltă calificare şi în dezvoltarea capitalului autohton, a capacităţilor de producţie ale ţării[/B].

În cea ce priveşte capitalul străin, menţionez, aici, două idei puse în evidenţă de studiul [B][I][COLOR=#b22222]„Globalizarea sub semnul întrebării"[/COLOR][/I][/B], elaborat de cercetătorii englezi Paul Hirst şi Grahame Thompson, ambii profesori universitari: - capitalul străin contribuie cu 6% la realizarea PIB-ului mondial, restul de 94% fiind rezultatul capitalului autohton, acumulat prin efortul propriu de muncă, inovaţie şi economisire al fiecărei naţiuni; - [COLOR=#006400][B]capitalul străin este bine venit în orice ţară, cu condiţia ca el să se alăture acestuia, nu să-l acapareze[/B][/COLOR], cu condiţia ca el să funcţioneze în conformitate cu reglementările şi interesele statului gazdă, în caz contrar putând genera crize financiare grave, aşa cum s-a întâmplat în Mexic, Argentina, Rusia, ţările sud-est asiatice, în deceniul trecut.

[Ultima Oră, 22.08.2005]
***_ ---_***


[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]BNR VREA SĂ PUNĂ BOTNIŢĂ ECONOMIEI ROMÂNEŞTI.[/B][/I][/U]

În cadrul conferinţei de presă în care a prezentat Raportul trimestrial asupra inflaţiei, domnul Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României (BNR), ne-a oferit prilejul de a ne întâlni, din nou, cu unele dintre [U][I][COLOR=#b22222]perlele gândirii sale macroeconomice[/COLOR][/I][/U]. Am reţinut, în premieră absolută, declaraţia domnului guvernator conform căreia suntem martorii unei schimbări fundamentale în politica BNR, această schimbare fundamentală constând în [COLOR=#b22222][I]„[U]ţintirea inflaţiei[/U]“[/I][/COLOR]. Şi, pentru a nu ne lăsa nedumeriţi, domnul guvernator ne anunţă că, pe viitor, orice măsură pe care banca centrală o va lua va avea ca scop principal păstrarea stabilităţii preţurilor. Mai mult, chiar, Banca Naţională, adică guvernatorul ei, crede că ţinerea sub control a preţurilor este unica şansă pentru o [I]„creştere economică sănătoasă“[/I] în următorii 5-6 ani. Această afirmaţie a domnului Mugur Isărescu are [U][COLOR=#b22222][I]un pronunţat iz de autodenunţ[/I][/COLOR][/U]. Păstrarea stabilităţii preţurilor nu a constituit şi până acum scopul principal al măsurilor luate de către Banca Naţională a României ? [U]Există vreo bancă centrală în lumea modernă al cărui scop principal să fie altul decât păstrarea stabilităţii preţurilor ?[/U] Până la această conferinţă de presă, [U]scopul principal al activităţii BNR a fost, cumva, generarea şi întreţinerea hiperinflaţiei postdecembriste[/U], care a atins cote anuale de peste 200%, hiperinflaţie care a generat, la rândul ei, nu „creştere economică sănătoasă“, ci, dimpotrivă, reducerea drastică a Produsului Intern Brut al ţării, devalorizarea şi distrugerea capitalului naţional, reducerea „durabilă“ a salariilor şi pensiilor, a veniturilor marii majorităţi a românilor?

După 1989, politica monetară a [U][COLOR=#b22222]BNR a avut, cumva, ca subţinte, falimentarea întreprinderilor de stat[/COLOR][/U], astfel încât acestea să poată fi cumpărate, adică [U][COLOR=#b22222]„privatizate“ la preţuri de sute de ori mai mici decât valoarea lor reală[/COLOR][/U], sau reducerea draconică a preţului forţei de muncă româneşti, astfel încât românii să muncească pe salarii de mizerie, atât la ei acasă, cât şi în străinătate ? Merită atenţie şi ideea exprimată de domnul Isărescu conform căreia [U][COLOR=#b22222][I]„economia creşte, nu mai trebuie să o stimulăm“[/I][/COLOR][/U]. Ba, dimpotrivă, continuă guvernatorul BNR, [U][COLOR=#b22222][I]trebuie limitată „pe orice cale“ cererea agregată[/I][/COLOR][/U] - consumul populaţiei, al entităţilor private şi al celor guvernamentale.

Nu este nevoie să fii doctor în economie şi nici guvernator al băncii centrale pentru a înţelege că [U]nu poate exista creştere economică fără o creştere concomitentă a cererii şi a ofertei corespondente[/U]. În plus, studenţii economişti învaţă, încă din primele luni de studii, că economia modernă, aceea practicată de ţările prospere ale lumii, nu creşte de la sine, ci este rezultatul participării active - şi creative - a proprietarilor de capitaluri şi ai forţei de muncă, precum şi a statului democratic şi responsabil, toţi aceşti factori încercând să “stimuleze“, pe toate căile, creşterea economică. Nu creşterea cererii, a consumului, ca atare, este pericolul cu care se confruntă, în prezent, economia românească, [U][COLOR=#b22222]ci creşterea artificială a acestui consum[/COLOR][/U], ca urmare a introducerii în sistemul economic, prin aşa-zisa reformă postdecembristă, a unor viruşi cu acţiune perturbatoare şi destructivă.

Domnul guvernator fie [U][COLOR=#b22222]nu sesizează adevărata problemă, fie evită[/COLOR][/U] să o prezinte opiniei publice. Problema reală care se află în spatele îngrijorărilor domnului guvernator este aceea că o bună parte a consumului existent în economia românească nu se bazează pe venituri create în această economie, la timpul prezent, ci pe venituri create în afara ţării şi pe avuţia creată înainte de 1990 şi [U][COLOR=#b22222]transformată, acum, în fond de consum, prin aşa-zisa privatizare[/COLOR][/U]. Politicile economice nefaste aplicate de către guvernanţii postdecembrişti se răzbună acum şi se vor răzbuna şi în anii următori. Aducerea marii majorităţi a populaţiei la sapă de lemn, reducerea dramatică a salariilor, a determinat milioane de români să-şi ia lumea-n cap, să caute locuri de muncă mai bine plătite în străinătate. Chiar dacă acolo se angajează în „job“ urile cele mai grele şi mai umilitoare şi sunt plătiţi cu salarii mult mai mici decât cele ale localnicilor, ei câştigă miliarde de euro, pe care le aduc, sau le trimit acasă, în ţară. Dacă, după 1989, industria naţională nu ar fi fost pusă pe butuci, o parte a ei fiind vândută ca fier vechi, ci, dimpotrivă, ea ar fi fost, cum era firesc, înnoită, modernizată, miliardele de euro aduse în ţară de cei care lucrează în străinătate ar fi fost cheltuite pentru cumpărarea produselor realizate în ţară, contribuind, astfel, la îmbunătăţirea balanţei de plăţi externe. În lipsa produselor autohtone, [U][COLOR=#b22222]banii dezrădăcinaţilor sunt cheltuiţi pentru cumpărarea de produse din import, generând deteriorarea balanţei comerciale externe[/COLOR][/U].

În România postdecembristă, cu rarisime excepţii, oamenii [U][COLOR=#b22222]au acumulat averi uriaşe nu creând avuţie[/COLOR][/U], adică producând bunuri şi servicii pe care să le vândă în piaţă la preţuri superioare costurilor, aşa cum se întâmplă în adevăratele economii de piaţă. Aceşti profitori ai tranziţiei s-au îmbogăţit furând de la stat, sau de la cetăţeni, cumpărând de la stat bunuri la preţuri sub valoarea lor, vânzând statului bunuri la preţuri peste valoarea lor, neplătind statului taxele şi impozitele cuvenite, [U][COLOR=#b22222]înşelându-i pe cetăţeni prin bănci şi fonduri de investiţii[/COLOR][/U] astfel reglementate încât să permită înşelarea cetăţenilor. De ce să te chinui să produci, să inovezi, să creezi noi bunuri şi servicii, când poţi obţine avuţie dând o mică şpagă de câteva mii de euro pentru a cumpăra, prin „privatizare“, o fabrică de sute de milioane de euro. Această fabrică va fi revândută - întreagă, sau ca fier vechi şi cărămizi - la un preţ de câteva ori mai mare decât cel încasat de stat prin vânzarea ei. [U][COLOR=#b22222]„Profitul“ obţinut astfel este unul artificial.[/COLOR][/U] El nu provine din producţia şi vânzarea în piaţă a unor bunuri sau servicii acceptate de cumpărători. Banii reprezentând acest „profit" creează o cerere artificială, peste aceea rezultată, natural şi firesc, din producţia curentă de bunuri şi servicii acceptate de piaţă. În plus, aceşti bani, fiind obţinuţi fără efort şi în sume mari, sunt cheltuiţi, în cea mai mare parte, pentru cumpărarea de bunuri şi servicii de lux, din import, grevând şi ei balanţa comercială şi de plăţi externe.

[U]Într-o economie normală, sănătoasă, circulă o singură monedă, moneda naţională, aflată sub controlul băncii centrale a statului respectiv[/U]. Străinii care doresc să cumpere produsele ţării în cauză trebuie să-şi schimbe propria lor monedă în moneda ţării gazdă. Şi cumpărările pe credit se fac tot în moneda ţării gazdă. În România postdecembristă, pe lângă moneda naţională, circulă, în deplină libertate, şi alte monede. Se acordă credite în lei, dar şi în euro şi în dolari. Constatând că avem o economie [U][COLOR=#b22222]„euroizată şi dolarizată“[/COLOR][/U], domnul Isărescu ajunge la concluzia că trebuie luate urgent măsuri pentru a descuraja creditul în valută, ameninţând, în acest sens, cu urcarea rezervelor minime obligatorii la depozitele în valută, „în 7 trepte, până la 100%“. O perlă de toată frumuseţea. Deci, [U]toată valuta deţinută de băncile din România urmează să fie depusă la BNR şi să primească dobândă[/U]. Este adevărat, una mai mică, dar garantată. Pe banii cui? Ai domnului Isărescu, sau ai cetăţenilor României ?

Depozitele în lei - şi creditele acordate în baza lor - reprezintă avuţie naţională confirmată de piaţa românească. Ele provin din venituri - salarii, profituri - create cu bunuri şi servicii vândute în piaţa românească, acceptate de cumpărători. Depozitele în valută - şi creditele acordate în baza lor - nu au în spate mărfuri acceptate de piaţa românească. De aceea, [U][COLOR=#b22222]creditele în valută generează consum artificial[/COLOR][/U], făcând presiuni şi asupra preţurilor şi asupra balanţei de plăţi externe. [B][I]Creditele în valută nu trebuie descurajate, ci eliminate complet[/I][/B]. [B]Prin Constituţie, nu prin voinţa guvernatorului băncii centrale.[/B] Soluţia însănătoşirii economiei româneşti nu constă în limitarea „ pe orice cale“ a cererii, a consumului, ci în creşterea „pe orice cale“ a producţiei naţionale, ceea ce presupune înlocuirea actualei economii oligarhice, neproductive şi parazitare, cu o economie democratică, productivă şi performantă.

[Bursa, 22.08.2005]
[/FONT][/FONT][/SIZE][LEFT] *[COLOR=#ff0000]**[/COLOR]_ [COLOR=#ff0000][B]-[/B][/COLOR]-[COLOR=#2a6099]-[/COLOR]_[COLOR=#158466]**[/COLOR]*[/LEFT]
[SIZE=3][FONT=arial][FONT=georgia]

[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]RELAŢIA DINTRE MAREA CORUPŢIE ŞI AFACERILE DE LA HIDROELECTRICA [/B][/I][/U]

Folosind originalul său limbaj, fostul nostru premier şi actual preşedinte al Camerei Deputaţilor ne avertiza că, în România, de la un timp, toată lumea umblă cu corupţia în gură. Pentru domnia sa, dar, din păcate, şi pentru alţi mulţi concetăţeni ai noştri, acest flagel care ne cantonează într-o cumplită mizerie materială şi morală este un subiect de glumă. Dacă politicienii ţării vor fi lăsaţi să se joace, în continuare, de-a combaterea corupţiei, [U][COLOR=#b22222]nu este, de loc exclus ca europenii să amâne sine die aderarea noastră la comunitatea lor economică şi politică[/COLOR][/U]. Corupţia este o variantă a hoţiei, o modalitate aparte de însuşire a avuţiei altuia. Hoţia de acest tip nu se realizează prin acte brutale de tâlhărie, de spargeri de bănci, de case, de magazine etc. [U][COLOR=#b22222]Corupţia este pusă în operă de lucrători cu gulere albe, prin inginerii comerciale sau financiare[/COLOR][/U].. Corupţia este imposibilă în acte comerciale efectuate direct de proprietarii de bunuri. Ea apare numai acolo unde bunurile sunt administrate de alte persoane decât proprietarul lor. De regulă, proprietarii privaţi de bunuri au pus la punct clauze contractuale care fac aproape imposibile actele de corupţie din partea administratorilor bunurilor lor. [U]Lucrurile stau complet diferit atunci când statul devine, sau, mai exact, se autointitulează, proprietar de bunuri[/U]. Statul nu este un proprietar autentic, ci unul cu numele. Nici chiar asupra aşa-zisei proprietăţi publice, adică asupra bunurilor de uz şi de interes public. Aceste bunuri sunt procurate cu bani proveniţi din taxe şi impozite plătite de cetăţeni. Ele aparţin cetăţenilor, sunt proprietatea acestora. Statul este numai administrator al acestor bunuri. El ar trebui să le administreze în numele şi în folosul cetăţenilor, al proprietarilor bunurilor în cauză, nu în folosul lui, al satului, al guvernanţilor. În mod firesc, în administrarea statului ar trebui să se afle numai bunuri de uz şi de interes public, care, odată achiziţionate, intrate în administrarea instituţiilor centrale sau locale ale statului, să nu mai poată fi înstrăinate, vândute. Într-un astfel de stat, cu adevărat democratic, singurul loc şi moment pentru posibile acte de corupţie rămâne achiziţionarea de bunuri de uz şi de interes public, de către instituţiile statului.

Statul român postdecembrist nu s-a mulţumit să fie administrator şi, respectiv, proprietar cu numele, numai asupra avuţiei publice, adică asupra bunurilor de uz şi de interes public. [U][COLOR=#b22222]Prin Legea 15/1990, el s-a autoîmproprietărit cu întreaga avuţie productivă creată de cetăţenii României până la data adoptării legii respective[/COLOR][/U]. Această avuţie nu era constituită din bunuri de uz şi de interes public, nu ca bunuri necesare îndeplinirii funcţiilor statului. Prin legile aşa-zisei privatizări, statul român a scos la vânzare întreaga avuţie trecută în proprietatea sa prin Legea 15/1990. Valoarea acestor bunuri a fost de mii de ori mai mare decât valoarea bunurilor de uz şi de interes public pe care statul român le achiziţionează anual cu banii strânşi la buget din taxe şi impozite. Masa avuţiei pusă la dispoziţia posibililor corupţi şi corupători s-a lărgit, astfel, de mii de ori faţă de aceea care ar fi existat fără adoptarea Legii 15/1990 şi a legilor aşa-zisei privatizări. Aici, în aceste legi, trebuie căutată originea corupţiei înspăimântătoare care a pus stăpânire pe societatea românească postdecembristă. Am fi avut corupţie şi fără aceste legi, dar ea ar fi fost de mii de ori mai mică, proporţional cu bunurile aflate la cheremul guvernanţilor.

Dacă, în 1990, hidrocentralele României ar fi intrat în proprietatea privată a cetăţenilor ţării şi în administrarea unor profesionişti ghidaţi de norme şi legi adecvate, actualul preşedinte al ţării nu ar mai fi avut prilejul să descopere, recent, că, de patru ani, Hidroelectrica a încheiat contracte care asigură unor [U][COLOR=#b22222][I]"băieţi deştepţi"[/I][/COLOR][/U] câştiguri imense, în dauna statului, mai exact a cetăţenilor ţării. Ca să fie paharul plin, [U][COLOR=#b22222]administratorii care au încheiat contractele în cauză, numiţi în aceste posturi de foştii guvernanţi, sunt menţinuţi şi de actualii guvernanţi[/COLOR][/U]. Şi asta pentru că, şi astăzi, ca şi acum patru ani, locurile în Parlamentul României sunt ocupate tot de cei care au adoptat Legea 15/1990 şi legile aşa-zisei privatizări.

Iată de ce cred că [B]o adevărată lege a lustraţiei trebuie extinsă în aşa fel încât nici o persoană care a ocupat o funcţie în conducerea statului român postdecembrist, a instituţiilor şi a întreprinderilor acestuia după 1989, să nu mai poată ocupa nici un fel de funcţie publică în această ţară[/B]. [B][COLOR=#006400]Niciodată[/COLOR][/B].

[Bursa, 29.08.2005]
[/FONT][/FONT][/SIZE][LEFT] *[COLOR=#ff0000]**[/COLOR]_ [B][COLOR=#ff0000]-[/COLOR]-[COLOR=#2a6099]-[/COLOR][/B]_[COLOR=#158466]**[/COLOR]*
[/LEFT]
[SIZE=3][FONT=arial][FONT=georgia]

[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]LEGEA REFORMEI PROPRIETĂŢILOR FURATE[/B][/I][/U]

[B]Guvernul român şi-a asumat, recent, răspunderea pentru legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei[/B]. În ceea ce priveşte proprietatea, noua lege include, sub formă de titluri, nu mai puţin de şapte proiecte legislative menite să completeze şi să modifice tot atâtea acte normative adoptate anterior. Noua lege nu aduce modificări şi completări fundamentale legislaţiei în domeniu. Cele mai multe dintre prevederile acestei legi aduc mici modificări textelor legilor adoptate anterior, fiind menite să aducă noi foloase celor care s-au îmbogăţit în perioada postdecembristă prin acapararea avuţiei naţionale preluate în mod abuziv de statul român, înainte şi după 22 decembrie 1989.

Există numai două modificări de substanţă introduse prin noua lege în domeniul proprietăţii. Prima [U]modificare se referă la includerea în categoria imobilelor[/U] care trebuie retrocedate în natură şi a imobilelor afectate unor activităţi de interes public, adică imobilele deţinute de unităţi bugetare din învăţământ, sănătate, aşezăminte social-culturale, instituţii publice, partide politice, misiuni diplomatice acreditate în România, [U][COLOR=#b22222]imobile excluse de la retrocedare în legislaţia anterioară[/COLOR][/U]. Autorii noii legi justifică această modificare în regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv prin două motivaţii: a) prevalenţa restituirii în natură; b) degrevarea bugetului de stat de plata în numerar a despăgubirilor pentru imobilele nerestituite în natură.

Prima motivaţie este corectă, însă a doua nu poate fi susţinută. Noua lege nu degrevează bugetul de stat, ci, dimpotrivă, îl împovărează cu sumele necesare realizării de noi imobile care vor trebui să înlocuiască imobilele de uz public, imobile care nu erau retrocedabile, conform legilor vechi, dar care vor trebui retrocedate, conform noilor acte normative. Statul român va trebui să continue activităţile de interes public cărora le erau afectate imobilele care vor fi restituite în natură, în conformitate cu prevederile noii legi. Edificarea de noi imobile în care să se desfăşoare activităţile de interes public afectate va coasta bugetul de stat mult mai mult decât ar fi costat despăgubirile pentru vechile imobile. În plus, [U]statul român postdecembrist a privatizat, la preţuri de nimic, un număr mare de imobile, cum ar fi hotelurile şi casele de vacanţă ale fostului partid comunist, cantinele, căminele, casele de vacanţă ale fostelor întreprinderi de stat[/U] etc., care ar fi putut să preia, fără cheltuieli suplimentare deosebite, activităţile de interes public afectate de prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001. Aceste imobile nu aveau caracter de capital, de avuţie productivă. Afectarea lor pentru activităţi de interes public nu ar fi diminuat capacităţile productive şi competitive ale naţiunii.

[U]Cea de a doua prevedere importantă a noii legi priveşte modalităţile de despăgubire a foştilor proprietari ale căror imobile nu mai pot fi restituite în natură[/U]. În locul acordării de numerar, de acţiuni deţinute de stat la societăţi comerciale, sau bonuri valorice care să poată fi schimbate tot pe acţiuni deţinute de stat la societăţi comerciale, [U][COLOR=#b22222][I]noua lege instituie acordarea de „titluri de plată“ pentru despăgubiri[/I][/COLOR][/U], tot un fel de bonuri valorice, [U][COLOR=#b22222][I]care să poată fi schimbate pe acţiuni emise de un fond de investiţii ale cărui active sunt aceleaşi acţiuni deţinute de stat[/I][/COLOR][/U] la aceleaşi societăţi comerciale, la care se adaugă creanţe deţinute de stat în străinătate.

[U]Cacialmaua noilor guvernanţi este mai mult decât străvezie[/U]. Observăm, mai întâi, că foştii proprietari ai imobilelor care nu mai există, fiind demolate, distruse, au fost deja, despăgubiţi, fie cu bani, fie cu imobile în schimb. [U]Cei care trebuie despăgubiţi, acum, sunt, de fapt, foştii proprietari ai imobilelor care au fost vândute după 1989[/U], de către statul român postdecembrist. Imobile care au fost cumpărate de către nomenclatura postdecembristă. Este vorba, pe de o parte, de vile de lux, cumpărate la preţuri de nimic, iar, pe de altă parte de construcţii şi terenuri aflate în patrimoniul unor agenţi economici care au fost şi ele cumpărate, tot la preţuri de nimic, de către aceiaşi nomenclatură postdecembristă, prin aşa-zisa privatizare.

[B]Cacialmaua este dublă[/B]: sunt traşi pe sfoară atât foştii proprietari, care în loc de vile şi fabrici, primesc acţiuni la un „fond de investiţii“ cu valoare îndoielnică, cât şi toţi cetăţenii ţării, a căror avuţie este folosită pentru despăgubirea celor ale căror bunuri au fost însuşite de nomenclaturiştii postdecembrişti. Este antinaţională şi contrară preceptelor ştiinţei economice folosirea sumelor încasate din vânzarea capitalului naţional ca fond de consum, respectiv ca sursă pentru despăgubirea celor care au fost deposedaţi de bunuri de consum - locuinţe, vile etc..[B] Sumele încasate din vânzarea capitalului, trecut abuziv în proprietatea statului, trebuie să-şi păstreze calitatea de capital[/B], [B]ele trebuie retrocedate cetăţenilor şi reinvestite în avuţie productivă, creatoare de noi locuri de muncă, de noi venituri, noi salarii şi noi profituri[/B].

[Bursa, 20.09.2005]
[/FONT][/FONT][/SIZE][LEFT] *[COLOR=#ff0000]**[/COLOR]_ [COLOR=#ff0000][B]-[/B][/COLOR]-[COLOR=#2a6099]-[/COLOR]_[COLOR=#158466]**[/COLOR]*
[/LEFT]
[SIZE=3][FONT=arial][FONT=georgia]

[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]ECONOMIA, CLASA POLITICĂ ŞI STATUL[/B][/I][/U]

Românii nu sunt de loc mulţumiţi de starea lor economică şi socială, după 15 ani de „reformă“. Sondajele de opinie, indiferent de cine sunt comandate, arată că cetăţenii României nu au încredere în clasa politică şi în instituţiile satului lor. Drept răspuns, în ultima perioadă, politicienii, de toate culorile, au ieşit la atac, care mai de care avansând propuneri pentru „reformarea“ clasei politice şi a instituţiilor statului, cel mai vehement şi mai mediatizat, în acest sens, fiind chiar Preşedintele ţării, acesta fiind hotărât să întrebe poporul, prin referendum, dacă vrea schimbarea parlamentului bicameral cu unul unicameral.

Mă număr printre aceia care, în ultimii ani, am atras atenţia că prima condiţie a scoaterii României din mizeria materială şi spirituală în care a fost împinsă după 1989 o constituie schimbarea clasei politice. [U][COLOR=#b22222]Nu „reformarea“ clasei politice, ci schimbarea ei completă[/COLOR][/U], adică înlocuirea celor care au făcut parte din conducerea statului român comunist şi postdecembrist cu persoane noi. Cei care au votat legile răului nu pot vota legile binelui. [B]Actuala clasă politică este aceea care a votat şi pus în practică legile privatizării şi, în general, toate legile prin care, în România a fost construită o economie oligarhică, neproductivă şi parazitară, legile prin care cetăţenii României au fost deposedaţi de capitalul acumulat de ei până în 1989[/B]; - legile prin care această avuţie productivă a ţării a fost trecută “pe şest“ în proprietatea privată a guvernanţilor, legile prin care a fost distrusă în mare măsură industria naţională, prin care au fost desfiinţate peste 3 milioane de locuri de muncă, legile prin care salariul mediu al românului în anul 2004 a ajuns la jumătatea celui din 1989, iar pensia medie a românului nu mai reprezintă nici o treime faţă de aceea existentă în 1989, legile care au avut ca efect degradarea tuturor serviciilor publice oferite de statul român cetăţenilor săi - sănătate, învăţământ, cultură, etc. Mă număr, de asemenea, printre aceia care, de mulţi ani, susţin schimbarea din temelii a statului român. Statul român actual este numai cu numele unul democratic, de drept. În realitate, este un stat autocratic, format nu de popor, prin voinţa liber exprimată a acestuia, ci de către [U][COLOR=#b22222]grupul minuscul de securişti şi activişti comunişti care au ajuns la putere prin lovitura de stat care a urmat revoltei populare anticomuniste din decembrie 1989 şi au păstrat-o prin manipularea informaţională a cetăţenilor[/COLOR][/U]. Este un stat care nu guvernează pentru popor, ci unul care guvernează pentru sine însuşi, pentru mafia politico-financiară născută de “reformă“.

Democraţia adevărată, existentă în ţările avansate ale lumii moderne, este rezultatul unui proces de şlefuire de peste trei secole. Este clar pentru orice cunoscător al istoriei moderne că sistemul bicameral al puterii legislative este superior celui unicameral. El asigură o mai bună reprezentare în procesul legislativ atât a intereselor comunităţilor teritoriale cât şi a grupurilor sociale şi profesionale. Nu existenţa sistemului bicameral şi a votului pe liste a împins România în revoluţia răului, ci clasa politică postdecembristă, constituţiile şi legile postdecembriste, care au permis manipularea electoratului, încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, jefuirea şi distrugerea avuţiei productive a naţiunii.

[B][COLOR=#006400]Reformarea statului român trebuie începută prin reconstrucţia temeliei sale, a Constituţiei[/COLOR].[/B] Trebuie adoptată o Constituţie care să nu mai permită manipularea electoratului, o Constituţie care să interzică adoptarea de legi asemănătoare legilor aşa-zisei privatizări - printre rezultatele acesteia numărându-se şi „afacerea“ Petrom, care-l supără pe domnul Preşedinte, şi nu numai pe el - [B]o Constituţie care să asigure adevărata independenţă a justiţiei faţă de legislativ şi executiv, prin alegerea directă, de către popor, a magistraţilor şi a juraţilor[/B].

Înnoirea clasei politice şi înnoirea statului vor avea, însă, soarta unor existenţe efemere dacă nu vor fi însoţite şi de înnoirea economiei naţionale, adică schimbarea actualei economii oligarhice cu o economie democratică, una în care cea mai mare parte a capitalului să se afle în proprietatea privată a celei mai mari părţi a cetăţenilor ţării. Numai o astfel de economie va genera o clasă mijlocie numeroasă, înstărită şi prosperă, care să reprezinte 70-80% din populaţia ţării. Numai o astfel de clasă va fi capabilă să creeze şi să susţină un stat care să-i apere drepturile ei, ale majorităţii, nu cele ale minorităţii oligarhice. Fără o economie democratică, fără o clasă mijlocie dominantă în economie şi societate, nu vom avea nici stat de drept, eficient, nici politicieni devotaţi binelui public, nici români prosperi şi respectaţi în lume.

[Ultima Oră, 30.09.2005]
[/FONT][/FONT][/SIZE][LEFT] *[COLOR=#ff0000]**[/COLOR]_ [COLOR=#ff0000][B]-[/B][/COLOR]-[COLOR=#2a6099]-[/COLOR]_[COLOR=#158466]**[/COLOR]*[/LEFT]
[SIZE=3][FONT=arial][FONT=georgia]

[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]DE CE NU SUNT BANI PENTRU SĂNĂTATE[/B][/I][/U] [I]([U][B]SUBMINAREA SĂNĂTĂŢII ROMÂNILOR[/B][/U])[/I]

De 15 ani, starea sistemului sanitar românesc se înrăutăţeşte continuu. Mii şi mii de români - şi bătrâni, şi nou-născuţi - mor în fiecare an, fie din lipsă de medicamente, fie din lipsă de îngrijire medicală. În campaniile electorale, politicienii promit îmbunătăţirea “radicală” a sistemului de sănătate, iar când ajung la putere constată că n-au bai şi nici soluţii realiste să facă rost de bani pentru sănătate. Confruntaţi cu neplăcuta problemă a uriaşelor datorii ale spitalelor către furnizorii de medicamente şi cu aceea, la fel de neplăcută, a insuficienţei banilor pentru acoperirea reţetelor de medicamente gratuite şi compensate, guvernanţii actuali caută cu disperare o [COLOR=#b22222][I]“[U]lărgire a bazei de impozitare[/U]”[/I][/COLOR], mai direct, obligarea la plata contribuţiei pentru sănătate şi a pensionarilor, a asistaţilor social şi a agricultorilor.

Soluţia propusă de noii guvernanţi pune în evidenţă incompetenţa şi lipsa de responsabilitate politică a autorilor ei. Obligarea pensionarilor şi a asistaţilor social să contribuie la bugetul pentru sănătate înseamnă fie reducerea veniturilor acestora, care, şi fără această reducere, nu le asigură acestora decât o viaţă mizerabilă, fie reducerea altor capitole de cheltuieli bugetare - învăţământ, cultură, etc. Obligarea la plata contribuţiei pentru asigurările de sănătate a agricultorilor - mai exact a agricultorilor care nu sunt salariaţi - echivalează cu impozitarea albinelor sau a furnicilor. Cheltuielile cu întreţinerea care ar trebui utilizaţi la calcularea şi colectarea unor astfel de contribuţii ar fi cu siguranţă mult mai mari decât contribuţiile în sine.

[B]Cauzele degradării sistemului sanitar românesc şi soluţiile îmbunătăţirii acestui sistem trebuie căutate în altă parte.[/B] În anul 1989, statul român a cheltuit pentru sănătate o sumă echivalentă cu 2,81 miliarde euro actuali. [U][COLOR=#b22222]În ultimii 5 ani, statul român a cheltuit pentru sănătate, în medie, sub 300 milioane euro anual, adică aproape de 10 ori mai puţin decât în anul 1989[/COLOR][/U]. În 1989, statul român a cheltuit pentru ordinea publică şi întreţinerea aparatului de stat - preşedinte, parlament, guvern, etc - o sumă echivalentă cu 300 milioane euro actuali. În ultimii 5 ani, statul român postdecembrist a cheltuit pentru ordinea publică şi întreţinerea aparatului de stat, în medie, 1,2 miliarde euro anual, adică [U][COLOR=#b22222]de 4,4 ori mai mult decât în anul 1989[/COLOR][/U]. În 1989, cheltuielile pentru sănătate reprezentau 13% din volumul total al cheltuielilor bugetului de stat. [U][COLOR=#ff0000]În anul 2004, ele au reprezentat 4%[/COLOR][/U]. [B]În anul 1989, cheltuielile pentru ordinea publică şi întreţinerea autorităţilor publice reprezentau 1% dint totalul cheltuielilor bugetului de stat, iar[/B] [U][COLOR=#ff0000]în 2004 ele au reprezentat 19%[/COLOR][/U].

Iată o inversare fundamentală de priorităţi! Iată pentru ce au fost măcelăriţi cei peste 1000 de martiri ai revoluţiei populare anticomuniste din decembrie 1989! Dacă în anul 2004, sănătatea ar fi beneficiat de 13% din volumul total al cheltuielilor bugetare, aceasta ar fi însemnat un buget pentru sănătate de 1,10 miliarde euro, adică de 3,6 ori mai mare decât cel efectiv realizat. Asta ar fi însemnat de 3,6 ori mai mulţi bani pentru medicamente, ar fi însemnat slarii de 3,6 ori mai mari pentru medici! Lucrurile nu se opresc aici. [U][COLOR=#b22222]În 1990, România avea datoria externă egală cu 0[/COLOR][/U]. La sfârşitul anului 2004, datoria externă a ţării a ajuns la 20 miliarde euro. În ultimii 5 ani (2000-2004), serviciul datoriei externe a fost, în medie, de 3,6 miliarde euro, adică de 12 ori mai mult decât cheltuielile anuale pentru sănătate. Să ne imaginăm cum ar fi arătat sistemul sanitar românesc dacă în ultimii 5 ani ar fi beneficiat de resurse băneşti de peste 12 ori mai mari decât cele de care a beneficiat prin voinţa guvernanţilor postdecembrişti. Iată de ce nu sunt bani pentru sănătatea românilor şi cine sunt vinovaţi de această stare de lucruri. Nici pensionarii, nici asistaţii social, nici agricultorii ţării. De vină sunt guvernanţii, mai exact senatorii, deputaţii şi miniştrii care au elaborat, adoptat şi aplicat legile bugetare şi cele care au sporit, an de an, povara datoriei externe.
[B]
Iată de ce românii au nevoie şi sunt îndreptăţiţi să-şi impună o altă economie, un alt stat şi o altă clasă politică.[/B]

[Ultima Oră, 06.10.2005]
***„_ “---”_“***


[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]CAUZELE ŞI REMEDIILE CORUPŢIEI POSTCOMUNISTE[/B][/I][/U]

[B]În cadrul seminarului[/B] [B][COLOR=#b22222][I]„Networking Europe“[/I][/COLOR][/B], organizat, recent, la Bucureşti, de către Comisia Europeană, Preşedintele Traian Băsescu a ţinut un discurs în care a făcut mai multe afirmaţii referitoare la corupţie, una dintre acestea fiind următoarea: [COLOR=#b22222][I]„Corupţia, [/I][/COLOR][COLOR=#000000]spune domnia sa[/COLOR][COLOR=#000000][I],[/I][/COLOR][COLOR=#b22222][I] există în aparatul de stat şi încercăm să o izolăm, dar ea [U]are întotdeauna un partener - chiar populaţia, fiecare român[/U]“[/I][/COLOR]. Şi, mai departe [COLOR=#b22222][I]„fac un apel la 22 milioane de români ca, începând de mâine, să refuze să plătească în vreo instituţie a statului sau în Justiţie ciubucul, acea păcătoasă şpagă care a devenit sport naţional“[/I][/COLOR].

Deci, vinovaţi de corupţia care s-a instalat în România postcomunistă şi pe care conducătorii Uniunii Europene o consideră ca fiind „înspăimântătoare“ suntem noi, cei 22 milioane de români, inclusiv ţăranii din localitatea Flămânzi, din judeţul Botoşani, şi şomerii din Hunedoara, din judeţul cu acelaşi nume. [B]În concepţia preşedintelui, noi, cei 22 milioane de români, suntem corupătorii[/B].

Ca să ne lumineze complet, domnul preşedinte ne explică, mai departe, că [U][COLOR=#b22222][I]„acest proces, deci corupţia, este în doi: unul acceptă şi altul plăteşte partea care-i revine din tandemul corupţiei“[/I][/COLOR][/U]. În plus, spune domnul Băsescu, [U][COLOR=#b22222][I]„corupţia de unul singur nu poate fi nici la vameş, nici la profesor, nici la medic, nici la judecător"[/I][/COLOR][/U], Iată-i, deci, şi pe corupţii înspăimântătoarei corupţii postcomuniste: vameşii, profesorii, medicii şi judecătorii. Mai întâi, o perspectivă lingvistică asupra problemei în discuţie. Cuvintele de „ciubuc“ şi „bacşiş“, ambele de origine turcească, se referă la o sumă mică de bani sau altă mică valoare dată cuiva pentru a-şi face datoria, pentru a-şi îndeplini obligaţiile. Cuvântul „şpagă“ este sinonimul, de origine rusească, al celor de „ciubuc“ şi „bacşiş“, iar cuvântul „şperţ“ este sinonimul de origine germană al celorlalte trei menţionate.

Noi, cei 22 milioane de români, ca şi moşii şi strămoşii noştri, dăm ciubuc, bacşiş, şpagă, şperţ frizerului, ospătarului, vânzătorului, în general, sau micului funcţionar public, sau privat, pentru ca aceştia să ne ofere serviciul care ni se cuvine, sau pentru care am plătit un preţ, mai repede, mai pe gustul nostru, mai politicos. Nu pentru a ne da mai mult decât ni se cuvine, sau o valoare mai mare decât preţul pe care l-am plătit.. „Ciubucul” pe care îl dăm noi, cei 22 milioane de români, îmbracă, de regulă, forma unui buchet de flori, a unei ciocolate, sau a unei sume de bani cu care se poate cumpăra un buchet de flori, sau o ciocolată. [U]Noi, cei 22 milioane de români, nu avem atâţia bani încât să putem da un[/U] [COLOR=#ff0000]„ciubuc” atât de mare[/COLOR] [U][COLOR=#b22222]în schimbul căruia să ni se vândă la preţul de 75 milioane de dolari un combinat industrial care valorează 4 miliarde de dolari[/COLOR][/U]. Într-o astfel de „tranzacţie” intervine un alt cuvânt românesc, de data aceasta de origine slavă. Este vorba de cuvântul [I][COLOR=#ff0000]„mită”[/COLOR][/I], care desemnează [COLOR=#b22222][I]„[U]suma de bani sau obiecte date sau promise unei persoane cu scopul de a o determina să nu-şi facă datoria, să-şi încalce obligaţiile de serviciu[/U]”[/I][/COLOR]. Deci, nu pentru a-şi face datoria, ci pentru a nu şi-o face. Cuvântul [COLOR=#ff0000][I]„mită”[/I][/COLOR][U] nu este menţionat în discursul pomenit al domnului preşedinte[/U], deşi este direct legat de cel de [I][COLOR=#ff0000]„corupţie”[/COLOR][/I], care, conform DEX - lui, desemnează o [COLOR=#b22222][I]„stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie”[/I][/COLOR], el venind de la latinescul coruptio,- onis, prin care strămoşii noştri latini defineau procesul de degradare morală a demnitarilor statului roman - senatori şi magistraţi - în perioada de decădere a acestui stat, [U][COLOR=#b22222]demnitari care adoptau legi prin care se îmbogăţeau jefuindu-i pe cetăţeni[/COLOR][/U].

[B]Corupţia postcomunistă nu constă în degradarea morală a întregii naţiuni române[/B]. Ea nu este legată de micile ciubucuri şi bacşişuri, prin care românii apreciază profesionalismul celor care îi servesc, nu are drept corupători pe cei 22 milioane de români, şi nu are drept corupţi pe profesori, pe medici, pe judecători, şi nici pe marea majoritate a vameşilor. [U][COLOR=#b22222]Corupţia postcomunistă constă în degradarea morală a demnitarilor statului[/COLOR][/U]. Ea este legată de mita dată şi primită pentru vânzarea pe nimic a capitalului naţional acumulat până în 1989, [U][COLOR=#b22222]are drept corupători şi corupţi numai câteva sute de mii de nomenclaturişti comunişti care au ocupat şi ocupă funcţii de conducere în statului român postcomunist[/COLOR][/U].

[B]La originea corupţiei postcomuniste se află Legea 15/1990, prin care statul român i-a deposedat pe cetăţeni şi s-a autoîmproprietărit cu capitalul naţional acumulat până în 1989, şi legile privatizării, prin care acest capital a fost trecut, contra mită, din proprietatea statului în proprietatea privată a guvernanţilor şi a camarilei acestora[/B]. [B]Dacă, în 1990, întregul capital acumulat până în 1989 ar fi fost trecut în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării, adevăraţii corupători şi corupţi ai României postcomuniste ar fi fost lipsiţi de [COLOR=#b22222][I]„obiectul muncii”[/I][/COLOR].[/B]

Domnul preşedinte ne reproşează că [COLOR=#b22222][I]„ne-am obişnuit să aşteptăm de la preşedinte, de la procurorul general, de la ministrul Justiţiei să cureţe aparatul de stat de corupţie”[/I][/COLOR]. Eu, personal, nu mă aştept la aşa ceva, oricât de bine intenţionaţi ar fi cei trei demnitari menţionaţi. Cunoştinţele mele economice şi istorice îmi creează convingerea că [B]statul român va putea fi curăţat de corupţie numai dacă domnul preşedinte va reuşi să facă să se adopte următoarele două legi[/B]:
a) una prin care [B][I][COLOR=#b22222]să se interzică accesul la funcţii publice al tuturor celor care au făcut parte din conducerea statului român până în 2004[/COLOR][/I][/B];
b) alta prin care [COLOR=#006400][B][I]cetăţenii României să fie despăgubiţi pentru capitalul de care au fost deposedaţi prin Legea 15/199[/I][/B][/COLOR]0.

[Bursa, 10.10.2005]
***„_ “---”_“***

[B]Dr. Constantin COJOCARU : [/B][U][I][B]DE CE NU SUNT BANI PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT[/B][/I][/U] ([U][I][B]SUBMINAREA EDUCAŢIEI ROMÂNILOR[/B][/I][/U])

Ministrul educaţiei şi-a dat demisia în semn de protest faţă de faptul că şeful său, primul ministru şi ceilalţi colegi ai săi de cabinet nu au fost de acord cu suma de bani pe care el a cerut-o de la bugetul de stat pentru finanţarea activităţii ministerului pe care îl conduce. Onorabilă demisia domnului ministru, dar [U]nu demisia sa mă determină să scriu aceste rânduri, ci comentariul făcut de primul ministru în legătură cu demisia ministrului educaţiei.[/U] [B]Domnul prim ministru ne spune că[/B]: [I][B]„Am cerut membrilor cabinetului să sumarizeze creşterile bugetare solicitate. Au rezultat 70.000 de miliarde, [COLOR=#ff0000]adică 2% din PIB[/COLOR], în mod evident nu avem aceşti bani“.[/B]
[/I]
[B]Este adevărat că în bugetul statului român al anului în curs, ca şi în cel al anului viitor, ca şi în cele ale ultimilor ani, sunt bani mult mai puţini decât au fost în bugetele anilor 1980-1989, ca şi în cele ale anilor 1990-1991.[/B] [B]În anul 1989, de exemplu, cheltuielile bugetului statului român au echivalat cu peste 23 miliarde euro actuali, în 1990, cu peste 16 miliarde euro. În perioada 2000-2004, cheltuielile bugetului de stat au coborât la sub 8 miliarde euro pe an. [/B]De această drastică micşorare a resurselor bugetului statului român nu sunt de vină nici dascălii, nici elevii şi studenţii ţării, nici părinţii acestora. [U][COLOR=#b22222]De vină este „reforma“ economică postdecembristă şi autorii acesteia[/COLOR][/U], adică echipa de guvernanţi care conduce România din 1990 încoace, echipă din care a făcut parte, aproape continuu, şi actualul prim ministru.

Sigur, avem mai puţini bani la buget, dar şi cei pe care îi avem sunt cheltuiţi prost, în defavoarea cetăţenilor, în favoarea guvernanţilor. În 1989, pentru învăţământ şi cultură, statul român comunist a cheltuit echivalentul a 3,74 miliarde euro actuali, [U][COLOR=#b22222]în perioada 2000-2004, statul român postcomunist a ajuns să cheltuiască, în medie, anual, 0,58 miliarde euro, adică de 6 ori mai puţin[/COLOR][/U]. În 1989, statul român comunist a cheltuit pentru finanţarea autorităţilor publice - preşedinte, parlament, guvern, etc. - şi a ordinii publice echivalentul a 0,3 miliarde euro, în timp ce statul român postcomunist a cheltuit, pentru finanţarea aceloraşi activităţi, în medie, anual, în perioada 2001-2004, suma de 1,36 miliarde euro, adică de 4,5 ori mai mult. Statul român postcomunist a redus, continuu, sumele destinate finanţării serviciilor publice - învăţământ, cultură, sănătate, protecţie socială, etc. - de care beneficiază marea masă a cetăţenilor, [U][COLOR=#b22222]crescând, tot continuu, sumele destinate întreţinerii aparatului de stat, de care beneficiază grupul minuscul de guvernanţi[/COLOR][/U]. În plus, pentru ca nu i-au ajuns banii încasaţi din taxe şi impozite, statul român postcomunist a apelat la împrumuturi externe masive, aducând datoria externă a ţării la îngrijorătoarea cifră de 20 miliarde de euro.

În ultimii 5 ani, serviciul datoriei externe, care cuprinde ratele de rambursare a împrumuturilor şi dobânzilor aferente, s-a ridicat la o medie de 3,6 miliarde euro pe an, adică de 6,2 ori mai mult decât cheltuielile pentru sănătate, sau de 2 ori mai mult decât i-ar trebui domnului prim ministru pentru a acoperi toate creşterile bugetare „sumarizate“ de membrii cabinetului său. Demisia ministrului educaţiei pune în evidenţă necesitatea unor schimbări fundamentale în politica bugetară pe care trebuie s-o conceapă şi s-o pună în practică statul român. Aceasta nu poate fi redusă la impunerea unui hăţiş haotic de biruri din cele mai bizare şi mai neproductive. [B]La baza noii politici bugetare trebuie să stea o nouă politică economică[/B], una care să stimuleze munca, inovaţia, economisirea, investiţiile, producţia, [U][COLOR=#b22222]nu speculaţiile şi ingineriile financiare[/COLOR][/U], încropirea de bugete bazate cu prioritate pe sporirea poverii fiscale şi cheltuirea parazitară a impozitelor şi taxelor colectate de la cetăţeni.

[Ultima Oră, 13.10.2005]