Aurora Gheorghiulescu
Nu de noi stapani avem nevoie ci de calauze in a ne stapani singuri libertatea!
by , 28-11-12 at 11:09 AM (1938 Views)
Text preluat(semnatura si link la final): Pentru a-mi explica propunerea , trebuie sa aduc in faţă un anume context. Exista doua macrofenomene a căror interferenţă produce o derută rătăcitoare sau paralizantă. Unii văd bine unul din ele , alţii pe celalalt, rareori fiind precepută otrăvitoarea lor co-manifestare.
A.) Alteritatea persoanelor- sporită de scara tot mai mare de vieţuire colectivă, care conduce firesc şi legitim la poziţii contrare. Chiar dacă am semăna genetic sau cultural (e de dorit asta, vrem omogenizare de dragul consensului?) tot ar apare interse contrare, din cauza "specializarii". Ţăranii şi orăşenii nu au acelaşi interes privind preţul alimentelor şi au nevoie de mecanisme de negociere, nu de uniformizarea forţata a poziţiilor lor. Fiecare ar vrea să ia cît mai mult din buget şi să dea cît mai puţin. Intr-o societate mare si evoluată, unii vor liberalizarea avorturilor- alţii interzicerea. Unii vor dori stat religios, altii stat laic sau ateu. Unii vor dori şcolarizare maximă, alţii- minimă. Vor exista promotori ai libertăţii media dar şi a cenzurării. Activişti pentru interzicerea portului de armă şi pentru cauza contrară. Adepţi ai autonomiei ţării, sau a "integrării" ei- la un imperiu sau la altul. Iubitori de business şi duşmani ai ciştigurilor speculative. Doritori de comunism, anarhism, individualism etc. Regionalişti si centralişti. Progresisti si conservatori. Etc. Etc. Etc. Toate acestea sint INEVITABILE. A doua zi dupa ce un popor capturat de o mafie politica şi-ar cuceri libertatea, ar izbucni conflictele privind calea de urmat, tocmai pentru că lumea nu ar mai fi ţinută în hăţuri. De aceea, programul unei alianţe largi împotriva unui regim putred nu poate conţine proiecte particulare de societate, ci doar cadrul asigurării unui regulament just pentru negocierea dintre diversele proiecte legitime. Deci- reguli corecte de stabilire a compromisului, impus de fenomenul A, sa zicem- noua Constitutie.
B.) Uzurparea puterii- constatabilă din plin în istorie, încît putem consemna uzurpabilitatea instituţiilor menite asigurării corectitudinii jocului social, atacate de cei răi, cu mare succes. Statul şi legile fiind folosite de cei care acaparează puterea pentru a-şi exploata, domina şi domestici victimele prinse în plasa "legalităţii" emanate de sus în jos, cu sau fără aparenţe democratice.
Ironizind teoriile stupide ale "complotului", apăratorii legitimităţii neosclavagiste fac tot ce se poate pentru ca poporul să nu-şi dea seama că este manipulat şi jefuit sistemic, hipnotizat printr-o uriaşă farsă. Activiştii "anti-sistem" realizează ce se întîmplă în spatele decorului de mucava şi denunţă bandele care acapareaza puterea si transformă individul în pion, fără posibilitati de reacţie eficace. Dar, obnubilaţi de revoltă şi isterizaţi de conformismul majorităţii, ei neglijează importanţa fenomenului A, comiţînd un animism subtil, explicînd urîţenia lumii reale numai prin degradarea instituţiilor atacate de mafioţi. Acuză structurile, fabulînd patetic despre frumuseţea nativă a omului , rătacit de cîţiva stricaţi. Anarhiştii cred de exemplu că, o dată scăpat din chinga statului, omul va scăpa şi de condiţia sa de fiară şireată, obligată la o socialitate de care încearcă să profite. Corporaţiile sînt pe cale de a le servi o lecţie…. Nu numai răutatea canaliilor inhăitate ne-a adus aici, ci faptul că acestea pot profita de contradictorialitatea intrinsecă a condiţiei umane sociale. Dacă se uită de manifestarea fenomenului A, lupta civică se împotmoleşte în fals.
Cu aceaste scurte trimiteri de fundal, imi rezum părerea privind numitorul comun:
Baza lui firească este lupta pentru răsturnarea regimului actual. Ceea ce înseamnă să ataci prioritar problema B, conştient că problema A va putea fi abordată rezonabil , DUPĂ eliberare. In unele situaţii ( a se vedea lupta pentru independenţa a popoarelor asuprite colonial) scopul acesta este manifest suficient. Caci numai aparent el nu are decît conţinut reactiv. In realitate , a combate căpuşa care sufoca statul (şi prin el-societatea), înseamnă implicit un program politic- de tip curativ. Intii te faci bine dintr-o boala grava, dupa aceea lansezi noi proiecte. Patologia politica justifică platformele care se reduc la combaterea ei.
Numai că aceastea trebuie să fie complete. Adică să conţină ca obiective:
1. Libertatea. Răsturnarea de la putere a uzurpatorilor. Cu atenţia cuvenită pentru pregătirea şi ducerea acestui război.
2. Dreptatea. Cercetarea activităţilor distructive si pedepsirea exemplară a celor care au prădat comunitatea- încît sa fie anihilată puterea de revenire a microbilor şi întărita rezistenţa organismului colectiv.
3. Echitatea. Instituirea unor reguli de joc politic corecte si eficace (cinstite , juste , anti-patologice, sănătoase pentru societate) care sa pună bazele viitoarelor negocieri între interesele contrare (gestiunii faste a alteritatii).
Deci: programul de luptă, planul justiţiar şi noua constituţie. Si cam atît! Şi asa punctul 3 complică mult lucrurile. Dar dacă îl eludăm, riscăm repetarea aventurii comuniste: răsturnarea reuşită a unui regim , urmată de înlocuirea cu unul mult mai rău. "Performanţă" -reuşită şi în 1989, ceea ce a pus românii în gardă. Nu-i mai poţi chema spre necunoscut. Deci este obligatoriu ca un program de eliberare să propună o ordine mai dreaptă, un mod just de negociere socială. Dar nu mai mult! Atunci cînd, în numele eliberării ţării de hoţi, impui măsuri care ar trebui să facă obiectul unor negocieri politice civilizate, într-o ţară liberă, trădezi dorinţa de a captura pe alţii sub propriul steag. Care nu miroase a bine. Nu de noi stăpîni avem nevoie ci de călăuze în a ne stăpîni singuri libertatea.
Consider că aceia care încearcă un numitor comun mai mic decît acesta, nu au cum depăşi stadiul de vorbărie civică. Şi că aceia care încearcă mai mult, nu au cum cataliza alianţa necesară. Dacă interesul pentru această problematică ar fi viu, aş spera că această concluzie a studiului meu e o atenţionare/provocare utilă.
***
Recenta harţă dintre domnii Giovani Ţeavă (lider-promotor al mişcării Dacia: http://www.facebook.com/groups/141387601036/) şi Alex Imreh (lider-promotor al grupului Green: http://www.facebook.com/groups/ViitorulEsteVerde/) , mă provoacă la observaţii care nu vor place poate ambilor (sau altora, care se vor putea simti vizaţi), dar sint incadrabile în analiza care face obiectul spaţiului AER (http://www.facebook.com/groups/367470513272109/). Cred că avem de a face cu o contrapunere semnificativă, între două poziţii complementare, care nu găsesc echilibrul, de frica unui compromis. Aş trece de primul strat al fenomenului care ne costă atît: la noi dezbinarea are o putere devastatoare. Intrezăresc şi explicaţii nebanale, care ne-ar putea ajuta la meditaţie (dacă sîntem dispuşi).
Pentru domnul Ţeavă, critica actualului sistem socio-politico-economico-spiritual este total insuficientă. Singurul activism respectabil, pentru a nu promova o nemulţumire sterilă, trebuie să urmăreascaă împlinirea unui program politic alternativ, a unui proiect complet de societate, definit precis. Chiar şi în vederea federarii cu alte forţe antisistem, numitorul comun trebuie să fie gros, să conţină proiectul comun. Dar cum programul fiecărei grupări nu poate coincide cu al celorlalte, această poziţie maximalistă face imposibilă federarea , în vederea răsturnării puterii. Aşa că domnul Ţeavă nu putea ajunge decît la invitarea tuturor sub steagul mişcării sale. La fel cum domnul Cojocaru, nu se poate alia decît cu cei care îi promovează legea. Sau "legionarii"- cu nimeni . S.a.m.d.. Dar toţi cei care procedează astfel, care nu demonstrează o adevărată deschidere către alianţe (arătînd flexibilitate în stabilirea numitorului comun, întru lupta cu uzurpatorii statului) vor percepuţi ca ambiţioşi, veleitari, însetaţi de putere.
De partea cealaltă, domnul Imreh are o poziţie "minimalistă". Nici măcar denunţarea alegerilor nu-i pare obligatorie. Se codeşte, încît nu mai ştii ce vrea. Nu există un numitor comun al curentului său de contestare, căci fiecare membru al grupului e nemulţumit de altceva, altfel, în altă direcţie. Incît cei 24 de mii de membri "Green" nu sînt legaţi decît de faptul că primesc iîmpreună pe email o revistă colectivă, cu comentarii (critice) despre realitatea politico-economică. Suficient de ne-angajant ca să rămîi înscris, fără complicaţii. Tocmai pentru a nu sparge rîndurile unei asocieri atît de ambigui, domnul Imreh, captivat de sporirea numărului asociaţilor intru nimic, evită polarizarea cu obiective care să scoată la lumină diferenţele. Avem astfel de a face cu o agitaţie civică -supapă, utilă conştiinţelor ca exerciţiu intelectual de cetăţenie, dar care nu poate avea nici un rezultat pe cîmpul unde se duce lupta cu adevărat. Este spiritul în care s-au consumat energiile noastre din 1989 încoace, un fel de prelungire agonică a Pieţei Universităţii sau Alianţei Civice, de către cei care nu işi dau seama de sterilitatea acestei poziţii.
Cum să se înteleagă cei doi domni, care pornesc de la poziţii antagonice şi nu sesizează că ar avea de cîştigat luînd cîte ceva din viziunea opusă, încît să-şi amelioreze drumul propriu, nu foarte satisfăcător? Va căuta domnul Imreh în argumetul Ţeavă sugestii privind îmbunătăţirea programului său, excesiv de minimalist? Va găsi domnul Ţeavă în argumetul Imreh sugestii privind întărirea propriului drum, excesiv de maximalist? Ar fi un semn de inţelepciune, sau de punere a intereselor colective deasupra ambiţiilor proprii- pas pe care puţini îl pot face. Nu e nevoie să mi se spună că pot cădea şi eu în meteahna încrederii excesive în viziunea proprie. Ştiu să-mi aplic inducţia crudă….Imi voi spune totuşi punctul de vedere, pentru ca intervenţia mea să alimenteze dezbaterea privind calea optimă pentru agregarea unei alianţe, operaţie care nu ne reuşeşte de 23 de ani.
Eu cred că proiectul comun nu trebuie nici minimizat, nici maximizat- ci trebuie dozat adecvat scopului (facilitarea procesului de aliere a contestatarilor actualului regim). Care ar putea fi acest "cel mai mare numitor comun"- este o problemă critică, pe care o speram discutată cu folos în spatiul AER (pe care unii îl doresc un agregator direct al rezistentei, în timp ce eu l-am dedicat numai cercetării colective a problemei agregării- şi pentru ca nimeni să nu se simtă confiscat). Sigur că o formaţiune politică (de ce am evita termenul?) nu se poate rezuma la a critica un regim, ci trebuie să pună pe masă un proiect alternativ de societate, onorîndu-şi pretenţia de incubator de planuri de emancipare colectivă. Este mai mult decît firesc, este obligatoriu ca platforma unui partid (sau a unei organizaţii echivalente) să conţină un plan cît mai clar de reorganizare a societăţii. Doar că, sub nici o formă, un astfel de plan nu poate fi asumat de alte formaţiuni, cu care trebuie făcut front comun împotriva răufăcatorilor care au capturat naţiunea. Dacă fiecare încearcă să satelizeze pe ceilalţi spre programul său, federarea este imposibilă.
Zecile de grupări separate nu vor interesa electoratul, care cere unire, fie şi pragmatic. Dar fără un numitor comun , sau cu unul prea mic, alianţa nu poate apare ca o forţă coerentă sau credibilă, în care populaţia nemulţumită să aibă încredere. Este, de exemplu, insuficient - ca liant- sloganul "Sîntem împotriva actualului regim!". Căci urmeaza firesc întrebarea: "Şi ce veţi face voi, "aliaţii", a doua zi dupa ce îi răsturnaţi, împreună, pe actualii paraziţi ai puterii?" Şi dacă izbucnesc sloganuri contradictorii, fiecare mişcare parteneră propunînd altceva,este evident că se pune de babilonie, încît interesul pentru "frontul de eliberare" se va prăbuşi. Şi atunci? Cum atenuam acest aproape- paradox, pînă la pragul de a evada din blocaj?
Ioan Roşca , 15.11.2012
http://www.facebook.com/groups/36747...3561295329696/
http://www.piatauniversitatii.com/ne...rial-3-2012-11




