Chitu Constantin

Nu e nici usor si nici simplu de raspuns la intrebarea dlui Nicu Dorus. Domnia-sa pune intrebarea, daca inteleg eu bine, cam asa: cum se face ca cei multi ca numar, ce constituie o majoritate covarsitoare, poate si de peste 90% din totalul votantilor, nu-si impun propriul lor interes, partidul care i-ar reprezenta cel mai bine.

Pana acum politologii si filosofii ne-au facut capul mare cu separatiile puterilor (cum ar fi separatia dintre stat si societatea civila, dintre Biserica si stat, dintre executiv si legislativ etc). Dar nimeni nu s-a intrebat daca nu e cazul sa mai facem inca o separatie: separatia din interiorul societatii civile.

Societatea civila e privita asa, ca un monolit, ca o entitate bine sudata, unde membrii societatii traiesc intr-o desavarsita armonie, ca o famile mai mare si al carei inamic ar fi Statul (care trebuie minimalizat), ca potentiala institutie tiranica in devenire. In urma cu cateva secole, aceeasi societate, dar la vremea respective era “aliata” cu statul laic (lumea profana in general), lupta impotriva “dusmanului” comun al emanciparii omului de sub autoritatea si chiar tirania religioasa: Biserica.

Separatiile, cum spuneam, s-au oprit la granita societatii civile. Societatea civila insa nu numai ca nu e o unitate, o entitate, o comunitate de oameni care traiesc pe “civitas diaboli’ ca in “civitas dei” imaginata de Sfantul Augustin, sau in Empireul imaginat de Dante in “Divina Comedia”. Societatea civila e cat se poate de eterogenta . Aici, in cadrul societatii civile, intra, de-a valma, bogati si saraci. Sigur ca in cadrul societatii civile exista o multitudine de diversitati, dar ma voi opri la aceasta diversitate, cea dintre bogati si saraci, ca sa pot gasi un raspuns la intrebarea pusa de dl Nicu Dorus.

Daca societatea civila se grupeaza pe astfel categorii, diferentiate de avere (ca marime) sau de venituri, cum se face ca cei putini si bogati isi impun propriile lor interese, si asta in ciuda adevarului, mai mult decat evident, ca cei saraci si umili sunt zdrobitor de majoritari si ca, in aceste conditii, votul fiind egal, majoritatea ar putea sa-si impuna propriul ei interes. Ca cei putini si bogati isi impun propria vointa si propriul interes, este de netagaduit. Dovada cea mai vie este repartitia valorii nou create (a venitului net) la nivelul unei societati, cum ar fi PIB, ca instrument statistic, care exprima economic ceea ce numim noi valoarea adaugata. Cum se face deci ca, de vreme ce cei obiditi, cei umili si saraci, detin puterea (cel putin virtuala), ce le-o confera numarul, ca majoritate absoluta, PIB-ul sa fie repartizat atat de nedrept si in favoarea unei minoritati: oligarhia.

PIB-ul, in mare, arata cam asa: doua treimi profit (in folosul oligarhiei) si o treime salarii (partea ce revine celor pe care-i categorisesc ca saraci; sau, daca nu saraci, in orice caz cu venituri modeste si insuficiente). Cu alte cuvinte, desi noi, cei ce traim din salarii, suntem peste 90%, paradoxal sau nu, repartitia se face in beneficiul exclusiv al acestei minoritati. La prima vedere pare un lucru straniu, curios. Cum se face ca acei peste 90% nu constientizeaza ca detin o putere, puterea votului, si cum de nu se solidarizeaza pentru a modifica o stare de lucruri in repartitie, absolut nedreapta ?

Partidele care au vrut sa modifice aceste discrepante ale repartitiei in cadrul societatii civile au fost, de regula, cele cu ideologii colectiviste, socialiste sau comuniste. Dar asta se putea face doar “colectivizand” capitalul. Discrepanta aceasta, intre profit si salarii, pleaca de la proprietatea particulara asupra capitalului. Nu ca sustin eu acum proprietatea colectivista, dar adevarul asta este. O societate fundamentata pe proprietatea particulara asupra capitalului, cum e si societatea romaneasca de azi, si cum isi propune ca continue (desi pe alte fundamente morale decat cele oligarhice care guverneaza azi societate romaneasca) si Legea Cojocaru, nu poate face aceste separatii intre bogati si saraci. Poti fi un intreprinzator particular, cum ar fi o micro-intreprindere, si sa ai venituri mult mai mici decat un salariat. Asa incat, categoriile astea, de “salariu” sau de “profit”, nu ne ajuta sa ne lamurim. Astfel, a impartii societatea civila pe salariati si intreprinzatori (patroni), ca sa-i departajezi in avantajati si dezavantajati, nu te ajuta la nimic.

Concluzia e ca, in aceste conditii, confuze, nu poti sa spui de unde incepe casta oligarhica, de unde si pana unde clasa mijlocie, sau de unde si pana unde incepe categoria sociala ce traieste in modestie sau chiar mizerie materiala. Neputandu-le separa nicicum, atunci nici profilarea unei doctrine care sa-i reprezinte pe cei 90% nu mai pare posibila. De aceea exista atata confuzie doctrinara pe scena politica si de tot aceea e posibila coabitarea unor partide cu orientari doctrinare contradictorii.

Practic nu mai exista “stanga” si “dreapta” din punct de vedere politic, social si economic. Sa zicem totusi ca ar aparea un partid social-democrat (care nu contesta proprietatea particulara asupra capitalului, asa cum fac socialistii si comunistii) care sa redistribuie rezultatele muncii, in cadrul societatii, cu mai multa dreptate. Ca sa poti realiza un astfel de proiect politico-social, social democrat in speta, e nevoia ca dividendele (ce se deduc din profitul net) sa fie cumulate cu salariile, si, in acest fel, veniturile personale (salariu + dividende) sa fie impozitate progresiv.

Sa iau un exemplu intamplator: Daca Tiriac are venituri, cumulate, dividende plus salariu, de 100 milioane euro anual, atunci, pe principiul repartitiei facuta cu dreptate, lui Tiriac i-ar ajunge 20 milioane, iar ceilalti 80 sa fie redistribuiti, pe principii sociale si crestine,celor ce nu au, celor saraci. Numai ca, si aici este marea problema, prin asta, de-alde Tiriac, va transfera profitul (deci inclusiv dividendele) in alte tari printr-un extrem de greu de explicat mecanism al preturilor si costurilor. Impunand un impozit progresiv pe venituri, zici ca te carpesti si mai rau te rupi, cum se zice. In aceste conditii, oamenii politici constientizeaza ca a miza pe cartea impozitului progresiv pe venituri personale (salarii si dividende, cumulate) e imposibil. Repartitia, cel putin prin astfel de mijloace fiscale, in conditiile globalizarii, nu poate fi modificata in avanatjul celor saraci. O astfel de corectie a repartitiei, in avantajul celor cu venituri mici, se poate face majorand salariul minim pe economie, lucru despre care dl Cojocaru a vorbit de cateva ori. Numai ca, majorand minimul pe economie (sa zicem ca-l facem, de la 700, cat e acum, sa fie de 2500 lei/luna). In acest caz, la insolventele si falimentele societatilor comerciale de acum, se vor adauga altele. Aceste minime de salarii, o data majorate vor inmormanta firmele sub lespedea greutatii poverilor costului cu forta de munca. Deci nici asta nu e o solutie realizabila; poate doar cu conditia ca guvernul sa mearga la risc si sa zica ceva de genul: fie ce-o fi !

Toate aceste lucruri se intampla pentru ca politica internationalizarii comertului, a globalizarii si europenizarii lui, nu-ti permit sa aplici o politica sociala adecvata. Daca la alinierea preturilor energetice si ale materiilor prime mai adaugam si alinierea salariilor, am pus economia pe butuci. De aceea, dle Dorus, nu exista acele oferte politice sociale pentru care acea majoritate, de 90 %, sa opteze. Neavand oferte politice care sa insemne un minim de dreptate in repartizarea venitului net al sociatatii, nici alegatorul nu are ce vota. Neavand ce vota, puterea lui se scurge ca energia fulgerului prin paratrasnet. Eu nu cred ca n-ar intelege, mai ales atunci cand e vorba de repartitii si de majorari de salarii. Eu cred ca nu exista oferte politice sociale care sa vina in intampinarea acestor doleante ale oamenilor. Poporul alege, nu conduce, iar de ales n-are ce alege.

Cu cat lumea se tehnologizeaza, progreseaza, se dezvolta, si in masura in care capitalul tinde sa se concentreze in mana a cat mai putini oameni, cu atat munca omului va fi mai depreciate; iar ca o consecinta a acestei situatii veniturile salariale scad si somajul creste. Toate astea fac ca si pozitia salariatilor in cadrul societatii sa devine mai fragila. Pentru societatea romaneasca de acum, eu nu vad, in conditiile in care economia sta pe fundamental proprietatii particulare asupra capitalului, o alta solutie in afara celei a dlui Cojocaru si, suplimentar fata de proiectul dlui Cojocaru, consider stringent si necesar nationalizarea resurselor energetice si de materii prime (ca premiza de a creste competitivitatea produselor romanesti, la export, dar si pe plan intern, prin costul de productie).

Oamenii percep mai bine lucrurile directe, decat pe cele indirecte. Daca-i spui ca-i maresti salariul sau pensia, ceea ce e o forma directa de a venii in intampinarea dorintei lui, e simplu si reactioneaza pozitiv imediat. Daca-i spui insa ca ai un proiect de reforma, de democratizare a economiei, care ofera sansa unei dezvoltari a economiei si, cu o economie trezita la viata, pot fi marite salariile si pensile, atunci aceasta e o forma indirecta de exprimare si ai toate sansele sa nu fi inteles sau sa nu fi luat in seama.

Chitu Constantin
***

JACOTĂ PETRU spune: Observ, că nimeni nu discută despre o discriminare esenţială, faţă de cei care ar putea reprezenta cu adevărat în parlament poporul român. Dacă, pentru depunerea candidaturii trebuie să depui gaj 5 salarii medii, câţi cetăţeni oneşti faţă de poporul român, îşi pot permite acest lux?

***