Chitu Constantin

Reapare in discutie, din cand in cand, si de-a dreptul obsedant, ideea monarhiei. Oamenii in general simt nevoia unor raspunsuri oricat de simple si banale. Un raspuns la un fenomen, observabil prin simturi sau perceput gratie facultatii omului de a fi rational, fie el un raspuns din lumea stiintei sau din mediul politico-economic, se impune cu necesitate. Raspunsul nu merge insa intotdeuna la radacina adevarului. Raspunsul e adeseori unul care priveste doar o latura superficiala a problemei. Am sa dau un exemplu.

Daca intrebi un om nespecialist de ce se aprinde becul in camera, raspusul lui este ceva de genul: pentru ca ai apasat pe comutator. Daca insa intrebi un om de stiinta (fizician) de ce se aprinde becul, acesta, bun cunoscator al tainelor fizicii teoretice, iti va raspunde ca lumina este o energie rezultata din excitarea electronilor din atom si trecerea lor de pe un strat electronic pe altul. Lumina, cu alte cuvinte, din punctul de vedere a unui fizician, e o energie cuantificata, cuante de energie determinate de pendularea electronului de pe un strat electronic pe altul. Vedeti, asadar, cata diferenta intre un raspuns si altul, intre raspunsul simplu cu care se multumeste un neinitiat si raspunsul profund cautat de un fizician ? Cam asa stau lucrurile si in/cu politica.

Cand intrebi pe cineva de ce lucrurile merg prost in Romania – din prost in mai prost adica -, omul de rand iti va raspunde: din cauza clasei politice. Mai departe: daca-i intrebi care-i problema cu clasa noastra politica, de nu stie ori nu poate conduce o tara, raspunsul invariabil va fi: pentru ca e corupta. Clasa politica si coruptia (atributul ei fundamental) e calul de bataie al propagandei ideologice a capitalismului. Nu zic (Doamne fereste!) ca nu e adevarata afirmatia cum ca clasa politica romaneasca nu e corupta. E cat se poate de adevarata concluzia la care ajunge opinia publica – asa cum e adevarata si aprinderea becului la o apasare a comutatorului – , insa, pentru un om mai curios, care nu e satisfacut de acest mult prea banal raspuns, acesta nu e suficient, nu-i satisface setea de cunoastere.

Zilele trecute purtam un dialog cu un tanar putin mai orgolios. Din aproape in aprope, ajungem la concluzia ca Romania e o tara subdezvoltata pentru ca ea nu dispune de capitalul necesar pentru a creea locuri de munca, pentru dezvoltare. Buun, zic eu, si de ce nu exista capital ? Sa-ti dau un exemplu, imi zice tanarul orgolios. Guvernul a alocat cateva milioane de euro pentru sportul numit box. Cat ? intreb eu. In jur de 3 milioane de euro. Si crezi tu ca acele trei miloane de euro ar fi suficient cat sa scoti tara din subdezvoltare ? De ce dau eu astfel de exemple ? o sa va intrebati. Pentru ca vreau sa demonstrez ca acest mod, superficial dar si facil, de a trage concluzii, nu face decat sa-ti paralizeze intelectul, te face sa incremenesti intr-o concluzie care nu e cea mai buna si nici cea mai sugestiva. Daca te multumesti cu un astfel de raspuns, atunci intelectul tau isi continua, confortabil, somnul. De aceea e bine ca intotdeuna sa dai de inteles intelectului tau ca nu te satisface raspunsul dat si sa-l pui la munca in continuare, sa caute alte adevaruri, unele mai profunde. Altfel, intelectul se complace intr-o lancezeala a leneviei.

Nu e, deci, suficient ca crezi ca de vina e clasa politica corupta, si mai departe sa nu intelegi si sa nu mai cauti si alte raspunsuri. E necesar sa vezi si asta, dar nu e suficient. Nu e deajuns pentru ca aceasta concluzie superficiala nu-ti raspunde la multe intrebari, unele incomode, intrebari ale caror raspunsuri se intorc impotriva-ti ca bumerangul. Intelectul omului nu raspunde la intrebari care n-au fost puse. Toata lumea, aratand cu degetul inspre clasa politica, se debarazeaza de orice vina, aruncand-o in totalitate in carca ei. Numeni nu vede gunoiul din ochiul lui.

Incepusem (pentru ca n-am uita de unde am plecat) prin a spune ca vreau sa scriu iarasi despre monarhie. Monarhia – pentru mine- e un subiect cu un rol pur diversionist. Adica e un fel de a abate atentia publicului de la problema saraciei. Romanul de azi nu mai spera nimic, nu mai crede in nimic. Or, un popor fara speranta se mai numeste un popor disperat, iar un popor ajuns in pragul disperarii e un popor imprevizibil si predispus chiar la violenta. Un popor disperat e un popor pentru care lozinca “fara violenta” nu mai are nicio rezonanta si nicio relevanta. Un popor disperat poate fi un popor pentru care statul de drept nu e decat un moft al unei burghezii – tot mai parazitara pe masura ce timpul trece si integrarea e mai integratoare – care suge din sangele poporului pana-i ia toata vlaga, si in final chiar viata. Si metafora “suge din sangele poporului” nu e una fantasmagorica, ci una cat se poate de reala. Devalizarea bancilor, metamorfozarea fabricilor si uzinelor in fier vechi, aruncare economiei romanesti in bazinul rece al competitiei europene si/sau globale, e o forma prin care neo-burghezia romaneasca (care la origini a fost burghezie rosie, comunista) a supt si inca mai suge sangele poporului.

In fine, iarasi m-am indepartat de subiect: subiectul monarhiei. Pentru mine cel putin, ca om curios, care am cautat raspunsuri si in ceea ce numim noi putere politica, monarhia e un fel de ciucure pus pe crestetul statului. Monarhia mai poate fi asemuita cu pana de la palarie sau cu butonii de la maneca camasii. Monarhia e batista din buzunarul de la haina. Monarhia e lacul cu care cocota se machiaza la unghiile degetelor de la maini si de la picioare. Monarhia e machiajul prin care femeia isi ascunde brazdele lasate de/in timp pe tenul fetei.

Monarhia e o diversiune cu care anumiti jurnalisti vor sa intretina vie o flacara a sperantei. Monarhia e un pretext pentru ca jurnalistii manipulatori sa poata tine ascultatorii in priza. O speranta iluzorie induc in constiinte, dar totusi o speranta. Rolul clasei politice e sa minta, sa manipuleze, sa adoarma pana si contiintele cele vigilente si mai carcotase. Toata acesta propaganda, pusa in slujba merelui capital, e un fel de morfina care paralizeaza orice constiinta umana ce-ar putea face sufletul omului sa planga sau sa se revolte. Pentru asta insa e nevoie de jurnalisti, de … profesionisti in manuirea acestor constiinte ale noastre; constiinta ce nu inceteaza sa ne puna intrebari si sa ne ia la intrebari cand e cazul.

De ce e nevoie de jurnalisti ? Din acelesi motive din care e nevoie si de jandarmi. Jurnalistul tine sufletul omului sub control, pe cand jandarmul tine trupul lui sub control. Jurnalistii, chipurile, sunt ceva diferit de clasa politica, pentru ca ei nu fac … politica si, deci, sunt oarecum obiectivi. Ei se insinueaza a fi “de-ai nostri”. Nu este deloc adevarat. Jurnalistii, ca si politicienii, fac jocul aceleiasi clase sociale dominante: clasa burgheziei, o clasa tot mai acaparatoare, stapana peste tot si peste toate. Jurnalistii slugaresc – ca si jandarmii sub pretextul ca apara proprietatea – tot la darloaga capitalistului. Numai ca fiecare isi are rolul lui. De aceea, din cand in cand, mai ales cand tolba argumentelor si-a promisiunilor fara continut se goleste, se revine mereu cu/pe tema monarhiei.

Monarhul, in statul de drept al inceputului de secol 21, e ca musca la arat. Monarhul e ca popa care aprinde tamaie ca sa fie aruncate duhurile rele. Monarhul, intr-un stat modern si pretins democrat, e un parazit; tot asa cum e si trantorul in stupul de albine. Mi-e nu-mi place sa ma imbat cu apa rece. Nu ma imbat nici chiar cu vin pentru ca am dureri de cap cauzate de o migrena, dar cu apa rece nici atat. Ca monarhia reprezenta candva creierul si suveranul real al oricarui stat care opta pentru monarhie, asta e cu totul altceva. Monarhia din vremea lui Carol I era altceva decat e monarhia zilelor noastre. Nu discut acum despre cine a fost Carol I si cine a fost Cuza-Voda, ci doar despre prerogativele constitutionale ale monarhului adus tocmai din Prusia lui Otto Bismarck; iar asta s-a facut cu scopul ca Principatele Unite (unite la 1859) sa aiba recunoastera puterii imperiale a Prusiei si pentru a descuraja o posibila interventie otomana. Carol I numea primul ministru si, tot el, putea dizolva parlamentul. Or, astea sunt prerogative care atarna greu in balanta echilibrului puterii politice. Poate Presedintele, cu constitutia parlamentara de azi, sa faca acest lucru ? Evident, nu.

Lasand de-o parte influenta pe alocuri nefasta pe care au avut-o asupra destinului tarii noastre, pentru ca sa nu uitam ca ei au fost si sunt un fel de alogeni in mijlocul poporului roman, eu ma refer strict la ceea ce poate face un monarh in zilele noastre. Monarhiile secolului nostru au devenit un apendice in organismul unei natiuni. Suveranul de atunci, din punct de vedere doctrinar, era un hibrid politico-religios menit a impaca natura umana cu natura divina a omului. Azi, cand omul a fost abandonat definitiv si irevocabil in bratele propriei lui Ratiuni, natura divina a omului a cazut in desuitate. Dar ideea monarhica care se reaprinde la anumite interval de timp, si care se vantura pe la diverse emisiuni tv., e pernicioasa prin aceea ca intretine vie o iluzie, o speranta fara radacini in solul realitatii puterii.

Monarhia e si ea tot o minciuna politica ce devanseaza mereu confruntarea capitalismului din Romania cu realitatea cruda, nuda si dezamagitoare.

Monarhia e un pretext de amanare perpetua a unui raspuns franc, cinstit, din partea celor datori cu un raspuns: de ce-am ajuns noi (poporul roman) in aceasta infundatura a istoriei numita globalizare ? Capitalismul (prin clasa politica pe care o manevreaza prin fire invizibile) are de dat un raspuns pentru disperarea in care a fost adus poporul roman. Pentru a amana raspunsul sine die, apeleaza la astfel de siretlicuri mediatice. Vedeti, d-lor, gata, am gasit solutia. De-aia nu functioneaza bine angrenajul macanismului economiei de piata – al capitalismului deci – pentru ca ne lipseste o piesa, o biata rotita, iar acea rotita se numeste institutia monarhica. Monarhia nu va reveni niciodata in Romania, insa asta nu e important. Important e ca jurnalistii, pentru zecile de mii de euroi pe care-i incaseaza lunar de la de-alde Voiculescu, au front de lucru, au cu ce macina timpul unor gura-casca. Toata afacerea asta despre monarhie e un fel al lor de a bate apa in piua, de a juca batuta pe loc. Astfel, aceste trusturi media, au devenit niste uzine uriase ce fabrica vant. Totul e sa ti mintea romanului ocuptata cu ceva si sa-i mai dai o leaca de speranta, dar o speranta fara un suport real. Atunci, pe principiul ca omul are raspunsuri la toate, romanul isi va spune: uite, domnule, asta e solutia: monarhia.

Si, pentru a fi si mai convingatori, vin cu argument de te da pe spate. Unul dintre aceste argumente e si acela al stabilitatii si al puterii de cumparare a leului in perioada interbelica. Ati inteles deci, in vremea monarhiei germanice, Romania se batea pe burta cu Albionul (imperiul britanic) prin sudul Asiei; isi imparteau coloniile cu ei, asa de bine ajunsese Romania sub monarhia lui Carol al II-lea – cartoforul, cel care castiga la carti cu Malaxa, iar aia era spaga pentru comenzile de armament date industriasului roman. Deci, concluzia: inapoi la monarhie. Sa zicem, prin absurd, ca va reveni si monarhia, pusa ca un ciucure in crestetul statului roman. Si, ce-i cu asta ? Dupa un timp, lucrurile vor aluneca, in continuare, pe topoganul istoric. Da, dar pana atunci mai trec vreo 10, 15, 20 de ani.

Cate nu speram noi in urma cu 23 de ani, cand ni se vantura pe la nas binefacerile economiei de piata, cele ale capitalismului occidental. Totul s-a dovedit un balon de sapun, o bula, o facatura a unor insi deprinsi cu mestesugul inselatoriei. Capitalismul a fost si este bun pentru cateva mii de oameni (sa zicem cateva sute) – care sunt si cei mai vocali si cei mai puternici gratie puterii lor economice – care au facut parte din sistem si au participat la festinul devalizarii economiei romanesti. Hienele – fiindca exact ca niste hiene s-au comportat -, care faceau parte din sistem, au devorat cadavrul (hoitul) uriasului (economia roamneasca), iar in urma lor au aparut vile, masini de lux, trusturi media cu care prostesc poporul, conturi bancare in banci straine s.a.m.d. Capitalismul din Romania a demolat, dar de construit n-a prea construit. N-au construit pentru ca eu nu stiu sa construiasca. Meseria (priceperea) lor e cea de demolatori, de lichidatori. Ne-au aruncat doar pe noi in valurile reci al oceanului (economeiei competitionale europene si globale), insa ei au ramas pe corabie. Nu-s in stare sa puna fabrici pe roate si pe sine care sa poata functiona pe principiul concurentei si liberului schimb.

Ne predica noua, cu nonsalanta si nerusinare, liberul schimb, insa ei nu stiu sa bata niciun cui in aceasta constructie europeana si globala. Ei bine, asa cum a fost si cu miniciuna economiei de piata, asa va fi si cu minciuna politica a monarhiei.

Dupa alti 20 de ani, ca in romanul “Cei trei muschetari”, vom constata, mai deceptionati ca acum, ca ne va fi chiar mai rau decat ne e in prezent. Cu siguranta ca si atunci, ca si acum, se va gasi un alt pseudo- proiect politico-economic cu care sa fie iarasi amagita populatia. Chestiunea asta cu monarhia si cu iluzia prosperitatii romanului e ca atunci cand pui un morcov la botul calului, si-apoi el incepe s-o ia la trap dupa morcov. Alearga pana face infarct, dar la morcov tot nu va ajunge. Asa e si cu poporul roman. I se pune mereu un morcov dupa care el alearga, alearga, alearga,

… Morcovul care ni se pregateste acum se numeste monarhie. Ideea monarhiei e un sofism politic. Atat. E un fel de a trage de timp si de a se amana un raspuns sincer.