Ioan Roşca - Observaţii privind poziţia Consiliului Legislativ faţă de proiectul Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor

"Prezenta iniţiativă legislativă a cetăţenilor are ca obiect de reglementare revizuirea Constituţiei României, republicată, fiind formulată în temeiul art. 150 din Legea fundamentală. Conform Expunerii de motive, proiectul a fost elaborat astfel încât să reprezinte un model de stat "organic", care permite optimizarea eforturilor cu maximizarea rezultatelor. În fapt, este vorba de o rescriere a Legii fundamentale, pe alte principii, cu alte instituţii fundamentale ori cu menţinerea unora, dar având alte atribuţii, fără a ţine cont de principiile care decurg din legislaţia Uniunii Europene, având în vedere că România este stat membru al acesteia. Prin obiectul său de reglementare, iniţiativa legislativă se încadrează în categoria legilor constituţionale, fiind incidente prevederile art. 151 din Legea fundamentală."

"Semnalăm că în anul 2013 Consiliul Legislativ a mai avizat o iniţiativă cetăţenească privind revizuirea Constituţiei României, depusă de aceiaşi membri ai Comitetului de Iniţiativă ca şi cei ai prezentului proiect. Avizul Consiliului Legislativ nr. 308 din 22 aprilie 2013 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 23 mai 2013. Între cele două proiecte există însă numeroase diferenţieri, provenite şi din faptul că actualul proiect cuprinde mult mai multe intervenţii asupra Legii fundamentale decât precedentul."

"Semnalăm că, de principiu, Constituţia unui stat trebuie să reflecte realitatea prezentului, dar este necesar a previziona, pe cât posibil, şi evenimente viitoare care nasc situaţii nereglementate juridic. În acest context, apare necesară actualizarea normelor legale la noile realităţi, constatându-se, în acest sens, că "o lege fundamentală este oricând perfectibilă, trebuie doar cântărit atent momentul (când), metoda (cum) şi doza (ce) de perfecţionare care i se administrează".[*1] De aceea, majoritatea revizuirilor constituţionale sunt motivate de considerente interne, fie de natură politică, fie predominant juridică. Totodată, o revizuire constituţională trebuie să aibă un caracter fundamentat şi realizabil, adaptat condiţiilor materiale, sociale, politice şi juridice existente, în vederea îmbunătăţirii lor. Prezentul demers, prin modificările propuse, vizează, mai degrabă, unele condiţii ideale în viaţa unui stat, îmbinând protejarea intereselor cetăţeanului cu diminuarea şi controlul prerogativelor autorităţilor statului. Astfel de prevederi însă nu pot fi implantate în realităţile interne, unionale şi internaţionale.
*-*-*
[*1] Tănăsescu, E.S., "Revizuirea Constituţiei",(AICI)."

"Este, de asemenea, de relevat faptul că o Constituţie reprezintă baza întregului sistem juridic al unui stat şi trebuie să aibă un caracter vizionar pentru a răspunde cerinţelor şi necesităţilor actuale şi viitoare care apar în evoluţia unui stat, ea reflectând stadiul dezvoltării şi modernizării societăţii. Prin Constituţie sunt reflectate interesele tuturor cetăţenilor unui stat, imprimându-i astfel o valoare supremă ce determină respectul de care trebuie să se bucure Legea fundamentală. În Constituţia unui stat democratic sunt consacrate principiile vieţii economice, sociale, politice şi juridice, care îşi au corespondent în valorile fundamentale pe care statul le promovează şi le apără. Ca atare, Constituţia unei ţări reglementează aspectele cele mai importante şi generale ale ordinii juridice ale societăţii, principiile şi liniile directoare, formulate într-un limbaj concis, sobru, accesibil şi previzibil, fără detalierea unor aspecte care să încarce inutil normele constituţionale, aspecte ce vor fi reglementate în detaliu în legislaţia subsecventă. În acest context,precizăm că unele articole nou-introduse cuprind 13, 20, 25 de alineate, ceea ce contravine normelor de tehnică legislativă, iar conţinutul acestora nici nu ar putea fi cuprins în Legea fundamentală a unui stat.

Constituţia este principalul izvor de drept al unui stat, fiind clasată mai presus de toate celelalte izvoare de drept. Legile, ca acte juridice ale Parlamentului, sunt elaborate în conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei, fiind adoptate cu respectarea normelor fundamentale. Poziţia supraordonată a Constituţiei presupune că aceasta reglementează relaţiile sociale care sunt esenţiale pentru popor, stabilind principiile fundamentale pentru întregul drept, ramurile dreptului dezvoltând aceste dispoziţii de principiu. Se constată însă că prezentul proiect de revizuire încearcă să reglementeze unele situaţii care nu ar trebui să se regăsească într-o constituţie, ci în acte subsecvente, de natura legii."

"Sub aspectul condiţiilor de elaborare şi redactare a unui act normativ, prezentul proiect nu este redactat într-un limbaj juridic specific normativ, concis, clar, sobru şi precis, care să excludă orice echivoc (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.018/2010). Astfel, se formulează unele ipoteze juridice care, pe lângă caracterul permisiv, nerecomandat, creează şi situaţii nedorite. Este cazul dispoziţiilor art. 41 alin. (1.1), conform cărora "statul este obligat... să ofere locuri de muncă pentru toţi cetăţenii apţi de muncă şi care doresc să muncească" sau al dispoziţiilor art. 42 alin. (2), conform cărora "munca forţată, prestată în condiţii acceptabile biologic sau moral, este permisă...".

De asemenea, semnalăm că în proiect nu este utilizată o terminologie unitară, în conformitate cu prevederile Legii nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind utilizate concomitent noţiunile de autoritate legislativă, Parlament, Camera Reprezentanţilor. De asemenea, constatăm şi reglementarea unor instituţii care, în mod normal, nu trebuie prevăzute în Legea fundamentală, cum ar fi dispoziţiile privind Fondurile naţionale sau cele privind regimul monopolului de stat, rezervele internaţionale, protejarea concurenţei, protecţia consumatorilor, propuse la pct. 161-167, 170-173."

"Revizuirea Constituţiei este un proces firesc în contextul modificării continue a realităţilor vieţii sociale, însă aceasta nu poate fi realizată decât cu respectarea limitelor formale şi materiale prevăzute de Legea fundamentală. Aşa cum s-a precizat în doctrină, limitarea puterii constituante derivate de către cea originară "permite, în primul rând, o mai mare stabilitate a Constituţiei, iar, în al doilea rând, reprezintă încă o dovadă a faptului că prin legea fundamentală sunt consfinţite valorile esenţiale ale unei societăţi, unele dintre acestea fiind atât de importante încât limitează în acţiunea sa chiar puterea constituantă derivată" [*2]. În acest context, este de subliniat că limitele materiale ale revizuirii se impun indiferent care dintre subiectele de drept prevăzute de art. 150 din Constituţie ar fi iniţiatorul acesteia.

Din acest punct de vedere, se remarcă, în primul rând, că prezentul proiect cuprinde o modificare a însăşi dispoziţiei din cuprinsul art. 152 alin. (1) din Constituţie, prin care sunt stabilite limitele materiale ale revizuirii Constituţiei. Astfel, este eliminată interdicţia revizuirii prevederilor privind forma republicană de guvernământ, norma fiind corelată, de altfel, cu prevederea, în cuprinsul art. 1 alin. (2), din proiect a posibilităţii modificării, prin referendum naţional, a formei de guvernământ. O astfel de soluţie legislativă este însă inacceptabilă, întrucât excedează limitelor stabilite de legiuitorul constituant originar. Avem în vedere că, aşa cum s-a subliniat în doctrină, este de domeniul evidenţei "că o constituţie nu este doar o regulă fundamentală, ci că ea se bazează pe o serie de principii intangibile, în absenţa cărora ea îşi pierde raţiunea de a fi" [*3]. Astfel, nici modificarea normei care stabileşte limitele revizuirii şi nici modificarea normelor care reglementează valorile stabilite de aceasta drept intangibile nu pot fi acceptate, întrucât o astfel de soluţie legislativă ar fi contrară scopului iniţial al reglementării, constituind deci un abuz de drept [*4]. Menţionăm că schimbarea fundamentală a principiilor care stau la baza ordinii constituţionale actuale nu este imposibilă, dacă voinţa populară o impune, însă o astfel de modificare nu poate fi realizată pe calea unei revizuiri a Constituţiei, ci doar pe calea înlocuirii acesteia în întregime.
*-*-*
[*2] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, coordonatori, Constituţia României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 1.456.
[*3] Ibidem, pag. 1.459.
[*4] Idem.
*-*-*
Pe lângă soluţiile legislative deja analizate, proiectul supus avizării cuprinde o serie întreagă de dispoziţii prin care se depăşesc limitele revizuirii Constituţiei, după cum urmează:"

"Norma propusă la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (5), potrivit căreia respectarea hotărârilor judecătoreşti nu este obligatorie în cazul în care acestea "sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului" aduce atingere independenţei justiţiei, valoare fundamentală avută în vedere de art. 152 alin. (2), întrucât lasă la aprecierea unei entităţi nedefinite valabilitatea respectivelor decizii, care ar urma să fie supuse "judecăţii populare". În plus, adoptarea unui astfel de criteriu şi în ceea ce priveşte supremaţia Constituţiei şi obligativitatea legilor relativizează până la eliminare principiile de bază ale statului de drept, anulând, practic, principiile stabilite în cuprinsul întregii Constituţiei, care devine astfel o simplă declaraţie de intenţii."

"Norma propusă la art. I pct. 12 pentru art. 8 alin. (3), prin instituirea dreptului constituţional al partidelor politice de a urmări schimbarea ordinii de drept existente, fie chiar şi "pe căi democratice", constituie o încălcare a limitelor revizuirii Constituţiei, întrucât conferă partidelor politice îndreptăţirea de a iniţia sau de a susţine inclusiv modificări ale Legii fundamentale. Prin aceste dispoziţii se aduc atingere valorilor fundamentale protejate de art. 152, valori care se înscriu, toate, în cuprinsul noţiunii de "ordine de drept existentă"."

"La art. I pct. 16, completarea art. 13 cu norme prin care se instituie obligaţia utilizării exclusiv a limbii române în raporturile cu autorităţile publice, coroborată cu abrogarea art. 120, potrivit art. I pct. 133, precum şi cu lipsa unei norme de excepţie în cuprinsul titlului referitor la autorităţile locale (art. I pct. 158), elimină posibilitatea cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale în unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere semnificativă, prevăzută în prezent de art. 120 alin. (2). Întrucât această posibilitate reprezintă o garanţie a dreptului la identitate consacrat de art. 6 din Constituţie(2003), suprimarea acesteia încalcă limitele revizuirii, potrivit dispoziţiilor art. 152 alin. (2).

În plus, dispoziţia propusă pentru art. 13 alin. (2), referitoare la dezbaterile publice în limba română la toate nivelurile administraţiei publice, nu poate fi acceptată şi pentru că este în contradicţie cu obligaţiile asumate de România prin ratificarea, prin Legea nr. 33/1995, a Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, precum şi prin ratificarea, prin Legea nr. 282/2007, a Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992. În conformitate cu prevederile Cartei, la nivel constituţional se regăsesc în prezent norme care asigură posibilitatea folosirii limbii minorităţilor naţionale în învăţământ, justiţie, autorităţile administraţiei publice locale. Şi actualul proiect menţine, de altfel, unele dintre aceste soluţii legislative, cum ar fi, dispoziţiile art. 32 alin. (3) din Legea fundamentală, astfel cum sunt propuse la art. I pct. 32, potrivit cărora dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege. În acest context, amintim şi dreptul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice, care este consacrat de art. 128 alin. (2) din Legea fundamentală(2003), astfel cum este propus la art. I pct. 142."

"La art. I pct. 19, referitor la textul propus pentru art. 16 alin. (3), relevăm că eliminarea, din cuprinsul textului actual, a tezei a doua, care prevede, în prezent, drept garanţie a egalităţii în drepturi, obligaţia statului român de a garanta egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, reprezintă o suprimare a garanţiei principiului egalităţii în drepturi, depăşind astfel limitele revizuirii Constituţiei. Totodată, prin norma propusă pentru alin. (5) se instituie, în fapt, suprimarea definitivă a dreptului unor categorii de persoane de a ocupa funcţii publice. Observaţia este valabilă şi pentru art. 37 alin. (1), astfel cum este propus la pct. 37, în care trimiterea făcută la art. 16 alin. (5) are ca efect suprimarea unui drept fundamental, încălcându-se astfel limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin. (2)."

"Normele din cuprinsul art. 20, referitoare la efectele tratatelor internaţionale privind drepturile omului, propuse spre abrogare la art. I pct. 22, reprezintă garanţii ale tuturor drepturilor şi libertăţile cetăţenilor consfinţite prin Constituţie, astfel încât eliminarea lor reprezintă o încălcare evidentă a limitelor revizuirii Legii fundamentale prevăzute de art. 152 alin. (2)."

"La art. I pct. 26, norma propusă pentru art. 24 alin. (2), coroborată cu includerea avocaturii în cap. III "Autoritatea judecătorească", propusă în cuprinsul art. I pct. 148, are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului la apărare, respectiv aceea ca persoana să poată fi asistată de un avocat ales. Avem în vedere faptul că, spre deosebire de formularea actuală, din redactarea art. 24 alin. (2) lipseşte referirea la "avocatul ales", iar potrivit art. 132.1 alin. (4), "cererile de asistenţă adresate de părţile în proces barourilor sunt repartizate avocaţilor prin tragere la sorţi, organizată conform legii". Întrucât are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului la apărare, soluţia legislativă propusă prin proiect depăşeşte limitele revizuirii şi nu poate fi acceptată."

"Art. 44 alin. (6), astfel cum este propus la art. I pct. 46, prevede că stabilirea despăgubirilor în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau al utilizării subsolului proprietăţilor imobiliare pentru lucrări de interes general se face "potrivit legii". Reglementarea propusă înlocuieşte, astfel, prevederea în vigoare potrivit căreia, în aceste situaţii, despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. Această dispoziţie reprezintă o garanţie a dreptului de proprietate, care nu poate fi suprimată prin revizuirea Constituţiei. Avem în vedere faptul că, în lipsa oricăror alte limite constituţionale, "legea" la care face referire textul propus prin proiect poate stabili orice fel de criterii de despăgubire, inclusiv unele mai puţin avantajoase pentru proprietar."

"Cu privire la alin. (8) al art. 44, astfel cum este propus la art. I pct. 46, care are ca finalitate eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii, semnalăm că norma s-a regăsit şi în proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, asupra căruia Curtea Constituţională (C.C.) s-a pronunţat prin Decizia nr. 799/2011, reţinând că această prezumţie constituie o garanţie a dreptului de proprietate al persoanei. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea Constituţională (C.C.) a constatat că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia "Caracterul licit al dobândirii se prezumă" este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie. Curtea a subliniat în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, şi anume că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.

Pe cale de consecinţă, nici norma propusă pentru art. 44 alin. (9) nu poate fi acceptată, întrucât răstoarnă sarcina probei în raport cu reglementarea actuală, impunând persoanelor să probeze "caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor". O astfel de soluţie legislativă constituie, la rândul ei, o suprimare a garanţiei dreptului de proprietate prevăzută în prezent de art. 44 alin. (8) din Constituţie, care impune dovedirea caracterului ilicit al dobândirii bunurilor celui care invocă acest caracter."

"La art. I pct. 75, norma propusă pentru art. 72 instituie răspunderea parlamentarilor prin eliminarea celor două forme actuale ale imunităţii parlamentare. Din acest punct de vedere trebuie subliniat că, analizând o dispoziţie similară din cuprinsul unui proiect de revizuire a Constituţiei, [B]Curtea Constituţională a subliniat, în Decizia nr. 799/2011,că
...actuala reglementare a imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, respectiv lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului [alin. (1) al art. 72] şi inviolabilitatea parlamentarului [alin. (2) şi (3) ale art. 72], continuă tradiţia statului român ale cărei baze au fost puse încă din anul 1864.

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris prevedea în acest sens, în art. VII, că membrii Adunării Ponderatrice, ca de altfel şi membrii Adunării Elective, se bucură de "neviolabilitate", ei neputând fi arestaţi sau judecaţi pe timpul sesiunii parlamentare, cu excepţia flagrantului, şi numai după ce Adunarea a autorizat urmărirea. Instituţia imunităţii parlamentare a fost preluată şi întărită de constituţiile următoare, cu excepţia celor din perioada dictaturii comuniste.

Constituţia României din 1991 a consacrat din nou instituţia imunităţii parlamentare, abolită, practic, în perioada 1948-1989, aceasta căpătând o reglementare de principiu în acord cu constituţiile statelor europene, influenţate îndeosebi de modelul francez, care reglementează distinct lipsa răspunderii juridice şi inviolabilitatea. Astfel, instituţia imunităţii parlamentare este reglementată atât sub forma imunităţii pentru opinii, fiind general admis faptul că niciun parlamentar nu poate să fie urmărit, civil sau penal, pentru declaraţiile făcute şi voturile exprimate în exerciţiul mandatului, cât şi a imunităţii materiale, denumită şi imunitate relativă, neprofesională sau inviolabilitate, fiind admis, de regulă, că un parlamentar nu poate fi arestat, cercetat sau urmărit în materie penală, fără autorizarea Camerei din care face parte [de exemplu, constituţiile Belgiei (art. 58 şi art. 59), Finlandei (art. 30), Franţei (art. 26), Greciei (art. 60-62), Italiei (art. 68), Poloniei (art. 105), Portugaliei (art. 157), Spaniei (art. 71)]. Mai mult, în unele cazuri, chiar dacă parlamentarul a fost surprins în flagrant, el nu poate fi arestat decât dacă infracţiunea este pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 5 ani [constituţiile Croaţiei (art. 75), Macedoniei (art. 64), Sloveniei (art. 83)].

Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor. Astfel fiind, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect direct suprimarea unei garanţii care priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecărui parlamentar în parte, cu consecinţe grave asupra îndeplinirii de către Parlament a rolului său constituţional. În ceea ce priveşte persoana care ocupă demnitatea publică de parlamentar, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect suprimarea garanţiilor unor drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libertatea individuală şi libertatea de exprimare.

Pe cale de consecinţă, norma propusă pentru art. 72 la art. I pct. 75 depăşeşte limitele revizuirii prevăzute de art. 152 din Constituţie şi nu poate fi acceptată."

"La art. 96 alin. (7), astfel cum este propus la art. I pct. 102, dispoziţia referitoare la organizarea unui referendum pentru demiterea Preşedintelui României în cazul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte condamnarea pentru trădare a acestuia, precum şi cea referitoare la demiterea din funcţie a judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care au votat pentru condamnarea Preşedintelui în cazul în care "poporul, prin referendum, respinge propunerea de demitere a Preşedintelui" aduc atingere independenţei justiţiei. Supunerea unei decizii a instanţelor de judecată unui "control popular" exercitat prin referendum înfrânge orice regulă a statului de drept făcând inutilă, astfel, recurgerea la justiţie. Întrucât independenţa justiţiei reprezintă, potrivit art. 152 din Constituţie, o valoare care nu poate fi afectată prin revizuire, soluţia legislativă propusă prin proiect nu poate fi acceptată."

"Modificarea raportului dintre Guvern şi Parlament, prin prevederea, în cuprinsul art. 102 alin. (2), astfel cum este propus la art. I pct. 110, a subordonării Guvernului faţă de Preşedintele României care îi încredinţează mandatul, şi prin prevederea, în cuprinsul art. 103 alin. (1), propus la pct. 111, a numirii membrilor Guvernului de către Preşedintele României, Guvernul răspunzând numai în faţa acestuia [art. 109 alin. (1), propus la pct. 115] poate fi interpretată ca semnificând situaţia caracterizată de doctrină drept "falsă revizuire sau fraudă constituţională" [*5], adică "o modificare a regimului politic consacrat în textul iniţial al Constituţiei fără a se schimba în mod corespunzător şi cadrul constituţional" [*6]. În sistemul constituţional actual este "instituţionalizat modelul executivului bicefal sau dualist", potrivit căruia "puterea executivă este repartizată echilibrat între şeful statului şi Guvern"[*7] Prin normele propuse însă, concepţia legiuitorului constituant este radical modificată, Preşedintele României conducând "Autoritatea Executivă a statului român" şi răspunzând "în faţa poporului pentru buna funcţionare a Guvernului şi a tuturor instituţiilor publice care compun Autoritatea Executivă a statului", astfel cum prevede art. 80 alin. (1) şi (3), propus la art. I pct. 86.

Prin urmare, o astfel de modificare a raportului dintre autorităţile publice generează modificări esenţiale în cadrul regimului politic actual consacrat de Constituţie, putând fi interpretată ca încălcând limitele revizuirii.
*-*-*
[*5)] Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 204.
[*6)] idem
[*7)] C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 819.
*-*-*"

"Referitor la norma propusă la art. I pct. 115, pentru art. 109 alin. (2), potrivit căreia răspunderea penală a membrilor Guvernului urmează a fi stabilită prin lege, precizăm că soluţia legislativă similară, propusă într-un alt proiect de revizuire, a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 799/2011 a Curţii Constituţionale. Astfel, Curtea a reţinut că actuala consacrare constituţională a dreptului Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor constituie, din perspectiva membrilor Guvernului, o garanţie constituţională de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Cu alte cuvinte, prevederile art. 109 alin. (2) din Constituţie(2003) instituie o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale a libertăţii individuale a persoanei care ocupă funcţia de demnitate publică şi a dreptului său la apărare. Or, prin abrogarea dispoziţiilor menţionate, garanţia constituţională este suprimată, împrejurare ce este de natură a încălca prevederile art. 152 alin. (1) din Constituţie(2003)."

"Redactarea normei din cuprinsul art. 118.1 alin. (3), astfel cum este propus la art. I pct. 128, ar putea fi interpretată în sensul că, în cazul cetăţenilor care încalcă legile ţării, ar fi justificată încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. O astfel de soluţie legislativă nu poate fi acceptată, întrucât nicio împrejurare nu poate justifica încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ci doar, eventual, restrângerea exerciţiului acestora, în condiţiile art. 53 din Constituţie, rămas nemodificat. Precizăm că, potrivit acestei norme, restrângerea (nu încălcarea) exerciţiului drepturilor sau al libertăţilor poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, dacă este proporţională cu situaţia care a determinat-o şi dacă nu aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. Întrucât aceste elemente constituie garanţii ale tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prevederea, în legea de revizuire, a posibilităţii încălcării acestora este inacceptabilă în raport cu dispoziţiile art. 152 alin. (3) din Legea fundamentală."

"La art. I pct. 139, referitor la textul propus pentru art. 125 alin. (1), întrucât inamovibilitatea judecătorilor constituie o garanţie a realizării principiului independenţei justiţiei, eliminarea normei cu privire la acest aspect nu poate fi acceptată, întrucât depăşeşte limitele revizuirii Constituţiei consacrate de art. 152 alin. (2) din Legea fundamentală."

"Norma propusă la art. I pct. 146 pentru art. 131 alin. (1), prin eliminarea referirii la apărarea, de către Procuratură (actualul Minister Public), a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, încalcă limitele revizuirii, prin suprimarea unei garanţii a drepturilor şi libertăţilor."

"Din analiza proiectului, sub aspectul respectării limitelor revizuirii Constituţiei, reiese că cele mai importante dispoziţii ale acestuia se situează dincolo de "hotarul" stabilit prin prevederile art. 152 din Legea fundamentală. Întrucât readucerea respectivelor dispoziţii între limitele statornicite prin Constituţie nu este posibilă fără a afecta concepţia generală a proiectului, rezultă că acesta nu poate fi promovat în forma propusă. Cu toate acestea, precizăm că, şi în situaţia în care s-ar avea în vedere reformularea proiectului în scopul respectării limitelor revizuirii, există suficient de multe dispoziţii care, fără a depăşi aceste limite, nu pot fi promovate în forma propusă, fie pentru că instituie soluţii legislative inacceptabile sub aspectul respectării principiilor pe care se fundamentează statul de drept, fie pentru că nu se corelează cu reglementările Uniunii Europene şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, fie pentru că excedează cadrului reglementării fundamentale, învestite cu forţă juridică superioară, cuprinzând norme care nu au caracter de principiu sau de generalitate şi care nu trebuie să se regăsească la nivelul Legii fundamentale, astfel cum se va reliefa în cele ce urmează."

"Cu privire la textul propus la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (4), precizăm că principiul consacrat de dreptul constituţional este acela al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, şi nu al separaţiei şi echilibrului "autorităţilor statului", aşa cum se prevede în proiect. În acest context, precizăm că autorităţile statului sunt acele persoane juridice de drept public prin care puterea se exercită în stat. Aşa cum s-a subliniat în doctrină [*8], cele trei funcţii principale ale puterii sunt funcţia legislativă, cea executivă şi funcţia judecătorească. În acest context, precizăm că textul face referire la autorităţi care exercită funcţii ce nu pot fi asociate cu "puterea de stat" (autoritatea mediatică, financiară, electorală, statistică morală sau ştiinţifică).
*-*-*
[*8] Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României - Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pag. 5.
*-*-*"

"Cu privire la art. I pct. 7(ARTICOLUL 3.1: Reîntregirea Patriei), precizăm că norma propusă pentru art. 3.1 alin. (1) ridică problema succesiunii statelor din punct de vedere al dreptului internaţional, problemă care apare atunci când au loc modificări teritoriale care conduc la apariţia unor noi state. "Mutaţiile pe care un teritoriu este susceptibil să le sufere şi care dau naştere unor situaţii calificate în dreptul internaţional drept «succesiune»" [*9], sunt: reunirea mai multor state într-un singur stat; dezmembrarea unui stat; separarea sau secesiunea şi transferul de teritorii. Statul succesor nu este un simplu moştenitor al drepturilor şi obligaţiilor statului predecesor. În prezent, în dreptul internaţional contemporan, succesiunea statelor este reglementată prin Convenţia referitoare la succesiunea statelor la tratate, adoptată la Viena în anul 1978 şi prin Convenţia referitoare la succesiunea statelor în ceea ce priveşte bunurile, arhivele şi datoriile, adoptată la Viena în anul 1983. Mai mult, Guvernul României a încheiat înţelegeri internaţionale referitoare la acest aspect, cum ar fi Protocolul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Croaţia privind succesiunea la acordurile încheiate între România şi Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, semnat la Bucureşti la 5 martie 2004, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 951/2004. Prin urmare, statul român nu poate fi continuatorul statului naţional şi unitar menţionat în text, aşa cum se propune prin proiect.
*-*-*
[*9] Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, Editura All Beck, 2005, pag. 41 şi urm.

Având în vedere că alin. (2) prevede că "poporul român militează şi acţionează necontenit şi paşnic, pentru Reîntregirea Patriei (...) cu respectarea prevederilor tratatelor şi dreptului internaţional", precizăm că modalităţile de modificare a teritoriului admise de dreptul internaţional contemporan sunt următoarele [*10]: modificările intervenite ca urmare a procesului de decolonizare; desprinderea unor teritorii de la un stat şi formarea unui [*11] sau unor state independente [*12]; alăturarea la teritoriul unui alt stat ori alăturarea unor state, în întregul lor, la alte state [*13]. Indiferent, însă, de modalitatea de dobândire sau de modificare a teritoriului, admisă de dreptul internaţional, aceasta trebuie să aibă ca fundament consimţământul liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriul în cauză [*14]. În caz contrar, s-ar încălca cel puţin două dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional, şi anume: neamestecul în treburile interne ale altor state şi dreptul popoarelor la autodeterminare. Prin urmare, referirea, în cuprinsul normei, la acţiunile poporului român pentru "Reîntregirea Patriei" vine în contradicţie cu principiile dreptului internaţional.
*-*-*
[*10] idem, pag. 147.
[*11] De exemplu desprinderea Norvegiei de Suedia în anul 1905.
[*12] Destrămarea URSS şi a RSF Iugoslavia.
[*13] Cazul celor două state germane în anul 1990.
[*14] Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, Editura All Beck, 2005, pag. 147.
*-*-*"

"Norma propusă la art. I pct. 9 pentru art. 5 alin. (1.3) se referă la "genocidul antiromânesc de după 1944", fără ca această noţiune să fie circumscrisă vreunei definiţii care să facă posibilă stabilirea criteriilor pe baza cărora s-ar putea realiza constatarea "participării la genocid"."

"La art. I pct. 10, referitor la norma propusă pentru art. 6 alin. (4) şi (5), precizăm că recensământul reprezintă o operaţiune statistică, astfel încât nu poate avea efect constitutiv de drepturi pentru anumite categorii de persoane, aşa cum se prevede în proiect."

"La art. 8 alin. (5), astfel cum este propus la art. I pct. 12, calificarea partidelor drept "persoane juridice de drept privat" nu este corectă, în raport cu statutul constituţional al acestor entităţi. Aşa cum s-a precizat în doctrină [*15], "scopul asocierii în partide politice se delimitează de scopurile celorlalte asociaţii: scopurile partidelor politice sunt, pe de-o parte, formarea şi exprimarea opiniilor politice ale cetăţenilor, manifestarea libertăţii politice a acestora, conturarea şi consolidarea societăţii politice şi, pe de altă parte, obţinerea majorităţii sufragiilor cetăţenilor pentru cucerirea şi exercitarea puterii prin realizarea propriului program politic".
*-*-*
[*15] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, coordonatori, Constituţia României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 84.
*-*-*"

"La art. I pct. 14, referitor la norma propusă pentru art. 11 alin. (2) teza finală, semnalăm faptul că, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional este reglementată posibilitatea încheierii, de către stat, a unor tratate care pot fi, în totalitate sau în parte, declarate secrete, în măsura în care acestea cuprind informaţii clasificate. În acest sens, menţionăm şi faptul că, în prezent, România este parte la mai multe instrumente juridice internaţionale care au ca obiect de reglementare protecţia informaţiilor clasificate, dintre care amintim, cu titlu de exemplu: Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovace privind protecţia reciprocă a informaţiilor, a materialelor şi a documentelor secrete de stat, semnat la Bratislava la 3 septembrie 1999, ratificat prin Legea nr. 173/2000, şi Acordul între statele membre ale Uniunii Europene, reunite în cadrul Consiliului, privind protecţia informaţiilor clasificate schimbate în interesul Uniunii Europene, semnat la Bruxelles, la 25 mai 2011, ratificat prin Legea nr. 64/2013.

Menţinerea prevederii potrivit căreia tratatele nu pot avea clauze secrete ar conduce la neîndeplinirea, de către România, a obligaţiilor asumate pe plan internaţional, fiind în contradicţie cu norma prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol. Mai mult, art. 17 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare, enumeră informaţiile care intră în categoria informaţiilor secrete de stat, aici regăsindu-se, inclusiv, relaţiile şi activităţile externe ale statului român, care, potrivit legii, nu sunt destinate publicităţii, precum şi informaţiile altor state sau organizaţii internaţionale, faţă de care, prin tratate ori înţelegeri internaţionale, statul român şi-a asumat obligaţia de protecţie."

"La art. I pct. 14, referitor la art. 11 alin. (6), semnalăm că soluţia legislativă propusă ar implica o reanalizare a tuturor tratatelor internaţionale la care România este parte, pentru a se stabili dacă prevederile acestora sunt sau nu sunt contrare intereselor naţionale, în raport cu noile dispoziţii constituţionale. O astfel de operaţiune juridică este imposibilă, atât din punct de vedere al principiilor dreptului intern (tratatele respective făcând deja parte din ordinea juridică naţională), cât şi din punct de vedere al regulilor dreptului internaţional. Astfel, chiar dacă s-ar accepta că o entitate (nedefinită în cuprinsul normei propuse) ar stabili că anumite tratate sunt "contrare intereselor naţionale", supunerea lor "aprobării poporului, prin referendum naţional, iniţiat de cetăţeni, potrivit legii" ar fi imposibilă, întrucât respectivele tratate sunt deja în vigoare şi produc efecte.

Singura modalitate prin care, eventual, ar putea fi supuse aprobării poporului aceste tratate ar fi prealabila lor denunţare, urmată de o nouă negociere, semnare şi aprobare a acestora, fapt care ar putea reprezenta, de fapt, o nerespectare de către România a obligaţiilor asumate pe plan internaţional."

"La art. I pct. 20, semnalăm că norma propusă pentru art. 17 alin. (2), referitoare la dubla cetăţenie, nu se încadrează tematic în obiectul de reglementare al articolului, respectiv "Cetăţenii români în străinătate". Pe de altă parte, soluţia legislativă propusă este cel puţin discutabilă, având în vedere că impune cetăţeanului să decidă cu privire la sfera noţiunii de "interese ale României" şi "să aleagă cetăţenia care îi convine"."

"La art. I pct. 29, referitor la art. 29 alin. (1), precizăm că teza finală a normei, prin care se exclude posibilitatea "penalizării" "delictelor de opinie" face imposibilă angajarea răspunderii civile în cazul exprimării unor afirmaţii calomnioase, fapt care nu poate fi acceptat."

"Norma propusă la art. I pct. 31 pentru art. 31 alin. (2.1) este redactată ambiguu, formularea putând fi interpretată în sensul instituirii obligaţiei personalului salarizat din fonduri publice de a face publice toate achiziţiile realizate, soluţie legislativă excesivă, în mod evident."

"La art. 32 alin. (2), astfel cum este propus la art. 1 pct. 32, semnalăm că eliminarea posibilităţii desfăşurării învăţământului într-o limbă de circulaţie internaţională şi în cadrul unităţilor de învăţământ de stat constituie o restrângere a dreptului la învăţătură, generatoare de discriminare pentru persoanele care nu dispun de posibilităţile materiale de a urma cursurile unor "şcoli private"."

"Norma propusă la art. I pct. 33 pentru art. 33 alin. (1.2), prin referirea la "degradarea conştiinţelor", la "intoxicarea informaţională" şi la "supunerea la condiţii de viaţă degenerative" este lipsită de precizia şi claritatea cerute de stilul normativ."

"Referitor la art. 34 alin. (1), astfel cum este propus la art. I pct. 34, precizăm că statul nu poate garanta "dreptul la sănătate fizică şi mentală", ci poate avea obligaţia de a lua măsurile necesare pentru ocrotirea sănătăţii populaţiei, aşa cum se prevede în textul actual al art. 34 alin. (1). În ceea ce priveşte referirea expresă la calitatea hranei, precizăm că aceasta nu este necesară, întrucât rezultă din prevederea, în alin. (2), a obligaţiei statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Totodată, menţionăm că obligaţia statului de a lua măsuri pentru a asigura "accesul cetăţenilor la alimentaţie naturală, apă curată şi aer curat" prevăzută în norma propusă pentru art. 34 alin. (1.1) rezultă din dispoziţiile art. 35, potrivit cărora statul trebuie să asigure cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. De altfel, precizăm că formularea propusă prin proiect este discriminatorie, întrucât textul se referă exclusiv la "cetăţeni", în vreme ce prin art. 35 alin. (1) dreptul la un mediu sănătos este recunoscut, aşa cum este şi firesc, "oricărei persoane" aflate pe teritoriul României, nu doar cetăţenilor români."

"Cu privire la art. 34 alin. (5), astfel cum este propus la art. I pct. 34, precizăm că, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, politica în domeniul comerţului intră în competenţa exclusivă a Uniunii Europene. În acest sens, potrivit art. 207 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, "Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile care definesc cadrul în care este pusă în aplicare politica comercială comună". În cazul în care trebuie negociate şi încheiate acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori organizaţii internaţionale, se aplică prevederile art. 207 şi 218 din acelaşi tratat. În consecinţă, interdicţia prevăzută în cuprinsul normei de la alin. (5) al art. 34 este contrară dreptului Uniunii Europene."

"La textul propus la art. I pct. 43 pentru art. 41 alin. (2.1), sintagma "raporturi de muncă abuzive" este restrictivă, având în vedere că există persoane care îşi desfăşoară activitatea şi în temeiul altor modalităţi legale decât în temeiul unui raport de muncă, cum ar fi raporturile de serviciu, reglementate prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici."

"Norma din cuprinsul art. 42 alin. (2), astfel cum este propusă la art. I pct. 44, prin care anumite activităţi sunt considerate "muncă forţată permisă" nu este corelată cu dispoziţiile art. 4 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora desfăşurarea muncii în situaţiile enumerate la lit. a)-c) nu se consideră muncă forţată."

"Modificarea art. 44 alin. (2) astfel cum este propusă la art. I pct. 46, în sensul excluderii menţionării posibilităţii cetăţenilor străini şi apatrizilor ca, în anumite condiţii, să poată dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, nu poate fi acceptată, întrucât acordarea acestei posibilităţi este necesară ca urmare a faptului că România este stat membru al Uniunii Europene cu drepturi şi obligaţii depline. Pentru acest motiv, ţara noastră trebuie să respecte reglementările Tratatelor Uniunii Europene, inclusiv cele referitoare la asigurarea liberei circulaţii a persoanelor (art. 45 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene). Această posibilitate a fost acordată prin Legea de revizuire a Constituţiei din anul 2003.

Precizăm că, analizând respectiva normă, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 148/2003, a subliniat următoarele: Integrarea României în Uniunea Europeană presupune respectarea dispoziţiilor acquis-ului comunitar privitoare la libera circulaţie a capitalurilor, la drepturile cetăţenilor europeni de a investi şi de a dobândi bunuri în condiţii de egalitate cu cetăţenii români. Curtea Constituţională observă că posibilitatea realizării acestor obiective este îngrădită de dispoziţiile art. 41 alin. (2)[Constituţia României 1991] teza finală din Constituţia României, prin care se interzice cetăţenilor străini şi apatrizilor să dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor. Pentru înlăturarea acestei interdicţii şi pentru instituirea unor garanţii ale dreptului de proprietate privată se propune modificarea art. 41[Constituţia României 1991]. Prima modificare vizează denumirea articolului, în sensul că, în locul denumirii "Protecţia proprietăţii private", se propune sintagma "Dreptul de proprietate privată". Cea de-a doua modificare vizează chiar alin. (2) al art. 41[Constituţia României 1991].

În noua redactare proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, iar cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea organică, precum şi prin moştenire legală. Curtea Constituţională constată că sunt înscrise în această nouă redactare suficiente garanţii constituţionale pentru exercitarea acestui drept în conformitate cu interesul general şi cu respectarea prevederilor acquis-ului comunitar.

Pe cale de consecinţă, este evident că nu poate fi acceptată modificarea art. 44 alin. (2), întrucât se exclude posibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor ca, în anumite condiţii, să poată dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor."

"Normele din cuprinsul art. 44 alin. (17) şi (18), astfel cum sunt propuse la art. I pct. 46, prin reglementarea exproprierii drept sancţiune pentru neîndeplinirea anumitor obligaţii, vin în contradicţie cu alin. (3) al art. 44, rămas nemodificat, potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Precizăm că o eventuală extindere, la nivel constituţional, a cazurilor în care se poate dispune exproprierea ar încălca limitele revizuirii Constituţiei, prin suprimarea unei garanţii a dreptului la proprietate. În acest context, precizăm că şi normele propuse pentru art. 44 alin. (11), precum şi pentru art. 135.1 alin. (2) (propus la art. I pct. 161) au ca efect, de fapt, operarea unor exproprieri în ceea ce priveşte "baza materială a autorităţilor şi instituţiilor publice" sau "capitalul vândut de statul român până la data intrării în vigoare a prezentei legi"."

"La art. I pct. 47, referitor la art. 45 alin. (4), apreciem că soluţia legislativă privind prevederea competenţei exclusive a instanţelor judecătoreşti de a autoriza desfăşurarea de activităţi economice nu se justifică, întrucât excedează funcţiei judiciare pe care o îndeplinesc respectivele instanţe."

"Semnalăm faptul că denumirea propusă la art. I pct. 48 pentru art. 46.1, şi anume "Dreptul la locuinţă", nu este în concordanţă cu prevederile art. 31 din Carta socială revizuită, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999. Potrivit Cartei, în vederea asigurării exercitării efective a dreptului la locuinţă, părţile se angajează să ia măsuri destinate: să favorizeze accesul la locuinţă la un nivel adecvat; să prevină şi să atenueze lipsa locuinţelor în vederea eliminării progresive a acestei situaţii şi să facă accesibil costul locuinţei pentru persoanele care nu dispun de resurse suficiente. Prin urmare, există o neconcordanţă între denumirea articolului şi conţinutul acestuia, ceea ce conduce la dificultate în aplicarea prevederilor Cartei. Precizăm că prin legea de ratificare România a făcut rezervă cu privire la aplicarea art. 31 din Cartă. Pe de altă parte, referitor la norma din art. 46.1 alin. (3), precizăm că gajul nu poate fi constituit decât în ceea ce priveşte bunurile mobile, nu şi imobilele, aşa cum prevede textul."

"La art. 49, astfel cum este propus la art. I pct. 50, considerăm că prin modificarea propusă, respectiv înlocuirea sintagmei "copii şi tineri" prin cuvântul "minori", se restrânge aria persoanelor care beneficiază de protecţie."

"La art. I pct. 59, referitor la art. 60, instituirea obligaţiei Avocatului Poporului ca, în raportul anual, să facă aprecieri asupra modului de respectare a "contractului electoral" de către cei aleşi în funcţii publice excedează obiectului de activitate al acestei instituţii, astfel cum este stabilit la art. 58 alin. (1) - propus la art. I pct. 57."

"Referitor la textul propus la art. I pct. 62 pentru art. 61 alin. (4), potrivit căruia Parlamentul este alcătuit dintr-o singură Cameră, semnalăm că o astfel de soluţie legislativă a fost prevăzută şi în proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei asupra căruia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 799/2011. Cu această ocazie, instanţa de contencios constituţional a arătat că această modificare nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art. 152 din Constituţie, ci reprezintă exclusiv o opţiune politică asupra căreia se vor pronunţa participanţii la procedura de revizuire a Constituţiei. Nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea acestei opţiuni, tradiţia statului român şi avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport cu cea unicamerală.

Curtea a reţinut în acest sens că, în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin "Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris" al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când reprezentanţa naţională era unicamerală - Marea Adunare Naţională. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului. Constituţia din 1991 a preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menţinută cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcţional."

"La art. I pct. 63, referitor la art. 62, este de discutat dacă excluderea dreptului la un loc de deputat pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, prevăzut în prezent de art. 62 alin. (2), nu este de natură a crea o discriminare între cetăţenii care aparţin unor minorităţi naţionale. Avem în vedere că, aşa cum s-a subliniat în doctrină [*16], această prevedere constituţională "permite cetăţenilor care aparţin unei minorităţi naţionale să-şi manifeste vocaţia electorală în cadrul unei organizaţii reprezentative". Totodată, în literatura de specialitate [*17] s-a reţinut că norma "reprezintă una din modalităţile prin care cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale îşi realizează propriile aspiraţii, la nivelul reprezentanţei naţionale".*-*-*
[*16] Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ion Deleanu, Florin Vasilescu, Antonie Iorgovan, Ioan Vida, Constituţia României - comentată şi adnotată, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, pag. 139.

[*17] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 612.
*-*-*"

"La art. I pct. 74, referitor la art. 71 alin. (2.2), precizăm că stabilirea pedepsei în cazul săvârşirii unor infracţiuni nu poate fi realizată prin norme constituţionale, ci doar prin norme de drept penal. Observaţia este valabilă pentru toate situaţiile similare din cuprinsul proiectului."

"La art. I pct. 78, referitor la norma propusă pentru art. 74, soluţia legislativă privind eliminarea limitărilor referitoare la domeniul de reglementare a iniţiativelor legislative cetăţeneşti, prevăzute în prezent de art. 74 alin. (2), este discutabilă. Menţionăm că, în doctrină, s-a subliniat că problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea au fost excluse din obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor pentru a se evita propunerile legislative demagogice [*18].*-*-*
[*18] Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României - Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pag. 172.
*-*-*"

"La art. I pct. 83, referitor la art. 79, semnalăm că se propune schimbarea regimului juridic al instituţiei Consiliul Legislativ, din organ consultativ de specialitate al Parlamentului în instituţie publică autonomă, condusă de un preşedinte ales de popor. Prin această schimbare nu mai este precis conturată natura juridică a instituţiei şi nici rolul exact al acesteia. Pe de altă parte, modalitatea alegerii în acest fel a preşedintelui Consiliului Legislativ pare excesivă în raport cu atribuţiile pe care le îndeplineşte."

"La art. I pct. 87, referitor la art. 81 alin. (1.2), stabilirea prin Programul Naţional de Dezvoltare a României a dinamicii indicatorilor economici şi sociali prevăzuţi la lit. a)-k) este specifică unei economii planificate, şi nu economiei bazate pe libera iniţiativă şi concurenţă, aşa cum se prevede în cuprinsul art. 135 alin. (1), propus la art. I pct. 160."

"Norma propusă la art. I pct. 91pentru art. 85 alin. (1) lit. k), prin instituirea unei sancţiuni radicale - dizolvarea Parlamentului în cazul nerespectării unui termen destul de scurt de 60 de zile în care trebuie să se pronunţe asupra respectivelor proiecte de lege - este de natură a avea efecte negative atât asupra calităţii actului de legiferare, cât şi asupra stabilităţii politice a ţării."

"În cuprinsul normei prevăzute la art. I pct. 127 pentru art. 118 alin. (1) teza finală se prevede faptul că armata română nu poate participa decât la operaţiuni militare care au ca scop eliberarea teritoriilor ocupate vremelnic de agresori externi şi neutralizarea capacităţilor militare ale agresorilor, ceea ce exclude, între altele, şi participarea armatei române la operaţiuni de menţinere a păcii şi a securităţii internaţionale. Acest fapt contravine prevederilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, care, la art. 43, dispune următoarele: "Toţi Membrii Naţiunilor Unite, spre a contribui la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, se obligă să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea sa şi în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forţele armate, asistenţă şi înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale." Prin urmare, menţinerea, în cuprinsul proiectului, a normei, în actuala redactare, va atrage răspunderea internaţională a statului român, pentru neîndeplinirea obligaţilor asumate."

"La art. 125 alin. (2.2), astfel cum este propus la art. I pct. 139, prevederea sancţiunii revocării din funcţie a judecătorilor "care s-au făcut vinovaţi de decizii greşite", în lipsa oricăror altor circumstanţieri, este de natură a afecta principiul independenţei judecătorilor."

"Norma propusă pentru art. 127 alin. (5) la art. I pct. 141, referitoare la punerea la dispoziţia publicului, pe internet, a conţinutului dosarelor de judecată, este de natură a încălca dreptul la viaţă intimă, familială şi privată consacrat de art. 26, soluţia legislativă fiind, pentru acest motiv, inacceptabilă."

"La art. 134.5 alin. (5), astfel cum este propus la art. I pct. 154, referirea din teza finală la "sancţiunile prevăzute de lege pentru dare şi luare de mită" este greşită, întrucât sub denumirea de "mită electorală" sunt reunite fapte care nu au vreo legătură cu infracţiunile de luare şi dare de mită."

"Din redactarea propusă la art. I pct. 157 pentru art. 134.8 alin. (4)-(7) rezultă că Autoritatea Ştiinţifică ar reprezenta o adevărată "forţă conducătoare" a societăţii, întrucât programele asumate de candidaţi, precum şi iniţiativele legislative şi proiectele finanţate de la bugetul public naţional trebuie să se coreleze cu Strategia de dezvoltare a României, elaborată de respectiva Autoritate. O astfel de reglementare, care conferă unei autorităţi o putere supraordonată tuturor celorlalte autorităţi ale statului, este în dezacord cu principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat."

"Normele referitoare la autorităţile locale, astfel cum sunt propuse la art. I pct. 158, cuprind în detaliu atât modalitatea de alegere, cât şi organizarea şi funcţionarea respectivelor autorităţi. Precizăm că astfel de reglementări trebuie să se regăsească în lege, şi nu în Constituţie."

"În ceea ce priveşte instituirea, potrivit art. I pct. 159, a "Asociaţiilor comunitare", apreciem că aceasta nu face decât să multiplice în mod inutil numărul de entităţi care reprezintă interesele comunităţilor locale. Dincolo de această observaţie, trebuie precizat că instituirea, la nivelul Legii fundamentale, prin dispoziţiile art. 134.84 lit. j), a atribuţiei unei entităţi de a organiza "manifestaţii de protest ale membrilor" împotriva actelor normative, împotriva autorităţilor publice sau împotriva operatorilor economici, indiferent de motivul organizării respectivelor manifestaţii, reprezintă o modalitate de instigare la rezolvarea pe calea "presiunii străzii" a unor probleme care trebuie soluţionate prin recurgerea la proceduri şi mecanisme de control prevăzute de lege. Desigur că "dreptul de a protesta" este o componentă esenţială a libertăţii de exprimare, însă nu este necesară reglementarea, ca "atribuţie" a unei entităţi, de "a organiza manifestaţii de protest"."

"În legătură cu textul art. 135 alin. (2) lit. d), propus la art. I pct. 160, precizăm că norma nu este corectă, întrucât veniturile obţinute din muncă aparţin prestatorilor muncii, prin urmare nu pot fi supuse unei "distribuţii echitabile" din partea statului. Referitor la Fondul Naţional de Capital Distributiv, care urmează "să fie utilizat pentru împroprietărirea cetăţenilor ţării cu capital productiv", semnalăm că norma propusă la alin. (2) lit. e) tinde să aducă atingere dreptului de proprietate privată al cetăţenilor, garantat de Constituţie, precum şi proprietăţii publice şi private a statului."

"La art. I pct. 161, referitor la art. 135.1, norma de la alin. (7) este în contradicţie cu alin. (9) al aceluiaşi articol, potrivit căruia sumele sunt transformate în cote individuale şi alocate prin concursuri de proiecte."

"Iniţiativa legislativă cetăţenească cuprinde reglementarea unor instituţii care, în mod normal, nu trebuie prevăzute în cuprinsul Legii fundamentale, cum ar fi dispoziţiile privind fondurile naţionale de la art. 135.1, 135.2, 135.3, 135.4, 135.5, 135.6, 135.6, astfel cum sunt propuse la art. I pct. 161-167. Mai mult, potrivit proiectului, respectivele fonduri ar urma să funcţioneze ca instituţii publice subordonate Guvernului, fără a se preciza calitatea conducătorilor şi, totodată, a gestionarilor acestor fonduri."

"La art. I pct. 171, referitor la art. 135.10 alin. (1), precizăm că rezervele internaţionale ale unui stat cuprind aur şi valută, nu doar aur, cum greşit s-a reţinut în text."

"La art. I pct. 176, referitor la art. 138 alin. (3), soluţia de dizolvare a Parlamentului trebuie reanalizată, deoarece în această situaţie lipseşte reglementarea cu privire la sursa de finanţare a cheltuielilor aferente respectivelor alegeri, în cazul în care bugetul nu este aprobat, iar bugetul precedent nu cuprinde capitole pentru astfel de destinaţii."

"Norma din art. 147 alin. (5), astfel cum este propusă la art. I pct. 185, potrivit căreia poporul poate, prin referendum naţional, să modifice, să completeze sau să anuleze orice decizie a Curţii Constituţionale, este incompatibilă cu principiile statului de drept. O astfel de prevedere anulează, de fapt, orice semnificaţie a deciziilor Curţii, lipsindu-le de eficienţa necesară. Precizăm că, aşa cum s-a pronunţat Curtea Constituţională în Decizia nr. 1/2011, niciun instrument juridic prevăzut de Constituţie nu poate fi lipsit de eficienţă, golirea lui de conţinut determinând caracterul lui iluzoriu şi, implicit, încălcarea principiului constituţional al statului de drept."

"Având în vedere observaţiile formulate, rezultă că prezenta iniţiativă cetăţenească, prin amploarea intervenţiilor legislative care afectează concepţia generală şi caracterul unitar al Constituţiei, în loc să aducă un plus de valoare actualei reglementări nu ar face decât să favorizeze interpretările eronate şi confuziile cu privire la normele din cadrul Legii fundamentale. Totodată, aşa cum s-a arătat, iniţiativa legislativă nu întruneşte condiţiile necesare unei legi de revizuire a Constituţiei, întrucât depăşeşte limitele impuse de art. 152 din Legea fundamentală(2003) şi cuprinde reglementări contrare principiilor statului de drept şi principiilor rezultate din tratatele internaţionale la care România este parte, astfel încât nu poate fi promovată în redactarea propusă.
PREŞEDINTELE Consiliului Legislativ
dr. Dragoş Iliescu
Bucureşti, 16 ianuarie 2014."