În istoria noastră recentă s-a întâmplat în trei momente care par a avea o natură comună. Revoluţia superbă din 17-22 decembrie 1989 a fost murdărită de ceva care a rămas neexplicat: ’teroriştii’. După ore de euforie colectivă, s-a tras de pretutindeni. Au fost mai mulţi morţi decât la Revoluţie. Nici acum nu se ştie cine au fost ‚teroriştii’. Nici măcar un ‚terorist’ nu a fost prins. Ciudat este că s-au căutat persoane, dar nu s-a pus întrebarea: cine a organizat această teroare. Şi a fost 13 iunie 1990. Şi la acel eveniment am fost martor. Am însoţit de la Parlament până la Televiziune o coloană a cărei natură nu o puteam înţelege. Maşini pline de flăcăi bine hrăniţi, calmi, bine organizaţi, care dădeau ordine: ce să se distrugă. Auzisem şi de atacul sediului poliţiei, tot de neînţeles. Rămânea neclar cine o făceau. O zi cumplită. Minierii au venit a doua zi, neavând nicio contribuţie la declanşarea evenimentelor. E drept că mă obseda o întrebare. Organele care trebuiau să asigure securitatea publică dispăruseră. Unde erau ? Grupurile care atacau instituţiile publice erau nestânjenite. Singurul răspuns logic, dar nesusţinut de dovezi, ar fi fost: forţele de securitate erau în stradă, dar nu pentru a contracara violenţa. Al treilea eveniment. Zilele acestea. Protestatarii au avut înţelepciunea să formuleze, de la început, ca una dintre lozincile lor: fără violenţă. Şi marea majoritate a lor nu au fost violenţi. Dar unele comportamente de violenţă au început să apară. Nu se ştie cine erau. Puteam înţelege că nemulţumirea concentrată în frustrări patologice puteau lua şi forma violenţei. Deci era de aşteptat. Poate că… Dar, pe 15 ianuarie a devenit clar. Grupuri, nu doar indivizi, au produs acte de violenţă şi distrugere. Nu era o patologie colectivă, ci rezultatul unei organizări planificate. S-a lansat şi o explicaţie: suporterii echipelor de fotbal. Poate unii dintre ei, posibil. Dar pentru mine complet necredibil.
Patternul se repetă. Teroriştii din decembrie 1989, grupurile violente din 13 iunie 1990, grupurile violente din ianuarie 2012 par a avea o natură comună. Cât ele reprezintă expresia unei frustrări patologice individuale sau acte organizate ? Aş putea presupune că şi în alte ţări protestul politic este infiltrat de violenţă. Şi că violenţa indusă reprezintă o justificare a represiunii manifestărilor de protest politic. Deci, da, fără violenţă.
***
Privatizarea, aşa cum a fost făcută, deşi a cuprins aproape în totalitate economia, ne-a aruncat deja într-o stare de societate capitalistă subdezvoltată, responsabilă de împingerea unui segment important al populaţiei în sărăcie. Dar poate nu am realizat nici obiectivul reformei la nivel instituţional. E drept, sistemul legislativ este realizat la nivelul Occidentului dezvoltat, dar cu incoerenţe inevitabile în orice schimbare profundă. Am realizat o democraţie pluripartidistă, în centrul căreia este plasat parlamentul care exprimă voinţa electoratului. Dar, surprinzător, se coagulează tot mai clar impresia că alunecăm spre o dictatură coruptă. Mulţi "aleşi ai poporului" nu mai exprimă voinţa alegătorilor, ci sunt "aleşi" de către deţinătorii de dosare şi contracte cu statul.
Istoria se repetă. În criza profundă a anilor 97-99, cei responsabili de criza de atunci au venit cu stindardul reformei despre care, acum, înţelegem că împăratul a fost gol. După 22 de ani reapare obsesia reformei. Din acest motiv lucrurile nu merg bine. Nu am făcut încă reforma în principalele sectoare ale vieţii sociale. Sunt adoptate prin asumarea răspunderii de către Guvern legi care se declară a reforma sistemul de învăţământ, sistemul de asistenţă socială, serviciile de sănătate.
Programul "reformei" actuale este, în realitate, privatizarea totală a sistemului public. Trebuie să ne îngrijoreze faptul că proiectele de "reformă" sunt tot mai mult făcute în secret, sunt tot mai contestate de către comunitate şi adoptate prin mecanisme nedemocratice. Ce a rezultat, a fost nu o ţară aflată într-un stadiu final sau avansat al tranziţiei, în perspectiva de a deveni o ţară prosperă de tip occidental, ci o ţară sărăcită, o economie distrusă, un sistem politic şi instituţional corupt şi ineficient, în alunecare spre practici dictatoriale, un învăţământ şi un sistem sanitar supuse unui atac continuu distrugător.
***
Întrebarea cu care am început este necesar să o reformulăm: S-a terminat, în fine, această tranziţie prost concepută ? Sau mai precis: Chiar vrem să finalizăm această tranziţie sau e cazul să o regândim şi să schimbăm direcţia ? Problema noastră actuală nu este că avem prea puţină tranziţie sau o tranziţiei încă neterminată, ci o tranziţie prost concepută. Riscul nostru actual este chiar că vom termina în curând această tranziţie prost concepută, dar cu siguranţă va fi mult mai rău decât nu am continua-o în această formă.
Şi alte întrebări: cum va arăta România după terminarea acestei privatizări totale ? Şi, în fine, care sunt obiectivele care dirijează procesul de finalizare a acestei tranziţii, ale cui sunt aceste obiective şi cu ce scop ? Dar mă obsedează un gând. A mai rămas totuşi ceva de privatizat: privatizarea statului însuşi. Această etapă finală se va încerca în acest an: reforma statului. Părţi importante ale sistemului public sunt deja în curs de privatizare. Dar cum ar arăta privatizarea integrală a statului ? Trebuie o specificare. Statul ca instituţie care funcţionează în interesul comunităţii este un stat democrat. Cucerirea controlului asupra statului de către un grup sau altul face ca statul să nu mai funcţioneze în interes colectiv, ci în interesul unui grup sau altul. Dictatura este forma de privatizare a statului. Dacă se va reuşi să se privatizeze şi statul, se poate considera că privatizarea este complet realizată. Şi atunci, vom ieşi din tranziţie ? Dacă băieţii deştepţi vor reuşi să privatizeze şi statul, să fim siguri însă că această tranziţie nu se va mai termina vreodată.
Statul în perioada tranziţiei: între un stat capitalist de tip occidental şi un stat neo-feudal
În programul tranziţiei, reforma statului a ocupat un obiectiv prioritar. Dar care este profilul şi funcţiile statului în arhitectura societăţii româneşti actuale ?
Modelele clasice de stat
Modelul statului capitalist occidental. Societăţile capitaliste occidentale se fundează pe cuplul complementar economie/ stat: economie capitalistă, reglată de piaţa liberă, şi statul cu funcţii de reglementare a relaţiilor social-economice, asigurarea securităţii, administrare şi, mai ales, funcţii sociale, ceea ce sintetic s-a numit statul social. Pe scurt, statul asigură buna funcţionare a economiei şi echilibrarea vieţii sociale.
Funcţiile statului pot fi sistematizate în două mari categorii: furnizarea de servicii sociale (reglementare prin sistemul legislativ şi juridic a relaţiilor sociale, asigurarea securităţii externe şi interne, administrare publică; se adaugă serviciile sociale fundamentale educaţie, sănătate, formare profesională, servicii de asistenţă socială) şi redistribuire a resurselor financiare pentru a realiza un anumit echilibru social al bunăstării, protecţia socială.
În cea mai mare parte a sa, statul social este un sistem de asigurare colectivă în faţa riscurilor sociale şi de investiţii colective în sănătatea fizică, morală şi socială a colectivităţii şi în viitorul său. Finanţarea serviciilor de învăţământ şi de sănătate reprezintă o investiţie în prosperitatea viitoare a societăţii şi în sănătatea populaţiei. Pensionarii, foştii salariaţi, beneficiază de ‚investiţiile’ făcute în timpul vieţii active în sistemul de asigurări sociale, în virtutea contractului social între generaţii. Suportul familiilor cu copii este şi el o investiţie a colectivităţii în viitorul său. Tot din buget se finanţează investiţiile în starea socială şi morală a colectivităţii: suportul pentru şomeri datorită limitelor economiei de a oferi suficiente locuri de muncă, pentru persoanele cu dizabilităţi, suportul pentru familiile sărace care nu pot, prin efort propriu, să-şi asigure veniturile necesare unui trai decent.
Este o eroare a eticheta statul ca fiind o excrescenţă parazitară pe corpul sănătos al economiei. El este un mecanism necesar pentru funcţionarea normală a economiei şi societăţii. Resursele financiare sunt produse de economie şi preluate de către stat prin impozite, taxe şi alte contribuţii. Importanţa rolului statului poate fi estimată dacă luăm în considerare faptul că el utilizează substanţial peste o treime din PIB, în unele ţări chiar mai mult de jumătate. Funcţiile statului ocupă deci un rol crucial în întregul sistem de producere a bunăstării.
Pentru realizarea funcţiilor sale, statul capitalist modern redistribuie resursele economice de sus în jos, în funcţie de nevoi: de la segmentele mai prospere la cele cu resurse mai modeste, de la cei care au deja o educaţie suficientă la tinerii la începutul vieţii lor, de la cei sănătoşi la cei care se confruntă cu probleme de sănătate. Statul modern este produsul democraţiei pluripartidiste, expresie a structurii sociale a sistemului capitalist. Prin vot se exprimă structura socială pluralistă a societăţii capitaliste. Sistemul politic asigură convergenţa pluralităţii de interese. Structura socială a societăţii capitaliste este formată dintr-o diversitate de grupuri sociale, în primul rând cei doi piloni ai economiei: angajatorii, ‚capitaliştii’, deţinătorii de capital, şi masa mare de salariaţi. Aici se include şi o largă clasă, denumită vag cu termenul de clasă mijlocie: managerii, intelectualii, funcţionarii publici, micii întreprinzători. În clasa mijlocie superioară pot fi incluşi şi oamenii politici.
Oamenii politici nu formează în societăţile capitaliste o clasă socială distinctă, neavând interese proprii, ci, în principal, interesele lor sunt cele legate de misiunea lor: administrează, prin mecanisme publice, satisfacerea necesităţilor colective, asamblând pluralitatea intereselor. Şi ei sunt salariaţi ai sistemului politic, parlament, guvern. Unii dintre ei, desigur, pot face parte şi din clasa capitaliştilor. Puterea primară o au grupurile sociale angajate în sistemul economic. Oamenii politici au o putere derivată, secundară. Statul de drept conţine mecanisme asiguratorii împotriva utilizării abuzive a puterii de către oamenii politici: separarea puterilor în stat, reglementările statului de drept, mecanismele democraţiei, transparenţa activităţii politice.
Statul feudal clasic exprimă un alt tip de organizare socială. Pe lângă asigurarea funcţionării sistemului public, statul feudal este un mecanism de preluare a resurselor economice de la micii producători (în principal ţăranii) şi redistribuire a lor în interesul clasei dominante. Statul feudal este deci un mecanism de redistribuire economică de jos în sus. El nu are rolul de a echilibra bunăstarea colectivă, ci de a crea privilegii şi bogăţie prin transfer.
Economia industrială a aruncat în aer eşafodajul sistemului feudal. O nouă structură economică a generat o nouă configuraţie a societăţii şi, treptat, a generat statul capitalist modern.
Profilul statului în societăţile în tranziţie.
Două tendinţe structurale ale construcţiei statului în societăţile în tranziţie. Profilul statului în tranziţie este rezultatul confruntării şi a oscilaţiei între două tendinţe structurale, una formulată explicit în programele care guvernează tranziţia (preluarea modelului statului capitalist occidental) şi cealaltă, subterană, produsul noii configuraţii a structurii sociale, a presiunilor grupurilor de interese. Chiar la începutul tranziţiei, ca parte a programului de construcţie a unei societăţi capitaliste de tip european, au fost adoptate rapid formele instituţionale dezvoltate în Occident: pluripartidismul, sistemul parlamentar, principiile statului de drept, mecanismele instituţionale ale statului social.
Imaginea statului în societatea în tranziţie s-a coagulat pe baza acestui model de stat preluat din experienţa societăţilor capitaliste al statului occidental aflat în diferite faze ale implementării lui. Această viziune s-a dovedit însă a avea o capacitate limitată de a explica realitatea complexă a statului românesc. Se conturează tot mai clar relevanţa paradigmei clasice a lui Titus Maiorescu a formelor fără fond. Formele instituţionale, probate a fi funcţionale în ţările occidentale, adaptate în contextul României în tranziţie, nu generează un conţinut similar, ci cu totul altă realitate decât cea aşteptată.
Problema fundamentală a statului român actual este că modelului statului capitalist de tip occidental este construit pe o structură socială a tranziţiei diferită de cea a societăţilor capitaliste clasice. Configuraţia statului este determinată nu numai de modelul de implementat, ci şi de configuraţia de grupuri sociale şi de interese rezultată în procesul tranziţiei. Este util, în acest context, să pornim de la o teorie larg împărtăşită în sociologie: profilul statului este determinat de structura social-economică a unei societăţi. Dacă vrem deci să înţelegem profilul şi dinamica statului societăţii în tranziţie trebuie să pornim de la noua structură socială a societăţii româneşti în tranziţie, de la configuraţia distribuirii puterii social-economice şi politice produsă în cei 22 de ani de schimbare.
Structura socială a tranziţiei
Programul tranziţiei a avut două obiective majore: privatizarea economiei şi construcţia unui nou tip de stat. Implementarea acestui program a avut ca efect neproiectat o structură socială distinctă: o nouă configuraţie de grupuri sociale şi de interese. Structura socială rezultată s-a dovedit a fi un factor decisiv în explicarea întregului proces al tranziţiei. Ignorarea structurii sociale a societăţilor în tranziţie şi a impactului său reprezintă cauza eşecului celor mai multe tentative de a dezvolta o teorie coerentă a societăţilor în tranziţie.
Salariaţii din sistemul economic, reprezentaţi de sindicate, s-au manifestat iniţial ca o forţă social-politică puternică, mai ales cei din marile grupuri industriale. Grupul masiv al salariaţilor industriali a fost rapid diminuat şi fragmentat, dispărând treptat ca forţă social-politică. Greva, ca mecanism ultim de negociere socială şi politică, a devenit tot mai anemică, până la dispariţie. A rămas însă masa de salariaţi din sistemul public, chiar într-o uşoară creştere. Avantajaţi de protecţia locurilor de muncă, ei au început să se manifeste şi politic ca forţă independentă. Sindicatele salariaţilor publici profesori, medici şi asistente medicale, funcţionari publici, poliţişti, foştii militari) au devenit treptat actori puternici în jocul politic.
Atacul împotriva tuturor sectoarelor publice, declanşat în ultimii ani, are evident ca obiectiv reducerea numărului salariaţilor publici şi fragmentarea forţei lor socialpolitice. Pensionarii sunt încă un grup social masiv, rezultat al politicii comuniste a folosirii integrale a forţei de muncă într-un sistem salarial. Ei reprezintă în special o forţă puternică electorală, dar se bucură şi de un larg suport moral al întregii comunităţi. Ţărănimea, împroprietărită cu mici parcele de teren, dar nu şi cu mijloace de producţie, lipsită de resurse de capital, a fost redusă la o agricultură de subzistenţă şi la o subutilizare economică cronică.
Clasa capitaliştilor era, la început, inexistentă. Marii capitalişti s-au format în societăţile în tranziţie din privatizare, nu dintr-o creştere treptată a sistemului economic capitalist. Interesele lor erau legate mai puţin de organizarea producţiei şi de investiţii, ci de profiturile rezultate din privatizare.
Dar cine deţinea puterea economică şi politică ?
De fapt economia a căzut în mare parte. În perioada tranziţiei, puterea economică provine în primul rând nu din producţia propriu-zisă, ci din transferul de proprietate, din privatizare şi din afaceri cu statul. Oamenii politici s-au trezit peste noapte deţinători ai unei surse de putere pe care nu o bănuiau: controlul politic şi administrativ al procesului de privatizare a bogăţiei publice şi de distribuire a resurselor statului. Politicienii ocupă o poziţie economică ambiguă, cu riscuri, dar şi mari oportunităţi. Ca toţi ceilalţi funcţionari publici, şi ei sunt salariaţi. Deşi cu salarii mari, veniturile lor sunt modeste în raport cu marile profituri obţinute din procesul privatizării. În plus, dacă pierd poziţiile politice publice, ei se confruntă cu riscul de a trebui să caute alte locuri de muncă salariale la un nivel similar, posibil să devină chiar şomeri, şi, în final, pensionari cu pensii şi mai modeste. Ca toţi ceilalţi membrii ai comunităţii, şi oamenii politici pot deveni capitalişti, înfiinţând întreprinderi private. Şi mulţi dintre ei au devenit şi ei capitalişti. Paradoxul poziţiei politice în tranziţie este că deşi deţin puterea de a controla resursele economice enorme ale bogăţiei publice, accesul lor la aceste resurse este strict restricţionat. Prin puterea pe care o au, ei îmbogăţesc prin deciziile lor pe alţii.
Problema sistemului politic al tranziţiei este că el nu exprimă o structură socialeconomică preconstituită, care în societăţile capitaliste clasice deţine puterea primară, ci el are puterea de a crea structura social-economică. ’Societatea civilă’ nu-l exprimă şi controlează, ci este ea însăşi creată de factorul politic. Problema fundamentală a tranziţiei este deci accesul la resurse.
Procesul tranziţiei a atribuit oamenilor politici, ca un efect structural al său, o poziţie privilegiată de putere socială şi politică. Împreună cu noii capitalişti, cu funcţionarii publici superiori care deţin posturile cheie în administraţia publică şi managerii întreprinderilor de stat, ei tind să formeze o coaliţie social-economică şi politică, controlând pârghiile de putere ale statului, o clasă socială distinctă. În această coaliţie sunt atraşi de asemenea şi persoane din sistemele controlului statului: justiţie, poliţie. Această coaliţie de interese deţine în perioada tranziţiei o poziţie privilegiată de putere, deasupra ’societăţii civile’, nesupusă controlului grupurilor de putere din sistemul capitalist clasic.
Oamenii politici pot avea la dispoziţie patru căi de a participa ca beneficiari la distribuirea bogăţiei publice:
1. Direct, să participe ca beneficiari ai privatizării. Dar aici se confruntă cu problemele complexe ale conflictului de interese şi cu restricţiile participării lor la proces.
2. Împărţirea profitului rezultat din privatizare cu noii capitalişti, o modalitate importantă a ceea ce se numeşte în mod curent corupţie.
3. Contracte privilegiate avantajoase cu instituţiile publice. Pe măsură ce resursele din privatizare se epuizează, contractele privilegiate au devenit forma legală de exploatare a întreprinderilor de stat şi a bugetului. Externalizarea serviciilor din instituţiile publice a oferit o largă oportunitate de acces la resursele publice şi, în fapt, o formă de privatizarea a sistemului public. Pentru a avea acces la resursele publice cu contracte avantajoase, oamenii politici au posibilitatea de a crea direct sau indirect firme private sau de a se coaliza informal cu patronii firmelor private.
4. Posturi de membrii în consiliile de administraţie ale întreprinderilor de stat fapt care, pe lângă veniturile directe, oferă un acces privilegiat la contracte cu întreprinderile de stat.
Coaliţia politică a puterii are un caracter difuz, din ea nefăcând parte obligatoriu toţi membrii grupurilor menţionate. Sunt desigur oameni politici, funcţionari superiori,manageri de întreprinderi care, credincioşi valorilor profesiei şi poziţiei lor administrative şi politice, nu aderă la comunitatea informală de interese în exploatarea resurselor publice. Poziţia paradoxală a politicienilor a fost formulată de Ion Iliescu: săraci şi cinstiţi. O formulare tulburătoare, exprimând dilema reală a oamenilor politici. Nu este întâmplător faptul că în discuţia publică se vorbeşte insistent de clasa politică ca o formaţie socială distinctă de celelalte grupuri sociale. Critica superficială a tranziţiei tinde însă să atribuie integral clasei politice responsabilitatea a tot ce se întâmplă ’rău’ în această perioadă. Eticheta de corupţie este forma de atribuire nu structurală, ci strict individuală a responsabilităţii tranziţiei.
Două tendinţe structurale în confruntare în modelarea statului Primul model de stat, statul capitalist occidental, presează în sensul unui stat care intervine limitat în funcţionarea economiei, stabilind doar regulile sistemului şi controlând respectarea acestora; în organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale fundamentale (învăţământ, sănătate, servicii de asistenţă socială) şi în investiţii de interes public; în fine, în organizarea sistemului de protecţie socială. Filozofia acestui model de stat se fundează. După cum am văzut, pe o redistribuire a resurselor publice de sus în jos, având ca rezultat global echilibrarea bogăţiei colectivităţii. Cei cu resurse economice mai mari (la vârful ierarhiei social-economice) contribuie mai mult la funcţionarea statului şi cei cu resurse mai mici beneficiază mai mult.
Cea de a doua tendinţă politică presează tot în sensul unui stat redistributiv, dar de jos în sus, în avantajul segmentului bogat. Rezultă un alt model de stat: statul ca instrument al îmbogăţirii. Acest al doilea model de organizare a statului prezintă elemente structurale similare cu statul feudal clasic (o redistribuire de la masa populaţiei spre coaliţia de la vârful statului), dar în condiţiile societăţii moderne. Din acest motiv consider că denumirea cea mai potrivită pentru acest al doilea model de stat este cea de stat neofeudal. Coaliţia de interese a oamenilor politici, noii capitalişti, funcţionari publici superiori şi manageri instituţiilor de stat sunt promotorii mecanismelor statului neofeudal.
Stat capitalist mic, stat neofeudal mare
De la începutul tranziţiei, statul a avut misiunea de a creat un sistem ‚legal’ de privatizare şi de funcţionare a sistemului public, cu misiunea de a asigura ca întregul proces să se realizeze în interesul creşterii economice, cu excluderea profiturilor colaterale (denumire generică, corupţia). Dar procesul s-a dovedit, aşa cum era de aşteptat, foarte greu de controlat. Statul în tranziţie a devenit terenul confruntării celor două tendinţe structurale: modelul statului capitalist occidental şi modelul neofeudal. În confruntarea acestor două tendinţe structurale în lupta pentru controlul puterii a intervenit efectul unei opţiuni politice fundamentale: un stat puternic sau un stat slab.
Un stat puternic poate să asigure un nivel relativ scăzut de corupţie şi o eficienţă crescută a întregului proces de tranziţie. Un stat slab, punct esenţial al programelor multe partide politice, a oferit un câmp permisiv pentru manifestarea noilor grupuri de interese, utilizând noile forme instituţionale, dar şi distorsionându-le logica. Rezultatul statului slab a fost explozia corupţiei în procesul tranziţiei şi căderea întregii economii. Atacul împotriva statului nu a avut ca efect diminuarea intervenţiei statului, ci mărirea puterii tendinţei statului neofeudal.
Logica satului neofeudal
Statul neofeudal are logica sa care ar fi putut fi prevăzută de la început. Privite din această perspectivă, cei 22 ani ai tranziţie prezintă succesiunea mecanismelor de exploatare a bogăţiei publice. Epuizarea unor mecanisme a generat presiunea de a identifica noi resurse şi noi mecanisme de exploatare a bogăţiei publice.
Se pot identifica următoarele mecanisme de exploatare a bogăţiei publice, care sau succedat, parţial şi coexistând.
--* Managementul în interes privat a întreprinderilor de stat. În numele retragerii statului şi a liberalizării pieţei, în 1991 întreprinderile proprietate de stat au primit poziţia de actori independenţi pe piaţa liberă. Eliminarea în fapt a formelor de control de către stat cu managementul autonom al întreprinderilor de stat a deschis primul câmp larg al administrării proprietăţii de stat în interes privat. Paradoxal, contrar aşteptării, liberalizarea administrării întreprinderilor de stat nu a dus la creşterea spectaculoasă a eficienţei lor, ci dimpotrivă la scăderea eficienţei, la dezmembrarea proprietăţii de stat şi la explozia corupţiei. Falimentul multor întreprinderi de stat nu se datorează aşa cum se credea curăţirii economiei de cele structural ineficiente, ci exploatării distructive a lor în interes privat.
Managementul în interes personal, în detrimentul interesului întreprinderilor de stat, a devenit o practică curentă de îmbogăţire. S-a creat aici patternul viitoarei explozii a corupţiei şi a coaliţiei manageri publici/ noua clasă de capitalişti/ funcţionari publici superiori şi politicieni. S-a constituit astfel o nouă clasă bogată: managerii administraţiei proprietăţii publice, din rândul cărora s-a recrutat o mare parte a noilor capitalişti. Managementul privat al întreprinderilor de stat, lansat acum ca un panaceu al eliminării ineficienţei şi corupţiei, se va dovedi rapid o pură iluzie, o ideologie justificativă a neputinţei de a reforma un sistem structural corupt. Şi aici se va menţine presiunea de împărţire a profitului cu sistemul politic.
--* Privatizarea întreprinderilor de stat. Privatizarea a ocupat locul central în procesul tranziţiei. Schimbarea structurii de proprietate a fost considerată ca soluţia structurală la criza sistemului economic comunist. Noile întreprinderi privatizate vor atrage noi investiţii şi vor introduce un management privat eficient. Reglementarea procesului de privatizare în interesul comunităţii s-a dovedit şi ea o formă fără fond. Cu destul de puţine excepţii, privatizarea grăbită a dus la restructurare prin dezmembrare a noilor întreprinderi, o formă de exploatare distructivă a bogăţiei publice. În procesul privatizării, realizată oricum, privatizarea şi pe un leu, a devenit un teren propice consolidării unor mecanisme de transfer corupt a proprietăţii, cristalizarea de noi coaliţii de interese. Noile coaliţii ale actorilor interni şi externi s-au consolidat în jurul interesului obţinerii controlului asupra unui stat slab şi vulnerabil.
Privatizarea aproape s-a încheiat. Ce a mai rămas de exploatat ? Privatizarea ultimelor întreprinderi de stat proiectată pentru 2012, în general monopolurile de stat. Au mai rămas de vânzare şi ultimele resurse naturale ale ţării, şi ele în curs de lichidare şi, în fine, serviciile sociale publice.
--* Diversificarea formelor de exploatare a resurselor statului. Epuizarea privatizării ca sursă de profit neofeudal, deplasează interesul spre identificarea noilor forme de exploatare a resurselor statului. Ceea ce este desemnat prin termenul lax de corupţie se referă la varietatea de forme ale exploatării resurselor statului de către grupurile de interese care infiltrează mecanismele publice. Toate activităţile statale care administrează resursele statului şi mecanismele controlului public, inclusiv justiţia, sunt infiltrate de interesele private. Corupţia nu este o delicvenţă strict individuală, ci efectul logicii statului neofeudal, dezvoltată pe deficitul de control social. Modelul neofeudal, la rândul său, infiltrează toate mecanismele publice de control şi administrare, deturnândule logica. Ministerele îşi amplifică bugetele destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, dovedite ca oportunităţi atractive de exploatare neofeudale. Acelaşi lucru îl face şi primul ministru, adăugând şi un fond, în creştere, la dispoziţia sa.
--* Finanţarea construcţiilor de interes public s-a dovedit un mecanism eficace de profit neofeudal. A devenit publică lista lungă de construcţii publice de proastă calitate, dar cu costuri disproporţionat de mari, dar şi de construcţii inutile, concepute în afara oricărei strategii de priorităţi. Reglementarea procedurilor de achiziţie publică s-a dovedit şi ea simplă formă uşor de manipulat în interesul grupurilor de putere.
--* Exploatarea populaţiei. Sărăcit atât de ineficienţa economiei, cât şi de deficitul mecanismelor controlului social, statul se apropie de limitele superioare ale oportunităţilor de exploatare privată. Ultima sursă de exploatare neofeudală este populaţia însăşi.
Statul deţine mecanisme care pot fi utilizate pentru obţinerea de resurse suplimentare de la populaţie.
---**O politică fiscală regresivă, în defavoarea comunităţii sărace şi în favoarea segmentului bogat.
---**Creşterea fiscalităţii. România are o fiscalitate dintre cele mai ridicate din Europa. Dar şi resursele oferite de fiscalitatea ridicată se apropie de limitele sale superioare, dincolo de care creşterea este tot mai dificilă.
---**Monopolurile de stat, administrate quasi-independent, au devenit un mecanism de exploatare a populaţiei. Ele oferă surse suplimentare de profit: salarii disproporţionat de mari şi venituri colaterale cum sunt contractele profitabile, toate în detrimentul interesului întreprinderii şi al beneficiarilor prin preţuri mari de monopol. Scandalul actual al Poştei este un caz paradigmatic.
---**Monopolurile publice oferă profituri private importante, dar mai difuze şi de lung termen. Privatizarea lor oferă profituri imediate în favoare unor grupuri restrânse. Privatizarea monopolurilor publice va duce probabil la o creştere a eficienţei, dar mai mult prin concentrarea profitului şi creşterea şi mai dură a preţurilor suportate de populaţie.
--* Atacul împotriva statului social. Micşorarea drastică a cheltuielilor publice de interes social: subfinanţarea învăţământului şi sănătăţii, privatizarea serviciilor sociale de sănătate şi de învăţământ, micşorarea drastică a prestaţiilor sociale. Privatizarea spitalelor şi a sistemului de asigurări medicale este una dintre ultimele mari lovituri care va scoate sănătatea din responsabilitatea publică.
Compresia statului social este o modalitate de eliberare a unor resurse bugetare pentru a fi utilizate în zonele uşor exploatabile în interes privat. Şi aceasta este un mecanism de sărăcire a colectivităţii în avantajul grupurilor privilegiate: scăderea cheltuielilor de protecţie socială (pensiile, alocaţiile pentru copii şi pentru persoanele cu dizabillităţi, ajutorul social pentru cei mai săraci). Este declanşat de mai demult timp şi programul de privatizare a asigurărilor sociale: diminuarea Pilonului I şi extinderea Pilonului II şi III. Deplasarea asigurărilor sociale în responsabilitatea strictă a indivizilor şi administrarea lor în sistem privat eliberează bugetul pentru creşterea sectorului profitabil neofeudal.
--* Descentralizarea a facilitat extinderea corupţiei la nivel local. Creşterea puterii autorităţilor publice locale, cu justificarea creşterii spiritului gospodăresc în interes local, aşa cum a fost făcută, a fost mai degrabă o formă de scădere a controlului social. Corupţia la nivel naţional, mai vizibilă şi mai controlabilă, s-a extins la nivel local, mai puţin controlabilă, principalii beneficiari fiind mai puţin comunităţile, ci noii baroni locali în coaliţie cu cei naţionali. S-a creat o nouă coaliţie politică naţional/ local pentru exploatarea împreună a resurselor publice rămase: bugetul naţional şi bogăţia locală. Finanţarea proiectelor locale s-a dovedit a distruge orice administrare pe priorităţi, o nouă formă de corupţie pentru atragerea voturilor şi a deturnării resurselor bugetare.
--* La exploatarea trecutului şi prezentului se adaugă şi exploatarea viitorului. Resursele acumulate în trecut sunt exploatate prin procesul de privatizare necontrolată. Prezentul este exploatat prin căpuşirea bugetului şi impozitele, taxele şi preţurile ridicate suportate de populaţiei. Angajarea într-o îndatorare masivă a statului, fără o justificare clară, este un nou mecanism de exploatare şi a generaţiilor viitoare. Tranziţia a produs nu numai o economie structural deformată şi cronic ineficientă, dar şi o ţară rapid îndatorată. După un deceniu crud de rambursare a împrumuturilor făcute pentru programul ceauşist intrăm într-un nou deceniu, sau poate chiar mai multe, de sărăcire pentru rambursarea unor împrumuturi care nu sunt justificate nici măcar de megalomanismul industrializării iraţionale.
Teoria lui Marx este nerelevantă pentru tranziţie
Modelul lui Marx, relativ corect pentru capitalismul secolului XIX, este nerelevant pentru societăţile în tranziţie. Teoria lui Marx avea în centrul său un sistem de exploatare directă a muncitorului de către capitalistul-angajator. Gândind în paradigma marxistă, în sistemul actual al tranziţiei forma de exploatare directă este în mare măsură înlocuită cu formele indirecte de exploatare prin intermediul statului. Populaţia nu este doar exploatată direct de către patronul său, ci este exploatată şi colectiv de către stat care apoi redistribuie resursele obţinute spre coaliţia dominantă, o nouă clasă de capitalişti de stat. Noua clasă exploatatoare exploatează populaţia nu în virtutea proprietăţii unui capital, ci a proprietăţii asupra statului, utilizarea lui ca instrument al exploatării. Toate tipurile de activitate ale statului devin tot mai accentuat mecanisme de exploatare în interes privat a bogăţiei publice şi populaţiei.
Perspective: criza statului neofeudal
Statul neofeudal se va confrunta cu adâncirea propriei sale crize: epuizarea resurselor statului, complementar cu sărăcirea resurselor oferite de economie. Predicţia mea este că politica guvernării actuale va accelera procesul de deplasare spre un stat capitalist de tip occidental tot mai mic, dar spre un stat neo-feudal tot mai mare; un stat sărac într-o societate tot mai săracă. Statul neofeudal conţine în el însuşi un mecanism de amplificare continuă a sa, fiind incapabil de a-şi frâna tendinţa de creştere canceroasă. Epuizând resursele de exploatare, el se angajează într-un proces de autodistrugere. Economia română însăşi, confruntată cu o criză cronică, adâncită de o politică lipsită de viziune, întreruptă de efemere creşteri modeste, produce o societate epuizată, incapabilă de a mai oferi resurse de exploatare neofeudală.
Statul român neofeudal, intrat în ultima sa fază a crizei, tinde să recurgă la ultima opţiune politică pe care o are la dispoziţie: prin diferite metode se va accentua tendinţele de aruncare peste bord a practicilor democraţiei şi adoptarea de metode dictatoriale. Criza accentuează incompatibilitatea statului neofeudal cu democraţia. Politizarea vârfurilor instituţiilor publice este una dintre formele cele mai vizibile ale deplasării spre autoritarism. Doar la suprafaţă politizarea instituţiilor publice este o formă a luptei politice. Mai profund, ea este modalitatea de cucerire a pârghiilor deciziilor publice de către grupurile de interese şi principalul instrument de slăbire a statului. Înlocuirea valorilor profesiei administraţiei publice şi a carierei publice cu mixul de incompetenţă administrativă şi invazie a valorilor neofeudalismului – fluidizarea trecerilor dintre sistemele publice şi politice prevăzute de actualul proiect de lege – este un asalt final permanentizarea cuceririi statului.
Deplasarea spre autoritarism este dramatizată de însăşi criza actuală a statului neofeudal. Epuizarea resurselor de exploatare cu mijloace legală a resurselor statului creşte presiunea de încălcare a însăşi preceptelor statului de drept. Coaliţia de la putere încalcă tot mai grav şi fără reţinere legalitatea satului. Se produce o generalizare a ilegalităţii. Controlul instituţiilor statului capătă tot mai mult un caracter defensiv: protecţia coaliţiei de la putere şi a acumulărilor ilegale. Democraţia, prin schimbarea guvernării, accentuează vulnerabilitatea acumulărilor de ilegalităţi. Este de presupus că miza luptei politice nu este simpla schimbare de la guvernare, ci, sub presiunea publică, redeschiderea marilor dosare de corupţie.
Eu sunt optimist. Cred că am ajuns deja într-un punct atât de profundă de criză încât nu mai este posibilă decât o ruptură de continuitate şi de schimbare a trendului. Se produce, sperăm, o radicalizare şi a actualei opoziţii care va fi motivată de misiunea istorică onorantă de repunere a României pe un alt drum. Explozia nemulţumirilor sociale va genera reversul politic, fie prin alegeri, fie prin revoltă populară. Se va adăuga, probabil, şi presiunea Occidentului, tot mai ruşinat de contribuţia pe care a avut-o la generarea acestei situaţii.
Dar care este garanţia că schimbarea guvernării, probabil prin viitoarele alegeri, va reversa procesul şi va rupe cu patternul neofeudal ? Coaliţia actuală nu cumva va demonstra o continuitate a vechilor practici, doar cu schimbări marginale de actori ? Garanţia poate fi furnizată doar de amploarea fără precedent a crizei politice, sociale şi economice, dublată de radicalizarea tuturor segmentelor populaţiei, inclusiv a opoziţiei politice.
***
Cătălin Zamfir - Raportul social al ICCV nr. 5/2012 „Ce fel de tranziție vrem? Analiza critică a tranziției II”: http://iccv.ro/sites/default/files/R...V%205-2012.pdf
Sursa doc : http://www.iccv.ro/node/296
Calitatea Vietii : http://www.revistacalitateavietii.ro/nr2pe2012.html
Analiza critică a tranziţiei - Cătălin Zamfir
