Deja către sfârşitul lui ianuarie 1918, teritoriul Basarabiei era aproape complet curăţat de plaga bolşevică. (vezi
Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia) Armata română disciplinată, motivată, dornică de revanşă, a reuşit cu preţul unor lupte grele să cureţe întreg teritoriul până la Nistru, obligând bandele ruseşti să fugă dincolo de râu, aducând liniştea şi pacea atât de necesară populaţiei basarabene greu încercate. Nu mai erau bande de soldaţi care jefuiau, violau, incendiau şi omorau totul în calea lor. În locul lor veniseră soldaţii români care aveau ordine stricte să nu se amestece în disputele politice. Au fost primiţi prin sate cu pâine şi sare, au fost invitaţi pe la cumetrii sau nunţi, ofiţerii români au năşit cupluri sau copii basarabeni, şi pretutindeni s-au comportat cu onoare, făcând cinste armatei române. Ţăranii basarabeni erau lămuriţi acum, nu le mai trebuiau demonstraţii, se înţelegeau perfect în limba română cu aceşti soldaţi despre care lise spunea că sunt moşieri. De fapt, în discuţiile, şezătorile la care au participat în comun, a fost limpede pentru toată lumea că sunt acelaşi popor, spre deosebire de stăpânii ruşi de până atunci care nici nu vorbeau limba lor, ba mai mult, îi tratau cu dispreţ ca şi pe un popor inferior.
Despre cultura românilor
În această idee trebuie menţionate scrierile autorilor ruşi care permanent încercau să acrediteze ideea conform căreia moldovenii, şi prin extensie românii, sunt un popor inferior care au avut norocul să fie „civilizaţi”, prin cucerire bineînţeles, de cultura superioară a poporului rus. Aici sunt mari semne de întrebare. În primul rând, nu cred că mujicul rus de rând era cultural superior ţăranului basarabean sau român, ba dimpotrivă. De sute de ani cercetătorii continuă să descopere noi şi noi comori artistice din sufletul ţăranului român, nu degeaba folclorul nostru este poate unic în lume.
„Veşnicia s-a născut la sat” spunea Lucian Blaga, şi avea mare dreptate. Iar noi încă tot mai descoperim bucăţi din această veşnicie, din acest patrimoniu unic şi nepieritor al poporului român. Toţi marii autori, scriitori, compozitori români, şi-au extras inspiraţia de la rădăcini, din arborele imens al creaţiei populare, care încă este departe de a-şi fi epuizat tainele. Folclorul nostru este unic în lume la fel ca şi poporul român, „o enigmă şi un miracol”, după cum spunea istoricul Gheorghe Brătianu, ucis de comunişti în închisoarea de la Sighet în 1953.
Marii noştri savanţi, Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor, marii noştri filozofi, mândria universităţilor din lume, Eugen Ionesco, Cioran şi mulţi alţii, şi-au extras seva din acest arbore al culturii populare, atât de vie şi atât de necunoscută chiar şi astăzi. Să mai spunem că riturile noastre de sărbători încă sunt enigme pentru cercetători din întreaga lume? Că DOINA, acest cuvânt sfânt pentru orice român, nu are echivalent în nicio limbă a pământului?
...
