Blog Comments

Mi-e foarte greu sa ma decid cum trebuie abordat subiectul acesta, al Constitutiei. Deci e clar, ceva trebuie schimbat intr-o lege fundamentala a statului, cum mai e numita Constitutia. Constitutia actuala e, asa cum foarte bine sugereaza dl Cojocaru, un hibrid intre una prezidentiala si una parlamentara. E o vorba romaneasca care zice cam asa: asta nu-i nici cal, nici magar. Constitutia Romaniei nu e nici “calul” prezidential, dar nici “magarul” parlamentar. Constitutia Romaniei e o combinatie nefercita intre doua concepte de republica. A face legi bune e un lucru care nu e la indemana oricui si, ca sa le faci bune, prima conditie e sa fi animat de intenti bune. Solon, legislatorul Atenei, sau Licurg, cel al Spartei, au intrat in istoria universala a omenirii pentru ca au stiut sa gandeasca si sa implementeze o legislatie adecvata, pe masura aspiratiilor si naturii democrate a atenienilor, sau aspiratiilor razboinice in cazul spartanilor.

Nu stiu carui imperativ sa fi raspuns struto-camila constitutionala romaneasca post-decembrista, dar cu siguranta ca aceasta nu a raspuns nevoilor poporului roman si, in niciun caz, nu s-a pliat pe moravurile si spiritualitatea romanilor. Popoarele nu seamana intre ele, la fel cum nici oamenii nu se aseamana decat din punct de vedere al fizionomiei si fiziologiei. Popoarele sunt rodul unei indelungi experiente istorice, al unor deprinderi si moravuri devenite traditii sau cutume. De aceea, spunea Rousseau, constitutia, si in general legile, incepand cu Codul penal si cu cel civil, si terminand cu legile ordinare, trebuie sa fie adaptat si pus in concordie cu ceea ce e poporul in natura lui spirituala. Deductivismul acesta, dogmatic, occidental, deci de import, nu ne e de folos daca nu e pliat pe spiritul poporului. A forta realitatea spirituala sa se muleze pe vointa arbitrara a omului politic, e ca si cum ai vrea sa faci dintr-un afon un mare compozitor. E ca si cum eu asa avea nr. 46 la imbracaminte, si mi-as cumpara haine de marimea 56. Altfel, daca implementezi o Constitutie care nu se pliaza pe natura spirituala a poporului respectiv, atunci acea lege fundamentala, pe care sta in final toata constructia legislativa, devine ca o grefa pe care organismul social, adica poporul, o respinge, asa cum corpul uman respinge orice element strain in corp, lucru care provoaca alergie.

Vrei, nu vrei, ca sa abordezi un astfel de subiect, al formelor, ai nevoie sa intri in terenul minat de interese egoiste al filozofiei politice. Constitutia e o lege, si ca orice lege e un lucru cu caracter strict formal si normativ. Ce inseamna forma ? Ca sa fiu mai bine inteles, ma voi folosi de o metafora. Forma constitutionala, si in general orice lege, este o forma asemeni formei in care se pune plamada cozonacului. Nu stiu cat de importanta e forma cozonacului, dar ceea ce stiu e ca calitatile gustative sunt date de continut, de mirodeniile care se pun in el, nicidecum de forma. Forma e o estetica a lucrului, nu lucrul insusi. Poti da legii fundamentale orice forma vrei, dar daca continutul uman, cu care se umple acea forma, e de proasta calitate, tot degeaba. Sa luam un exemplu din istoria moderna a Romaniei.

Monarhia din vremea lui Carol I a fost un apogeu constitutional, o culme a succesului, la care nu ne e permis sa mai visam vreodata. Daca forma, adica constitutia monarhica, e asa de importanta, atunci trebuie sa ne intrebam de ce in vremea lui Carol al II-lea, cand Romania avea o constitutie asemanatoare, organizarea statala nu mai e la fel de demna de lauda ? O sa spuneti ca beizadeaua princiara, Carol al II-lea, a instaurat o dictatura si de-aia lucrurile difera. Da, dar dictatura cine a schimbat-o, nu omul ? Dar omul este tocmai continutul (plamada umana) pe care-l introducem in forma de care vorbeam, in Constitutie. Omul sfinteste locul, nu Constitutia. Constitutia e un derivat, un produs secundar al vointei omului, si nu invers. Formulele de constitutie servesc unor interese de grup, asa cum bine exemplifica dl Cojocaru de ce actualul hibrid parlamentaro-prezidential a fost preferat unui regim mai pur, ca sa zic asa, cum ar fi unul prezidential. Nu este intamplator ca avem de-a face cu asemenea monstri constitutionali, adevarati mutanti genetici ai formelor constitutionale.

Actuala forma constitutionala, asemeni unui hibrid modificat genetic, a servit si serveste unor interese. Forma constitutionala actuala a avut scopul de a ascunde puterea de popor, de a o scoate de sub liberul-arbitru si vointa poporului. Ce votam noi azi ? Noi votam un Parlament, a carui treaba e sa faca legi bune; si, e bine sa retinem, iau o gramada de bani pentru treaba asta. C-o fac bine sau c-o fac rau, nu asta vreau sa discut acum, cert e ca asta e datoria lor.

Dar pe cine reprezinta aceasta liota de indivizi, numiti parlamentari ? Ca sa rapundem acestei intrebari, e bine ca, mai intai, sa ne intrebam cine le creeaza aceasta notorietate publica ? convertita apoi intr-o notorietate politica. Mass-media le creaza notorietatea care-i si propulseaza in ierarhia lumeasca. Apari pe sticla televizorului, existi ca om politic. Nu apari la Antenele lui Voiculescu sau la Realitatea lui Ghita, nu existi. Dar aceste uzine de fabricat oameni politici, de cine sunt administrate ? De proprietari, evident. Dar proprietarii cine sunt ? Proprietarii, deci si administratorii, sunt aceia pe care-i numim noi, cu sensul peiorativ, oligarhii, mogulii.

Apare astfel o problema legitima a societatii, aceea pe care tot dl Cojocaru o pune in discutie, anume ca presedintele Consiliului National al Audiovizualului sa fie ales direct de popor. Fara un control al poporului asupra acestei institutii, insarcinata cu formarea de opinii si cu promovarea valorilor, nu vom iesii din cercul vicios in care oligarhia, cu nerusinare, manipuleaza opinia publica, pe de o parte, si-si promoveaza oamenii care le slujesc propriul lor interes, meschin, pe de alta parte. Daca interesele oligarhice ar fi in convergenta si armonie cu cele ale majoritatii romanilor, n-ar fi o problema ca ei stapanesc informatia, mass-media. Numai ca, din pacate, interesele lor sunt intr-o contradictie totala si evidenta cu majoritatea covarsitoare a populatiei. Tot ce castiga ei, in sens material desigur, cum ar fi raportul profit/salarii de exemplu, exclusiv in favoarea lor, prin “cota unica de impozitare”, o fac in detrimentul majoritatii, o fac prin spolierea omului de bruma lui de venituri, prin deprecierea muncii salariale, prin stoarcerea oamenilor, de putinele lor venituri, prin procedee speculative sau pagubirea societatii prin externalizarea capitalului aiurea, prin lumea larga.

Dar sa revin la Constitutie. Spuneam ca Parlamentul e o oaza de indivizi, pripasiti pe acolo ca niste patrupezi maidanezi pe langa macelarii, care dau din coada pentru un ciolan aruncat de miliardarii de carton, care raspund exclusiv interesului oligarhic, si care interes oligarchic, dupa cum vedem si simtim pe pielea noastra, este impotriva interesului general al societatii.

Dar Presedentia ? Ca institutie fundamentala a statului, Presedentia eu o vad ca pe a cincea roata la caruta statului. Dar fiind prerogativele sale, Presedintele statului eu il vad ca pe un paratrasnet, prin care se scurge energia furiei populare nascuta din frustrarile legitime ale oamenilor. Presedentia e mai degraba un loc de scuipat si un receptor posibil de injuraturi obscene, nu o institutie pe care sa te sprijini si sa-ti pui nadejea intr-un ipotetic ajutor. Noi alegem un Presedinte fantoma, un presedinte care in campania electorala promite totul, desi el stie ca, in realitate, este o papusa prafuita si uitata pe tot mandatul celor cinci ani de presedentie.

Alegand un Presedinte fara putere executiva, o fantoma a statului, poporul e inselat, escrocat la vedere si, culmea, chiar pe cale democrata. Poporul merge la vot si alege un Presedinte, dar care Presedinte devine o mumie egipteana, o statuie de mucava, un decor de teatru. Ce-a ales poporul, alegand un Presedinte ? Nimic. Asta e ca si cum eu as avea o moneda de aur, deci o valoare autentica, moneda de aur care ar putea fi puterea pe care mi-o da dreptul de vot, si de care ma folosesc, ca s-o “valorific”, la alegeri, si, in schimbul puterii mele, al aurului moneda numit “dreptul la vot”, primesc o tinichea ruginita, o margea colorata, adica un Presedinte de paie. Daca ma adresez Presedintelui, si incerc cat de cat sa-l iau la intrebari pentru problemele mele curente si vitale, el imi raspunde ca problema executiva nu intra in atributiunile lui de serviciu, nu intra adica in “fisa postului”, ca-l depaseste si ca, mai mult decat atat, imixtiunile lui in problemele guvernamentale devin o incalcare a legii fundamentale, deci a Constitutiei. Si asa si e daca judeci in litera Constitutiei. Cand isi forteaza norocul si iese din “patul procustian” al literei Constitutiei, Presedintele e supus inca o daca la supliciul moral al reconfirmarii populare prin suspendare. Asa am ajuns sa fim o tara de “suspendaci”.

Toate aceste lucruri nu-s facute la voia intamplarii. Toate-si au un miez al lor, au fost premeditate de asa natura, incat sa smulga pur si simplu putere politica, recunoscuta doar teoretic si doar in/ca forma, din bratele poporului. Si inca asta s-a facut si se face pe cale …democrata.

Vedeti, stimati cititori si prieteni, asadar, cate surprize si mai ales cate capcane ne intinde paradigma asta liberala a individualismului, teoria asta, dogmatizata pana la refuz, a democratiei ? Prin democratie, se vede treaba, se anuleaza, de facto, insasi democratia. Ca sa parafrazez si eu titlul unui film celebru (Kramer contra Kramer), asertez ideea asta in formula “Democratie contra Democratie”. Desfiintez, cu alte cuvinte, democratia pe cale democrata. Desfigurez democratia, la propriu, folosindu-ma de democratie in ceea ce are ea pur formal, Constitutia. Forma constitutionala actuala face democratie inoperanta, o anuleaza de facto, o face inerta. Constitutia de azi a Romaniei e ca o botnita pusa poporului ca sa nu se “spurce” de gustul puterii politice. E o viclenie, reusita ce-i drept, a celor ce-au pritocit aceste legi pentru ca, la umbra si protectia lor, sa poata jefui, in voie si fara oprelisti, averea tarii.

Daca vream ca poporul sa detina cu adevarat puterea, asa cum sugereaza si conceptul democratie, atunci toate propunerile facute de dl Cojocaru sunt lucruri de bun simt, daca nu chiar obligatorii. Cum monarhia e de mult o idée vetusta, desueta, si cum republica se recomanda de la sine in secolul 21, mai ramane sa ne si vina mintea la cap si sa instituim un regim serios si onest, unul sincer si consecvent cu propriile noastre idei democrate, asadar unul prezidential, unde Presedintele sa aiba rol executiv.

Presedentia de azi e un caraghioslag constitutional, o pretentie infumurata si prosteasca, o inselatorie prin care poporului i se fura, de fapt, dar nu si de drept, puterea in intelesul de putere politica. Iar parlamentarismul de azi e formula puterii politice in ceea ce are ea suveran, o putere corupta pana-n maduva oaselor, prin care poporul este pagubit de dreptul lui fundamental, adica ii este confiscata, dar fara drept, insasi Suveranitatea. Asa incat, prin actuala Constitutie, sistemul politic, ce se vrea democrat in pretenti, devine unul nelegitim din punct de vedere conceptual, adica cel al democratiei. Aceasta contradictie dintre pretentia teoretica de democratie si realitatea practica, de anulare a ei prin formularea actului fundamental (Constitutia), ne face sa traim intr-o minciuna perpetua.

Chitu Constantin
***

Da, asa e, cum spune dl Cojocaru. Toti cei ce-au zabovit un timp la butoanele Puterii , mai mult sau mai putin, vinovati de falimentul economiei, sunt preferatii electoratului. Da, or fi ei vinovati, dar vedeti, poporul, electoratul, le reconfirma, de fiecare data, ca un refren politic, legitimitatea tot lor, mereu lor. O fi si asta un fel de a fi al popoarelor. Adica o fi avand poporul asta o inclinate perversa, obscura, de a-si face rau cu propria lui mana. I-o fi placand lui sa-i fie rau si, de aceea, alege numai ce-i face rau ? Binele sau raul, excluzand de aici cauze obiective si independente de vointa omului, sta in om. Dar omul inseamna multe lucruri, actiunile lui sunt impulsionate de resortul anumitor motivatii.

Daca ne aruncam o privire pe structura demografica a Romaniei de azi, ne dumirim numaidecat. Ce vedem acolo ? Vedem ca suntem cam 5,7 milioane de pensionari, cam 1,3 milioane de bugetari, putin peste un million de asistati sociali si cam 3 milioane de salariati productivi. Restul, pana la 18 milioane, cati am mai ramas in urma “razboiului” tranzitiei, sunt copii sau cei ce s-au pripasit prin Occident in cautarea unui loc de munca. Pensionarii, asistatii social si bugetarii par a face cu adevarat regulile jocului politic. Ei sunt primii si cei mai zelosi alegatori, adevaratii “piloni” ai democratiei. Dar pe cine aleg ei ? Pe cei ce le maresc pensia, salariul de bugetar sau cuantumul de asistenta pentru cei neputinciosi sau exclusii social din circuitul muncii. Pentru ei conteaza doar felierea bugetului, nu cum se obtine acel buget si cu atat mai putin nu-i intereseaza structura PIB-lui. Stau pe fotoliul din sufragerie, cu ochelarii pe nas, butoneaza televizorul pe unde apar moderatorii politici cu invitatii lor (de regula politicieni), si astepta … “oferta”.

Cand aud ca un partid sau altul vrea sa mareasca pensia sau salariul (de bugetar), numaidecat ciulesc urechile ca sa afle despre ce-i vorba. Gata, isi zic ei in sinea lor, pe-asta-l votez, domnule ! Bun, acum vine dl Cojocaru cu o oferta de redresare economica, coerenta si logica, principiala si sincera, care promoveaza ideea de munca, numita Legea Cojocaru. Si ce afla pensionarul, ce tocmai butoneaza telecomanda intr-o frenezie a cautarii: ca trebuie sa muncim. Cum, sa muncim ? Pai bine, dle, asta ne-o spunea si Ceusescu ? Ce vreti sa insinuati cu munca, ca ne intoarcem la vechile “valori”, de altadata ? Ce munca domnilor !? Azi, daca esti baiat destept, ai bani de nu le mai sti numarul, de-i iei cu lopata si-i faci porcoi (in conturi, adica bani scripturali). Si mai stiu o vorba, tot legata de munca: cine munceste nu are timp sa faca bani. Sau te poate aborda altfel, spunandu-ti: dar ce treaba am eu cu munca, domnule, n-am muncit toata viata. Sa mai munceasca si altii.

Mie sa-mi spuneti ce castig eu, ca pensionar, cu cat mi-o majorati adica ? Stai, domnule pensionar , sa-ti explic. Ce sa-mi explici domnule, lasa ca va stiu eu pe-astia, politicienii, care sunteti buni de gura si ne mintiti intruna. Oi fi pacalind dumneata pe cine-oi fi pacalind, dar cu mine nu-ti merge. Mie, imi replica el ritos, sa-mi spui ce-mi dai la pensie. Asta e problema. Dar, dle pensioner, insist si eu, mai timid, dar si ferm, tot asta doresc si eu, sa ti se mareasca pensia, dar pentru asta e nevoie sa avem bani de pensii marite. Mai departe, ca sa avem bani de pensii marite e nevoie sa se munceasca, sa cream locuri de munca pentru tineri, sa le oferim capital celor care vor sa devina intreprinzatori etc. Tace pe moment, pensionarul (sau bugetarul), semn ca l-am incurcat putin.

Nu ca l-am convins, departe de asta, ci doar ca l-am incurcat in logica lui simpla, care logica insemna “sa mi se dea” (pensie marita). I-am pus o problema, ce inainte parea destul de simpla si sigura, de logica. Dar sa nu credeti dvs ca se da batut, Nu, nici vorba, o ia de la cap. Domnule, imi zice el, eu am muncit toata viata si acum pretind ca societatea sa aiba grija de batranetea mea. Mi se pare legitima aceasta dorinta, ii spun eu, dar de votul dumitale depinde daca exista bani de pensie sau nu. Retorica mea, care se axeaza pe ideea capitalizarii, a redistribuirii capitalului, se loveste de prejudecatile lui, de ignorant lui, obligandu-ma si pe mine sa ma invartesc in jurul cozii. Nu-i chip s-o scoti la cap cu el, cu pensionarul (sunt si exceptii, dar eu aici vorbesc de regula, nu de exceptii).


Acest dialog, imaginar, dar si posibil, real, este ca un dialog intre surzi si muti. Dialogul, o fi el calea spre un posibil adevar, cum zicea Socrate, dar un dialog presupune propensiunea partenerului neofit la dialog. Partenerii de dialog ai lui Socrate erau diponibili la asa ceva. De aceea, dle Cojocaru, sunt, paradoxal, asa de multi cei care-i reconfirma pe “fostii”, redandu-le legitimitatea inca o data, reconfirmandu-le legitimitatea la nesfarsit tot celor ce-au pus economia pe butuci. Daca ar accepta dialogul, i-ai putea convinge. Pensionarului ii e mai usor sa intelega o afirmatie (sau promisiune, nemediata de conditii) de genul “voi majora pensile”, decat o afirmatie de genul “voi face posibila majorarea pensiilor” (care e o promisiune conditionata) . Ce inseamna acest “veti face posibila majorarea pensiilor” ?

Intre a spune ca vrei sa “faci posibila majorarea pensiilor” si a spune ca vei “marii pensile”, el prefera asertiunea ultima. E mai simpla, mai usor de inteles. Ceea ce afirmam noi e foarte bine inteles de cei care trebuie sa cedeze o parte a capitalului lor, ca sa fie posibil proiectul (numai ca astia au interesul sa saboteze actiunea, adica oligarhii si plutocratii), si foarte confuz pentru beneficierul proiectului.

Am citit si eu manifestul “Stapani pe viitorul nostru”. Toate problemele nominalizate in manifest, create de “seductia pietei libere””, sunt reale si grave. Paradigmele liberale, sub toate formele lor – clasice, marginaliste, neoliberale, keynesiste, neokeynesiste etc – par a fi ramas singurele alternative ale omului in planul economic, al existentei materiale, in visul lui, istoric as zice, de emancipare si de eliberare din stransoarea saraciei.

Ce ne propune, in fond, dogma liberala ? Liberalismul pleaca de la idea ca omul are nevoi materiale de satisfacut si ca, plecand de la aceste premise, doar prin libera initiativa aceasta aspiratie hedonista a omului poate sa-si atinga un optim al devenirii a ei. Ca sa ne satisfacem nevoile (hrana, imbracaminte, locuinta), avem nevoie de un cadru institutional, numit economie, in care aceste produse sa se realizeze.

Economia poate sa fie una de comanda (comunismul sau fascismul) sau una libera (de piata), una a agentilor economici care se misca liber fara interventiile sau imixtiunile statului; care agenti economici, urmandu-si interesul individual, contribuie, involuntar, fara sa aiba aceasta intentie, si la binele general al societatii.

Acest din urma model economic, al liberei initiative bazata pe proprietate particulara, si intr-o relativa libertate de manifestare, este modelul liberal de economie. La baza modelului liberal sta ideea de competitie; idée de competitive care, printre altele, genereaza progres. Practica insa nu se potriveste mereu cu teoria. Ideile bune din teorie suporta multe deraieri de pe carosabilul practicii, suporta multe metamorfoze in practica de toate zilele. Agentul economic, miscandu-se liber (poate prea liber), scurt-circuiteaza de multe ori ideea de competitie, spiritul de competitie, abandonand politica fair-playlui sportive; fundamentul teoretic al dezvoltarii si al echilibrului natural si spontan, al echilibrului raportului de forta si potenta intre parteneri; si, o data cu aceasta, al repartizarii profitului intr-o socieate.

Se creaza astfel adevarate monopoluri sau oligopoluri care, gratie puterii si influentei lor, isi maresc rata profitului (raportata la unitatea de capital investit) in mod arbitrar, injust si in afara competitiei.
Liberalismul este (mult slavitul liberalism) este, grosso-modo, natura, regula naturii, legea naturii. “Laissez-faire” (lasati natura sa lucreze) sau “lasisez-passer” (lasati libera trecerea), principii afirmate de fiziocratii francezi acum doua secole, par mai actuale decat oricand, mai valabile decat oricand.

Doar politica consecventa a natiunilor, promovata in secolul 19 si 20, a mai estompat, pentru moment, aceasta regula (eficienta altfel) a naturii afirmata de fiziocrati. Da, natura ca natura, dar cum ramane cu Umanitatea, cu corectia adusa naturii pe cale rationala. Daca ne place asa de mult natura, afirmand-o si promovand-o cu atata obstinatie, de ce n-am ramas consecventi cu noi insine, sa impartim bananele si habitatul cu primatele ? Nu, asta nu ne mai place. Vream sa fim naura, adica competitie, dar vrem sa fim si civilizatie, umanitate, morala, etica. Cat din noi e natura si cat ratiunea care corecteaza natura, care amelioreaza natura din noi, care ne slefuieste comportamentul instinctual si salbatec de cele mai multe ori.

Principiile “manifestului” par atragatoare, insa de la afirmarea unor principii si pana la materializarea lor e o cale lunga. Traim azi sub dogma integrarilor, globalizarilor, europenizarilor. Sa luam un caz concret din natura, din lumea florei; din lumea vegetala mai bine zis. Sa zicem ca defrisam o padure si, dupa aia, degajam terenul de uscaturi. La inceput, toti lastari ce incoltesc din radacinile vechilor copaci par a avea sanse egale la viata si dezvoltare. Incepe, imediat ce mijesc lastarii, competitia pentru lumina (caldura), seva (hrana) si apa. Sa zicem ca au crescut maricei dupa cativa ani. Acum sa presupunem ca printre lastarii astia, deveniti déjà voinici, apare unul mititel care-si revendica si el dreptul la viata, la sansa, la sansa de a avea o viata. Credeti ca ceilalti, care déjà au crescut, ii vor face celui mititel loc sa se dezvolte ? Nici vorba. Il vor umbri prin inaltimea lor, si-i va lua seva si apa prin radacinile adanc infipte si déjà crescute. Are, in acest caz, lasatarul abia iesit din pamant, aceleasi sanse de dezvoltare pe care le-au avut ceiallti iesiti mai devreme ? Cu siguranta, nu. Daca n-ai iesit din pamant cand a trebuit, degeaba, esti condamnat la non-existenta. Aici nu mai e vorba de competitie, de selectare pe principiul celui mai bun. Nu, aici e vorba de noroc sau ghinion, de norocul sau ghinionul momentului aparitiei.

Ei bine, prin extrapolare, prin similitudine, prin comparatie, cam asa e si cu Romania aparuta in aceasta “padure” europeana de popoare dezvoltate. Romania e ca lastarul aparut prea tarziu pentru a mai avea o sansa la dezvoltare. Romania a aparut prea tarziu in spatiul acesta al economiei de piata, unde marile popoare ocupasera déjà perimetrul pietei. Super-marketurile, plantate in orase, de care romanii sunt extrem de “sedusi” (ca sa ma exprim si eu in termenii autorilor manifestului de fata), eu le-as asemui cu situatia cand cineva mi-ar pune un nuc mare si umbros in mijlocul gradinii. Am terminat cu zarzavaturile, legumele pe care le producem inainte pe mica mea parcela. Acum stau cu bratele incrucisate si fluier a paguba pe langa nuc. Pot taia nucul la o adica, numai ca risc sa se “supare” proprietarul nucului. La umbra unei mari fabrici de automobile, ca sa iau un alt exemplu, din domeniu de data asta, este imposibil sa mai apara inca una, asa din nimic.

Problema Romaniei e ca n-a aparut la momentul potrivit, ca s-a “nascut” (ca economie libera, de piata), prea tarziu. Piata era ocupata déjà de marii prducatori industriali, de marii comercianti ai desfacerii produselor si de marii fiantatori ai capitalului. Globalizarea economiilor este cea mai mare drama pentru poporul roman si altora ca ca noi, e ca un tavalug care nimiceste totul sub rotile lui grele. Bancile le-am instrainat, resursele de energie asijderea.

Practic toate atuurile noastre s-au volatilizat o data cu aceste instrainari ale bancilor si resurselor de energie. Nu mai avem niciun as pe maneca in acest moment, niciun atuu salvator. Salvarea nu poate veni decat re-nationalizand ceea ce-am vadut cu nonsalanta iresponsabila strainilor.

De aceea cred ca, trecand din domeniul afirmatiilor in cel al practicii, al materializarii principiilor, nationalizarea e o conditie sine-qua-non. Pe acesta baza, a nationalizarii, ca temei pentru un viitor “avantaj competitiv prin prêt comparativ” (ca o reafirmare, sub alta formulare, a principiului lui D Ricardo) avem nevoie de proiectul “Legea Cojocaru”. “Legea Cojocaru”, coroborata cu protectionismul prin intermediul preturilor (ceea ce nu e posibil fara nationalizarea resurselor de energie si a bancilor), e singura luminita de la capatul tunelului. Altfel va fi vai si amar de viata noastra in conditiile in care clasa politica ne minte, ne promite si ne amageste cu vorbe. Unirea ne face puternici, iar dvs, daca sunteti bine intentionati, n-aveti cum sa nu intelegeti imperativul unirii.

Asa inteleg si eu, dle Cojocaru, ca deprecierea leului e determinata de balanta de plati externa. Criza politica, daca-i putem spune asa, care e de fapt o lupta surda (si stupida din punctul nostru de vedere) pentru putere, este gazul pus peste valvataia cauzata de balanta de plati externa.

De 22 de ani nu facem decat sa consumam mai mult decat producem. Acest consum, in exces in raport cu posibilitatile si cu performantele noastre, de bunuri importante, trebuiesc platite intr-un fel sau altul. Fie ca dai alte produse la schimb, dupa care se face compensarea cu tara de unde le importi, fie ca trebuie sa imprumuti bani ca sa achiti facturile bunurilor respective, e tot una. Rezerva de valuta a B.N. reuseste sa tina cursul valutar sub control pana la o limita. Vine insa un moment al adevarului cand parghiile Bancii Nationale, respectiv rezerva de valuta, nu mai au eficienta. Nu ca si de data asta, ca si in alte dati, Isarescu n-ar mai fi putut injecta ceva valuta ca sa domoleasca agitatiile de pe piata valutara, dar tare ma tem ca B.N., prin guvernatorul ei, Mugur Isarescu, face jocuri politice in favoarea uneia din partile “combatante”.

Gruparea politica a USL pierde serios teren in plan electoral din cauza acestei agitatii de pe piata valutara. Oamenii percep bine lucrurile in plan strict individual. Si nu e greu sa intelegi ca din cauza “certurilor”, provocate de goana dupa putere a USL, suspendandu-l pe Basescu, si inca fara motiv serios in ceea ce priveste incalcarea Constitutiei, el, cetateanul (alegator pe deasupra), e nevoit sa scoata mai multe parale din buzunar ca sa-si achite rata scadenta la banca. Toate astea se cuantifica, se contabilizeaza din punct de vedere electoral.

Deprecierea leului lucreaza vartos impotriva USL, ca picatura chinezeasca, incet si sigur. Or, Mugur Isarescu nu e strain de astfel de jocuri si nici asa de neprihanit cum vrea el sa para. Ca partas activ la dezastrul economic al tarii din ultimii 22 de ani, Isarescu e la fel de nerusinat cand vine si ne tine lectii de economie politica. Lasand leul sa se rostogoleasca liber, desi eu cred ca ar mai fi avut suficiente rezerve de valuta ca opreasca bolovanul cursului valutar pornit din dealul politic, totusi n-a facut-o. Daca n-a facut-o, desi ar fi avut posibilitatea, este clar ca el are motive temeinice sa n-o faca, motive pe care le cunoaste doar domnia-sa.

Eu cred ca Isarescu este doar un instrument in toata aceasta afacere, nu autorul moral, nu initiatorul faptului. Dupa opinia mea, Basescu a fost si este preferat de lumea occidentala, lumea decidentilor occidentali. Occidentul prefera guvernele prudente, chiar austere, cum a fost cel condus din umbra de Basescu, din punct de vedere al cheltuielilor sociale in special, al deficitelor bugetare in general. USL nu pare la fel de dispusa sa mentina catusi de putin aceasta linie a austeritatii sociale si bugetare, politica promovata de guvernul marioneta al lui Boc. Populatie, manata de nevoi, preseaza asupra politicienilor in scopul obtinerii de cat mai multe concesii sociale, si asta in conditiile in care economia gafaie in coasta economiei de piata ca un cal obosit. Occidentul a vazut, mai ales in cazul Greciei, unde se poate ajunge la presiunea maselor de oameni, amatoari de viata hedonista, dar fara o economie capabila sa le satisfaca aceasta dorinta; care tendinta hedonista e fireasca pana la urma, eu nu o spun in sens de repros.

Daca ar fi ceva de reprosat, atunci acel ceva nu e ca vrei sa o duci mai bine din punct de vedere material; de reprosat ar fi ca vrei mai mult de la viata decat iti poti permite din punct de vedere economic. Si mai exista, in afara interesului Occidentului de a mentine un echilibru bugetar in limite sustenabile, si in interior forte interesate sa se duca aceiasi politica de austeritate cu pensile si salariile, pentru a le mentine constante pe cele prin care se sifoneaza banii publici prin tot felul de lucrari fara rost; lucrari facute numai ca sa fie absorbiti, intr-un fel sau altul, banii publici, nicidecum pentru ca ar fi necesare sau ca ne-am permite noi astfel de lucrari publice. Iata exemple: asfaltari si bordurari fara noima, spitale modernizate si inchise, scoli construite unde nu exista elevi si pus lacatul la usa, sali de sport in comune unde sportul taranului e munca ogorului s.a.m.d.

Toate aceste forte, potrivnice, nu stau cu mana in san sa vada cum noua grupare politica, USL, pare dispusa sa faca mai multe compromisuri salariale sau pensionarilor. Mugur Iasarescu, prin atitudinea lui fata de deprecierea leului, ne demonstraza ca face jocuri politice. Tot ce castiga USL, in plan electoral, prin suspendare unui om detestat de popor in acest moment, pierde pe cealalta parte si in aceeasi masura din cauza cursului valutar; castigi pe-o parte, pierzi pe alta; sau cum se mai zice: pierzi sau castigi, negustor (politician) te numesti. Cum alte cuvinte, si totodata ca o concluzie, Isarescu saboteaza politica USL; Iasrescu face politica camuflata in dosul politicii monetare, sub masca salvatorului si a omului responsabil si dezinteresat. Sau poate ca, stiind ca de mult leul trebuia “relaxat”, adica depreciat, a gasit ca e momentul oportun sa o faca acum, pe greseala politicienilor, si nu dupa alegeri, cum se proceda de obicei, conform “traditiei” sau “cutumelor”.

In orice caz, indiferent de motivatiile lui Isarescu, economia are nevoie de deprecierea leului pentru a mai lua o gura de oxgen, pentru a-si mai trage un pic sufletul ostenit de povara competiei de pe o piata de desfacere similara, ca salbaticie, cu jungla africana a felinelor.

As vrea sa inserez si eu un comentariu, ca o completare fata de cele spuse de dl Cojocaru.

...Mi s-ar parea o lipsa de modestia impardonabila, din partea dlui Isarescu, daca, cumva, vrea sa insinueze, prin conferinta de presa sau ce-a tinut domnia-sa pe-acolo, ca doar persoana Isarecsu confera garantia atragerii de … capital. Capitalul strain nu penetreaza, asa, de amorul lui Isarescu sau pentru ca el prezinta mai multa incredere decat plavanul Ponta. Investitorul (strain) e atras de castigurile nete, de profituri mari la unitatea de capital investit, adica de rate mari ale profiturilor. Acest lucru nu e nici stimulat si nici garantat de persoana Isarescu. Economia isi are legile ei obiective si e imuna la sensibilitatile umane.

Parghiile pe care le-ar fi putut avea economia romaneasca au fost anulate de natura parazita a actiunilor “baietilor destepti”, de dorinta lor de castig facil si fara niciun merit, prin simpla facturare a energiei, luata ieftin de la furnizorul real (Hidroelectrica, un exemplu), si vanduta scump consumatorilor. La treaba asta a mai contribuit si integrarea in UE, a carei conditie de aliniere a preturilor ne-a anulat un posibil atuu ce ne-ar fi facut, probabil, atractivi din punct de vedere economic.

Ca sa ma fac mai bine inteles, am sa dau un exemplu aleator. Sa zicem ca un american vrea sa investeasca in Romania. Ne intrebam: ce l-ar putea atrage pe el pe plaiuri mioritice ? Costul. Daca pretul de vanzare unitar (pe produs) ar fi de 10 dolari, iar costul (tot pe unitatea de produs) ar fi in tara lui de 8 dolari, el isi face urmatoarea socoteala: cat m-ar costa sa-l produc in Romania, de exemplu. Costul total include in el elemente de cost cu energie, materii prime si materiale, salarii si tot felul de achizitii cumparate de pe piata libera. Dar ce constata el ? El constata ca pretul la energie si la materii prime si materiale este identic cu cel din SUA. Din acest punct de vedere e clar ca n-are ce sa-l atraga. Mai raman salariile. Asta da, e singurul motiv care l-ar face sa se mai gandeasca pe americanul pus pe fapte mari in Romania. Cu alte cuvinte, pretul platit de Romania pentru a atrage investitorii aia de care vorbeste dl Isarescu, este costul scazut cu salariile, cu forta de munca vie. Altfel spus, saracia din Romania (salariul mic) a devenit motiv de atractie pentru american. De unde stiam pana acum ca saracia e un rau, iata, descoperim fateta fericita a saraciei: atrage investitorul. Alternativele Romaniei sunt doua:
1. accepta sa munceasca pe salarii mici sau
2. ramane fara munca.

Cam asta ar fi orizontul de asteptari al Romaniei. Dar cat poate reprezenta diferenta de cost unitar al fortei de munca ? Sa zicem ca ea reprezinta cam 0,5 dolari/unitate de produs. Asta insemna ca, in termini reali, americanul produce in Romania produsul respectiv cu 7,5 dolari/unitate (fata de 8 dolari/unitate in SUA). Credeti c-o sa dea americanul navala in Romania pentru atata lucru. Nici o speranta. O sa asteptam ca mortul colacul. Dar daca “baietii destepti” nu si-ar fi infipt ventuzele in sistemul energetic al tarii, parazitandu-l ? Ei, atunci era alta treaba, altfel stateam de vorba acum.

Atunci, pe langa cei 0,5 dolari avantaj la costul fortei de munca/produs unitar, rezultati din diferenta de cost a fortei de munca in tara noastra, ar mai fi putut obtine inca 1 dolar/ unitate de produs de pe urma pretului mic al energiei. Asa e si cu materia prima, si cu carburantul si cu materialele de tot felul utilizate in productie.

Chestia asta simpla ne facem noi, inclusiv dl Isarescu, ca n-o pricepem. Nici n-ar putea cineva sa slomneasca un cuvant despre astfel de lucruri, dat fiind interesul “baietilor destepti” in acest punct sensibil. Am curaj sa fac pariu ca aceste ventuze (baietii destepti) vor arunca sume mari in campania electorala; o campanie unde nu castiga ideile, ci nr. de benere, dimensiunea si amplasera lor in zonele cele mai circulate ale oaraselor. Asadar, “sug” din valoarea adaugata a tarii intr-un mod absolut parazitar, iar valoare extrasa o arunca in valtoarea campaniilor electorale pentru ca, dupa aia, sa continue aceeasi politica de extractie a valorii adaugate, din societate, pe seama populatie si firmelor care abia de-si mai trag sufletul pe povarnisul crizei.

Am sa spun cateva cuvinte si despre filosofia asta a cursului valutar, practicata de magistrul bancher Isarescu Mugur. Pe mine cel putin, faima asta de cunoscator in daravelile bancare a lui Isarescu nu ma impresioneaza deloc. Mentinerea cursului valutar, in mod artificial si ridicat al leului, de supraapreciere fata de potenta economiei, este mai curand o logica politica decat o logica economica. Fenomenul este interesant. Am sa explic numai o latura a acestei controversate probleme.

Bancile au oferit si ofera credite in valuta. Ce insemna asta ? Asta inseamna ca in functie de vointa magistrului (dl Isarescu), debitorul, al carui venit personal e calculat in lei, va scoate mai multi sau mai putini bani din buzunar pentru a-si achita rata la credit (in valuta). Dar debitorul, “accesatorul de credite” in valuta, este si votant, alegator; deci, pe langa calitatea de debitor (la banca) are si calitatea de cetatean ce are dreptul de a pune stampila pe buletinul de vot. De-aia nu se cade ca, cel putin inainte de alegeri, sa fie slobozit cursul si lasat sa ajunga acolo unde i-ar fi locul, adica pe la vreo 6 lei/euro. Si mai face inca o pocinoaga cursul asta, lasat asa de capul lui, duce la inflatie, mareste pretul produselor venite pe filiera importului; deci, iata, inca o categorie, cea a consumatorilor, si tot oameni cu drept de vot, afectata de cursul leu/euro.

Pana acum am stabilit cine castiga de pe urma cursului ridicat (si artificial) al leului. Intrebarea e: cine pierde ? Pai, cine sa piarada, “animalele” astea de povara care trag la jug, de le numim firme private, mici sau mijlocii, cele care trag samarul (povara) unei economii prost (si premeditat) gestionata. Asa incat n-avem motive de bucurie, tot ce castigam in calitate de consumator (sau debitor la banca) de pe urama cursului artificial al leului (supraapreciat), pierdem inzecit in calitate de producator (dispar ca prin farmec locurile de munca). N-are nimeni interesul sa puna lumina pe aceste aspecte, devenite subiecte tabuu de ceva vreme.

Dl Isarescu bate campii cu afirmatii déjà devenite sabloane de gandire, scheme de logica standardizata, limbaj de lemn fara rezonanta in planul adevarului. Efectul cursului valutar e ca efectul unei arme in momentul tragerii: ca sa arunce in fata glontul, arma suporta un recul. Miscare inspre inainte a glontului (economiei) , este urmarea recului ( adica micsorarea veniturilor salariale). E un adevar trist, demoralizator, dar e adevar.

Chitu Constantin

Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU: Varianta COJOCARU