Chitu Constantin

Interesant punctul de vedere al dlui Doru M. Ionescu. Conceptul acesta de democratie, mult prea fetisizat dupa parerea mea, devenit mai mult un sofism, pare a fi castigat teren in competitia cu alte modele de societate in care puterea era mult mai ierarhizata, mai verticalizata. Ce spune (sau pretinde) democratia ? Ea pretinde (un cuvant mai potrivit decat “spune”) ca poporul detine puterea. Cuvantul democratie isi are orginea in Grecia Antica: demos (popor) + kratos (putere) = demos-kratos (demo-cratie). Aceasta idée, preluata de la greci, este implementata ca o grefa pe comunitatile istoriei moderne europene, natiunile. Cum natiunile moderne erau compuse din milioane, zeci de milioane, si chiar sute de milioane, modelul de democratie directa (si autentica), cu izvorul in antichitatea greceasca, este o solutie imposibila, insolvabila. In cetatile grecesti, intr-adevar, poporul delibera, hotara si executa. E de precizat ca, la greci, poporul nu era, asa, fiestecine, orice sarantoc, ci doar o elita (si acolo aveau elite) definita, ca si acum, de/prin proprietate. De la categoria “elitelor”(deci din popor) erau exclusi sclavii si femeile. Dar, asa eterogeni cum erau ei, totusi elitele, intr-adevar, detineau puterea, conduceau direct adica.

Democratia de azi nu mai e una directa ca in vremea grecilor, ci una reprezentativa, ceea ce dilueaza puterea, o pulverizeaza in mici cuante de putere, cuante ce, ulterior alegerilor, se insumeaza si se coaguleaza in mana unei minoritati ce-o numim clasa politica sau elita politica. Elita politica e un fel de a spune, fiindca, dupa cum ne-am convins de vreo 22 de ani, eu i-as considera, pe cei ce ne-au guvernat si ne guverneaza, mai curand non-elite, non-valori (umane, morale si intelectuale).

Cu alte cuvinte, pe calea domocratiei politice, cea la care facem noi referire cand vorbim de democratie, “produsul politic” al optiunilor (clasa politica, care detine teoretic puterea) a fost si este un produs de cea mai proasta calitate, un rebut uman.

Daca in procesul democratiei rezulta un astfel de produs de proasta calitate umana, atunci ar trebui sa ne intrebam care e rostul elogierii acestui model de societate de tip occidental. De ce ni-l dorim cu atat ardoare ? Ce ne aduce el daca, de la an la an, de la ciclu electoral la ciclu electoral, calitatea oamenilor ce ne reprezinta e tot mai indoielnica ? Sa fi devenit omul, din fiinta biologica si spirituala de altadata, o fiinta prin excelenta politica (cum zicea si Arisiotel) sau prin excelenta libertate (dupa filosofia lui Rousseau) ? Ce-i este specific omului pana la urma ? Libertatea ? Politica (puterea) ? Existenta biologica si perpetuarea speciei ? Existenta spirituala (intru Dumnzeu) ? Noi, romanii, constatam ca, pe masura ce democratia numara tot mai multi ani de existenta, pe masura ce trece de la minorat la maturitate, o ducem tot mai rau, saracim de la an la an, devenim o comunitate paupera ce tinde sa intre ...

Nu e nici usor si nici simplu de raspuns la intrebarea dlui Nicu Dorus. Domnia-sa pune intrebarea, daca inteleg eu bine, cam asa: cum se face ca cei multi ca numar, ce constituie o majoritate covarsitoare, poate si de peste 90% din totalul votantilor, nu-si impun propriul lor interes, partidul care i-ar reprezenta cel mai bine.

Pana acum politologii si filosofii ne-au facut capul mare cu separatiile puterilor (cum ar fi separatia dintre stat si societatea civila, dintre Biserica si stat, dintre executiv si legislativ etc). Dar nimeni nu s-a intrebat daca nu e cazul sa mai facem inca o separatie: separatia din interiorul societatii civile.

Societatea civila e privita asa, ca un monolit, ca o entitate bine sudata, unde membrii societatii traiesc intr-o desavarsita armonie, ca o famile mai mare si al carei inamic ar fi Statul (care trebuie minimalizat), ca potentiala institutie tiranica in devenire. In urma cu cateva secole, aceeasi societate, dar la vremea respective era “aliata” cu statul laic (lumea profana in general), lupta impotriva “dusmanului” comun al emanciparii omului de sub autoritatea si chiar tirania religioasa: Biserica.

Separatiile, cum spuneam, s-au oprit la granita societatii civile. Societatea civila insa nu numai ca nu e o unitate, o entitate, o comunitate de oameni care traiesc pe “civitas diaboli’ ca in “civitas dei” imaginata de Sfantul Augustin, sau in Empireul imaginat de Dante in “Divina Comedia”. Societatea civila e cat se poate de eterogenta . Aici, in cadrul societatii civile, intra, de-a valma, bogati si saraci. Sigur ca in cadrul societatii civile exista o multitudine de diversitati, dar ma voi opri la aceasta diversitate, cea dintre bogati si saraci, ca sa pot gasi un raspuns la intrebarea pusa de dl Nicu Dorus.

Daca societatea civila se grupeaza pe astfel categorii, diferentiate de avere (ca marime) sau de venituri, cum se face ca cei putini si bogati isi impun propriile lor interese, si asta in ciuda adevarului, mai mult decat evident, ca cei saraci si umili sunt zdrobitor de majoritari si ca, in aceste conditii, votul fiind egal, majoritatea ar putea sa-si impuna propriul ei interes. Ca cei putini si bogati isi impun propria vointa si propriul interes, este de netagaduit. Dovada cea mai vie este repartitia valorii nou create (a venitului net) la nivelul unei societati, cum ar fi PIB, ca instrument statistic, care exprima economic ceea ce numim noi valoarea adaugata. Cum se face deci ca, de vreme ce cei obiditi, cei umili si saraci, detin puterea (cel putin virtuala), ce le-o confera numarul, ca majoritate absoluta, PIB-ul sa fie repartizat atat de nedrept si in favoarea unei minoritati: oligarhia.

PIB-ul, in mare, arata cam asa: doua treimi profit (in folosul oligarhiei) si o treime salarii (partea ce revine celor pe care-i categorisesc ca saraci; sau, daca nu saraci, in orice caz cu venituri modeste si insuficiente). Cu alte ...

De acord cu dl Ilie Serbanescu, proiectul e exact ce trebuie poporului roman in acest moment pentru a scapa de saracie, numai ca nu vom fi lasati sa-l implementam, sa-i dam viata. Societatea romaneasca, societatea civila mai précis, nu e asa de omogena pe cat ar vrea unii (filosofii si politologii) sa ne convinga. Asa cum am mai spus si cu alta ocazie, democratia de tip occidental presupune, pe langa alte separatii, o separatie fundamentala: separatia dintre stat si societatea civila. Aceasta teorie, a separatiei statului de societatea civila, a distinctiei dintre stat si societatea civila, este efectul devastator al lipsei de distinctie dintre stat si societatea civila, ce l-a avut vointa populara in momentul istoric al Revolutiei Franceze de la 1789. In absenta unei astfel de separatii, intotdeuna se vor gasii cativa insi care cred ei reprezinta poporul sau interesul national si, in numele lui, comit tot felul de atrocitati sau pur si simplu desfiinteaza democratia ca principiu de guvernare si de cernere a veleitatilor si vanitatilor politice ale ambitiosilor, ale insetatilor de putere.

Acum, in acest moment, in acest secol 21, suntem in situatia sa luam la cunostinta de inca o diferentiere si sa purcedem la o alta separatie: bogatii si saracii; oligarhia, caracterizata de numarul mic dar cu potential economic si cu putere mare, si adevarata socieatate civila, a celor cu venituri mici dar in numar mare. Acest lucru l-a facut comunismul, dar l-a facut intr-un fel ce a compromis ideea acestui gen de separatie; o separatie in chiar inima a ceea ce consideram azi a fi societatea civila.

Am facut aceasta introducere in filosofia politica nu dintr-o intamplare, ci pentru ca are legatura cu afirmatia (sau temerea) dlui Serbanescu de la inceputul acestui dialog. Dl Serbanescu spune concis si ritos: “nu vom fi lasati” Si, cu regret o spun, chiar asa si e. Dar ne intrebam atunci de ce, si mai ales de cine, nu vom fi lasati ? Ca sa raspunzi la “de ce?” si la “de cine?” e cat se poate de simplu: din cauza ca cineva trebuie sa suporte costul acestei reforme a capitalului: oligarhia. Deci e vorba de bani (ce raspunde la intrebarea “de ce?”), iar banii trebuie sa-i luam de la oligarhie (ce raspunde la intrebarea “de cine?”). Proiectul nu numai ca e unul de interes national, dar el este in primul rand de folos celor afectati de sindromul “exclusivismului social”. Daca proiectul e de interes national si daca oligarhia se opune, atunci e clar ca interesul meschin al oligarhiei este mai presus de interesul national. In acest caz oligarhia poate fi catalogata ca reactionara si antinationala. Legea Cojocaru in primul rand pe acestia ii avantajeaza, pe cei amenintati cu excluziunea sociala, si, pe langa asta, este de interes national pentru ca prin el se capitalizeaza segmentul productiv al economiei (in dauna celui speculativ si toxic), sau pentru ca opreste hemoragia capitalului in afara granitelor tarii, sector productiv care creeaza ...

Voi mai posta inca un comentariu, scris tot de mine, de data asta in Curierul National (la un articol la dlui Panaite Adrian), care comentariu, cred eu, este de folos acestui site. Iata-l:

Dle Panaite, de data asta va dau nota maxima si cu maxima tragere de inima. E cat se poate de adevarat ceea ce scrieti. In mare, categoria asta socio-economica, de-i zicem noi “patroni”, este de proasta calitate. Patronii din Romania, rasariti ca ciulinii si ca maracini pe pamantul lasat de izbesliste, asa cum a fost si cu economia romaneasca ramasa orfana si de mama si de tata dupa ‘90, cu o industrie parasita de stat in numele unor idei occidentale neadecvate tarii noastre in acel moment (de “liberalizare”), ei bine astia sunt mai curand niste poltroni decat patroni.

Industria, prada hotilor si-a talharilor cu gulere albe, ce predicau lozinci reformatoare pe la televizor, abandonata, asa cum ai abandona o cocota imbatranita si cu tenul brazdat de trecerea nemilosului timp, a devenit dupa anii ’90 izlazul comunal al celor ce troneaza azi in clasamentele celor mai priceputi “intreprinzatori”. Patronatul din Romania e un patronat de carton. El arata tot asa cum arata si balonul imobiliar, cu volum mare dar gol pe dianuntru.

Tot ce-au acumulat prin furt (un furt cu staif, un furt practicat sistematic de la cel mai inalt nivel), noua categorie socio-economica (patronii), cu pretentia de specialisti ai noului sistem economic ce urma sa vina, a fost convertit in vile construite (in zonele rezidentiale ale oraselor), in masini de lux sau au fost externalizate in banci straine, conservate in moneda in bancile straine.

Patronii ce-au demolat industria si-au devalizat bancile din Romania, nu stiu sa construiasca altceva la loc. Patronii au stiut doar sa fure, nu sa ofere ceva societatii. Politicienii anilor ’90 au fost ca niste lupi pusi sa apere stana (industria) pana cand, intr-o buna zi, ne-am trezit ca toate “mioarele” (fabrici, uzine si combinate) a fost mancate de lacomele haite puse, de obstea poporului, sa le pastoresca. Asa am ajuns aici unde suntem. Romania a fost ca o turma de mioare ce s-a dat pe mana lupilor, iar lupi au facut ceea ce le sta in fire sa faca: au decimat turma. Asta insa in ceea ce priveste calitatile manageriale ale acestei clase sociala de… patroni (era sa zic poltroni).

Dar ceea ce ni se intampla noua azi, ramasi cu mai putin de trei milioane de muncitori productivi, nu este cauzat exclusiv de nepriceperea sau reau-credinta a acestor insi, de acesti poltroni ai patronatelor. Economia de piata (sau de schimb), stimate domn, inseamna competitie, iar competitia functioneaza ca un motor cu doua categorii de “combustibil”: cu tehnologie si costuri mici. Tehnologia inseamna capital, iar capitalul s-a scurs pe-o Apa a Sambetei Occidentului (lucru care se face si azi de altfel) sau in buzunarele unor insi ce-au devalizat cu buna stiinta bancile romanesti (Bancorex ...