Besiliu Dorel

Motto: „Impozitarea este mai mult decât jumulirea unei gâşte. Adică este arta de a obţine cel mai mare număr de pene cu cel mai mic număr de ţipete” Robert Dole

Haideţi să ne amintim de aprigele controverse purtate, cu numai câteva luni în urmă, asupra „revoluţiei fiscale” a impozitului unic (flat tax). Impozitare progresivă sau impozitare uniformă, aceasta este noua dilemă care descătuşa imaginaţia analiştilor economici şi a comentatorilor din mass-media. Iar majoritatea clasei politice şi a oamenilor de stat, care au învăţat rapid cum stă treaba cu democraţia, promit că această schimbare va aduce relansarea economică şi prosperitatea la care românii n-au încetat să viseze.

Întreaga dezbatere publică devine astfel acaparată de preocuparea de a demonstra superioritatea unui anumit aranjament fiscal. Cu alte cuvinte, ce sistem fiscal este mai bun, cel bazat pe impozitarea progresivă sau cel al ratei unice de impozitare? În acest sens, voi arăta că „alegerea” între impozitarea progresivă şi cea proporţională este, de fapt, o falsă problemă.

Ca orice produs al interacţiunilor umane, şi impozitarea trebuie apreciată, în mod primordial, din punct de vedere etic. Numai astfel, prin subordonarea criteriului eficienţei (cum e mai bine) criteriului etic (cum e drept), omul de ştiinţă va fi în măsură să dobândească cunoaşterea corectă[1]. Demersul propus în acest articol reclamă o succintă incursiune asupra fenomenului etatist şi a corolarului său indispensabil, impozitarea.

Impozitul ca schimb: „banii sau viaţa?”

Doctrinele etatiste susţin că impozitul reprezintă un schimb între cetăţeni (contribuabili, cei care „contribuie”) şi stat, adică impozitul ar fi, de fapt, voluntar. De altfel, pe o asemenea bază este explicat întreg fenomenul constituţional, potrivit căruia guvernul ia naştere asemeni unei companii de asigurări mutuale, la care fiecare aderă în mod voluntar. O asemenea ipoteză este definitorie pentru mainstream-ul gândirii economice. Dar şi exponenţii teoriei public choice au îmbrăţişat aceeaşi iluzie ştiinţifică[2].

Şcoala austriacă de economie arată că „versiunea contractuală” a fenomenului etatist şi, în consecinţă, a impozitării este, în întregime, eronată. „Contractul social” al lui Rousseau, fără vreo urmă de valoare juridică, este un simplu exerciţiu utopic, care a alimentat colectivismul şi ascensiunea statului.

Numai ordinea proprietăţii private are natură ...