Besiliu Dorel

Motto: „Impozitarea este mai mult decât jumulirea unei gâşte. Adică este arta de a obţine cel mai mare număr de pene cu cel mai mic număr de ţipete” Robert Dole

Haideţi să ne amintim de aprigele controverse purtate, cu numai câteva luni în urmă, asupra „revoluţiei fiscale” a impozitului unic (flat tax). Impozitare progresivă sau impozitare uniformă, aceasta este noua dilemă care descătuşa imaginaţia analiştilor economici şi a comentatorilor din mass-media. Iar majoritatea clasei politice şi a oamenilor de stat, care au învăţat rapid cum stă treaba cu democraţia, promit că această schimbare va aduce relansarea economică şi prosperitatea la care românii n-au încetat să viseze.

Întreaga dezbatere publică devine astfel acaparată de preocuparea de a demonstra superioritatea unui anumit aranjament fiscal. Cu alte cuvinte, ce sistem fiscal este mai bun, cel bazat pe impozitarea progresivă sau cel al ratei unice de impozitare? În acest sens, voi arăta că „alegerea” între impozitarea progresivă şi cea proporţională este, de fapt, o falsă problemă.

Ca orice produs al interacţiunilor umane, şi impozitarea trebuie apreciată, în mod primordial, din punct de vedere etic. Numai astfel, prin subordonarea criteriului eficienţei (cum e mai bine) criteriului etic (cum e drept), omul de ştiinţă va fi în măsură să dobândească cunoaşterea corectă[1]. Demersul propus în acest articol reclamă o succintă incursiune asupra fenomenului etatist şi a corolarului său indispensabil, impozitarea.

Impozitul ca schimb: „banii sau viaţa?”

Doctrinele etatiste susţin că impozitul reprezintă un schimb între cetăţeni (contribuabili, cei care „contribuie”) şi stat, adică impozitul ar fi, de fapt, voluntar. De altfel, pe o asemenea bază este explicat întreg fenomenul constituţional, potrivit căruia guvernul ia naştere asemeni unei companii de asigurări mutuale, la care fiecare aderă în mod voluntar. O asemenea ipoteză este definitorie pentru mainstream-ul gândirii economice. Dar şi exponenţii teoriei public choice au îmbrăţişat aceeaşi iluzie ştiinţifică[2].

Şcoala austriacă de economie arată că „versiunea contractuală” a fenomenului etatist şi, în consecinţă, a impozitării este, în întregime, eronată. „Contractul social” al lui Rousseau, fără vreo urmă de valoare juridică, este un simplu exerciţiu utopic, care a alimentat colectivismul şi ascensiunea statului.

Numai ordinea proprietăţii private are natură ...

Teama de inflatie ar trebui privita in contextul supraindatorarii: este posibila cresterea dobanzilor in conditiile in care serviciul datoriei publice risca sa devina nesustenabil? Depinde. Poate, cu riscul ca Bancile Cetrale sa isi piarda si bruma de credibilitate ce le-a mai ramas (dobanzi de politica monetara tinute fortat jos, banci imprumutate la greu pentru a finanta mai departe state, deponenti din ce in ce mai nemultumiti si schimbarea sloganului-“luptam impotriva inflatiei, altceva nu ne intereseaza” in “suntem o anexa a politicii Guvernului, nimic altceva”). Mai degraba nu, in conditiile in care in actionariatul Bancilor Centrale privatii au un cuvant greu de spus (vezi Fed, Banca Elvetiei, etc) iar riscul ca pierderile cumulate sa le ramana in brate li se pare inacceptabil.

Cu datorii publice intre 80% (Germania)-200% din PIB (Japonia) in marile economiile dezvoltate, finantarea datoriei publice devine o problema stresanta iar evolutia dobanzilor un motiv de cosmar pentru autoritati. La dobanzi de 1% chiar si o datorie ca a Japoniei este sustenabila (2% din PIB nu e mare lucru pentru o economie puternica) dar ce te faci daca dobanzile ar ajunge de pilda la 5%?). Ar insemna ca un sfert, poate si mai bine din PIB sa se duca numai pe plata datoriei, iar in contextul in care economiile scad ori stagneaza iar populatia are o tendinta de imbatranire evidenta, acest fapt devine insuportabil (ar presupune sa tai constant de la sanatate, investitii, educatie, etc ca sa platesti cuminte dobanzile la bonduri). Or, cum vor vota electoratele (unde ponderea varstnicilor e apreciabila) supuse unei astfel de austeritati pe termen lung? Din acest motiv, inflatia care sa topeasca brusc datoriile suverane acumulate devine improbabila-de unde bani sa platesti dobanzi sensibil mai mari?

Singura solutie pentru a avea si inflatie si dobanzi mici ar fi ca Bancile Centrale sa isi schimbe radical filozofia, sa nu mai pretinda ca lupta cu preturile, ca tintesc inflatia, etc, ci sa se rezume la a furniza linii de credit infinite pentru banci, cu obligatia lor asumata de a credita guvernele neconditionat (vor lua de pilda cu 0-1% de la BCE/Fed, etc, vor plasa cu 1-2% in bonduri). Mie greu de crezut ca se va ajunge insa aici, dupa decenii de gargara si campanii de imagine cu sloganul “veghem asupra inflatiei”. Politicienii ar fi presati sa ia pana la urma o decizie oricata cerbicie ar afisa bancherii centrali in apararea noii filozofii. Ma rog, o varianta ar fi dobanzi real-negative plus o procedura schimbata de calcul a inflatiei, care sa cosmetizeze realitatea din teren (adica noua metodologie de calcul micsoreaza scriptic inflatia-se umbla la ponderile diferitelor produse si servicii in cosul de consum).

Una peste alta, inflatie si dobanzi mari in contextul datoriilor publice mari e greu de crezut sa urmeze oricat ar incerca sa ne sperie agentii oficiali de marketing (guverne, bancheri centrali) pentru a cheltui mai mult sprijind ...