Besiliu Dorel

[]Ioan Rosca[…] Extrag dintr-un mesaj semnat Scrieridotnet Wordpress-GD Toma (http://www.facebook.com/scrieridotnet.wordpress )
"... stimate domnule Marian Bolovan,(…) cu smerenie, permiteţi-mi să observ că sunteţi în gravă eroare de gândire. Între România, şi Islanda, este o diferenţă cel puţin la fel de mare cât distanţa fizică dintre România, şi Islanda. Ideea că în România ar fi aplicabile reformele ce în Islanda au dat şi dau roade bune, este total eronată. Şi nu face obiectul acestui răspuns să explic şi de ce. Cauzele, oricum, sunt aproape de văzut de către oricine. Şi foarte multe.

O eventuală rupere de UE, ar însemna prăpădul pentru România în situaţia în care se află astăzi. Să vă explic şi de ce. România este în prezent o Provincie a UE. În egală măsură cum fostele Principate erau provincii ale diverselor formaţiuni geo-politice specifice epocii oarecare. Este/a fost doar o drogare chestiuni de genul că Ştefan Cel Mare a făcut şi a dres, extraordinar - el, Ştefan cel Mare, din punctul de vedere al Legilor ce funcţonau la nivelul formaţiunii geo-politice existente în epoca la care ne referim, nu era decât unul care încălca Legea. Şi bravura aceasta s-a reflectat în faptul că Moldova, în loc să se dezvolte structural, a rămas un teritoriu înapoiat, fără o clasă de Intelectuali proprie - de aici, desigur, neputinţa Moldovei de a porni pe drumul de a-şi crea, dezvolta o Cultură/Civilizaţie proprie.

Dar, pe de altă parte, trebuie echilibrată înţelegerea istoriei noastre şi cu observaţia că tocmai cauză a faptului că Moldova era lipsită de structura necesară, aptă cât de cât să ţină piept pierderii specificului de Cultură/Civilizaţie proprie, a forţat Moldova să aibă în general atitudinea mereu conflictuală faţă de formaţiunile geo-politice de la nivelul epocii oarecare.

Pe de altă parte, referindu-ne la Transilvania, unde o brumă de structură a unei Intelectualităţi a fost mai mereu, vom observa că această structură de Intelectuală nu a fost capabilă să echilibreze statutul de Provincie a Transilvaniei, cu interesul propriu, anume cu interesul de a merge pe drumul care să-i permită Transilvaniei a-şi crea, dezvolta o Cultură/Civilizaţie proprie. Se explică şi de ce: aici erau/sunt nu numai populaţii de origine română, ci erau/sunt şi populaţiile maghiarilor, saşilor - şi, din nefericire, ca şi astăzi, intelectualii români, maghiari, saşi, nu înţeleg necesitatea de a fi uniţi în vederea unui Scop Comun, mai presus de lucrurile pe care alde Vadim Tudor şi/sau UDMR le speculează în scopuri dăunătoare Ţării.

Astăzi, România este o Naţiune. Faptul că România este datoare-vândută la modul extrem de periculos, nu reprezintă o culpă a UE. Nu reprezintă o culpă a străinătăţii în general. Reprezintă o culpă a Clasei Politice de după Lovitura de Stat. Care, în loc să facă restructurări cu începere de la clasele parazitare, au început să "despovăreze" ...

[] Ioan Rosca […] Un vis frunos: să se pedepsescă USL şi PDL între ele... Nu-mi plac scenariile speculative ale banaliştilor politici. Nu din porniri senzaţionaliste sau profetice vă semnalez aici o alternativă de interpretare a "actualităţii". Ci pentru ca să vă înarmez împotriva unei manipulări ajunsă la al preamultulea episod.

Ştiţi de unde se trag USL şi PDL, de ce sînt aceeaşi mizerie? …Că sînt ramuri ale FSN, aripi folosite pentru a acapara spectrul politic, eliminînd partidele antisistem (care ar fi putut pune în pericol mafia dominantă) şi gestionînd exploatarea populaţiei-victimă- prin rotaţie? Că toţi au slujit unei unice mafii, au distrus similar ţara şi ne-au vîndut multilateral intereselor străine? Că trec în masă dintr-o parte în cealaltă, cînd vine o nouă etapă?

Vă amintiţi cum s-au legitimat unii pe alţii în cerc, pretinzînd că nemulţumirea faţă de aripa care v-a jefuit ieri justifică readucerea azi la putere a celei care v-a înşelat alaltăieri, după ce i-aţi aburcat în locul celor de ieri, care vă spoliaseră răsalatăieri?

Atunci de ce credeţi că acum ar fi cu adevărat un război, între două bande opuse pe viaţă şi pe moarte? Pentru că aşa vă propovăduiesc mercenarii mediatici? Pentru că aşa chibiţează "oamenii de bine"... care nu înţeleg nimic de 22 de ani?

O fi şi competiţie pentru ciolane, dar nu pînă la punctul de a pune Sistemul în pericol, un risc pe care actorii farsei nu-l pot asuma- ca să nu se pomenească cercetaţi, despuiaţi de pradă, închişi . Ca să vă convingă să-i consideraţi pe uzurpatorii statului- de ieri, o opoziţie legitimă faţă de noul schimb de paraziţi ai instituţiilor, se joacă ţonţoroiul criticii noii puteri, a confruntării nemiloase etc. Nici nu trebuie regizat mult, la români mîncătoria merge de la sine.

Atît de departe se merge cu adormirea vigilenţei publice, cu domesticirea telecetăţenilor, încît un număr jenant de voci exprimă nemulţumirea că există prea mult scandal între cele două galerii vopiste în culori schimbătoare, că această ceartă ne face de ruşine în Europa, compromite imaculata noastră justiţie şi minunata noastră legalitate, face rău beneficelor indicaţii şi împrumuturi din străinatate, strică producţia internă pentru că nu e linişte (consens) în ţară etc.

Ia te uită ce ne deranjează pe noi: ideea că s-ar bate criminalii între ei, producăndu-şi eventual pierderi ! Cînd numai aşa ar putea cade cîte o napîrcă de pe spatele nostru, avînd în vedere că nu am reuşit să le opunem nici un fel de rezistenţă, de 22 de ani. Şi nici măcar să ridicăm un partid contra lor nu am fost în stare.

De ce atunci se arată jupuiţii atît de ingrijoraţi ca şi-ar putea face jupuitorii bubiţe, daca nu se potolesc? De ce atîta milă, faţă de stăpînii ce nu dau socoteală niciodată? De unde vine frica sa nu li se întîmple ceva acestor infractori imuni la justiţie?

Unii se tem de tulburarea ...

Motto: „Impozitarea este mai mult decât jumulirea unei gâşte. Adică este arta de a obţine cel mai mare număr de pene cu cel mai mic număr de ţipete” Robert Dole

Haideţi să ne amintim de aprigele controverse purtate, cu numai câteva luni în urmă, asupra „revoluţiei fiscale” a impozitului unic (flat tax). Impozitare progresivă sau impozitare uniformă, aceasta este noua dilemă care descătuşa imaginaţia analiştilor economici şi a comentatorilor din mass-media. Iar majoritatea clasei politice şi a oamenilor de stat, care au învăţat rapid cum stă treaba cu democraţia, promit că această schimbare va aduce relansarea economică şi prosperitatea la care românii n-au încetat să viseze.

Întreaga dezbatere publică devine astfel acaparată de preocuparea de a demonstra superioritatea unui anumit aranjament fiscal. Cu alte cuvinte, ce sistem fiscal este mai bun, cel bazat pe impozitarea progresivă sau cel al ratei unice de impozitare? În acest sens, voi arăta că „alegerea” între impozitarea progresivă şi cea proporţională este, de fapt, o falsă problemă.

Ca orice produs al interacţiunilor umane, şi impozitarea trebuie apreciată, în mod primordial, din punct de vedere etic. Numai astfel, prin subordonarea criteriului eficienţei (cum e mai bine) criteriului etic (cum e drept), omul de ştiinţă va fi în măsură să dobândească cunoaşterea corectă[1]. Demersul propus în acest articol reclamă o succintă incursiune asupra fenomenului etatist şi a corolarului său indispensabil, impozitarea.

Impozitul ca schimb: „banii sau viaţa?”

Doctrinele etatiste susţin că impozitul reprezintă un schimb între cetăţeni (contribuabili, cei care „contribuie”) şi stat, adică impozitul ar fi, de fapt, voluntar. De altfel, pe o asemenea bază este explicat întreg fenomenul constituţional, potrivit căruia guvernul ia naştere asemeni unei companii de asigurări mutuale, la care fiecare aderă în mod voluntar. O asemenea ipoteză este definitorie pentru mainstream-ul gândirii economice. Dar şi exponenţii teoriei public choice au îmbrăţişat aceeaşi iluzie ştiinţifică[2].

Şcoala austriacă de economie arată că „versiunea contractuală” a fenomenului etatist şi, în consecinţă, a impozitării este, în întregime, eronată. „Contractul social” al lui Rousseau, fără vreo urmă de valoare juridică, este un simplu exerciţiu utopic, care a alimentat colectivismul şi ascensiunea statului.

Numai ordinea proprietăţii private are natură ...

Teama de inflatie ar trebui privita in contextul supraindatorarii: este posibila cresterea dobanzilor in conditiile in care serviciul datoriei publice risca sa devina nesustenabil? Depinde. Poate, cu riscul ca Bancile Cetrale sa isi piarda si bruma de credibilitate ce le-a mai ramas (dobanzi de politica monetara tinute fortat jos, banci imprumutate la greu pentru a finanta mai departe state, deponenti din ce in ce mai nemultumiti si schimbarea sloganului-“luptam impotriva inflatiei, altceva nu ne intereseaza” in “suntem o anexa a politicii Guvernului, nimic altceva”). Mai degraba nu, in conditiile in care in actionariatul Bancilor Centrale privatii au un cuvant greu de spus (vezi Fed, Banca Elvetiei, etc) iar riscul ca pierderile cumulate sa le ramana in brate li se pare inacceptabil.

Cu datorii publice intre 80% (Germania)-200% din PIB (Japonia) in marile economiile dezvoltate, finantarea datoriei publice devine o problema stresanta iar evolutia dobanzilor un motiv de cosmar pentru autoritati. La dobanzi de 1% chiar si o datorie ca a Japoniei este sustenabila (2% din PIB nu e mare lucru pentru o economie puternica) dar ce te faci daca dobanzile ar ajunge de pilda la 5%?). Ar insemna ca un sfert, poate si mai bine din PIB sa se duca numai pe plata datoriei, iar in contextul in care economiile scad ori stagneaza iar populatia are o tendinta de imbatranire evidenta, acest fapt devine insuportabil (ar presupune sa tai constant de la sanatate, investitii, educatie, etc ca sa platesti cuminte dobanzile la bonduri). Or, cum vor vota electoratele (unde ponderea varstnicilor e apreciabila) supuse unei astfel de austeritati pe termen lung? Din acest motiv, inflatia care sa topeasca brusc datoriile suverane acumulate devine improbabila-de unde bani sa platesti dobanzi sensibil mai mari?

Singura solutie pentru a avea si inflatie si dobanzi mici ar fi ca Bancile Centrale sa isi schimbe radical filozofia, sa nu mai pretinda ca lupta cu preturile, ca tintesc inflatia, etc, ci sa se rezume la a furniza linii de credit infinite pentru banci, cu obligatia lor asumata de a credita guvernele neconditionat (vor lua de pilda cu 0-1% de la BCE/Fed, etc, vor plasa cu 1-2% in bonduri). Mie greu de crezut ca se va ajunge insa aici, dupa decenii de gargara si campanii de imagine cu sloganul “veghem asupra inflatiei”. Politicienii ar fi presati sa ia pana la urma o decizie oricata cerbicie ar afisa bancherii centrali in apararea noii filozofii. Ma rog, o varianta ar fi dobanzi real-negative plus o procedura schimbata de calcul a inflatiei, care sa cosmetizeze realitatea din teren (adica noua metodologie de calcul micsoreaza scriptic inflatia-se umbla la ponderile diferitelor produse si servicii in cosul de consum).

Una peste alta, inflatie si dobanzi mari in contextul datoriilor publice mari e greu de crezut sa urmeze oricat ar incerca sa ne sperie agentii oficiali de marketing (guverne, bancheri centrali) pentru a cheltui mai mult sprijind ...