Constantin Cojocaru [Nr.TA-001-][4M][DP-14/05/2010-23h44-Vu-2-DE-1-MAJ-0-RE-A-0]-Crestere Economica Generatoare de Saracie - Depopularea Tarii [Ultima Oră-16.08.2005]

[Constantin Cojocaru]

Crestere Economica Generatoare de Saracie

De 5 ani încoace, Institutul Naţional de Statistică(INS) ne aduce la cunoştinţă că Produsul Intern Brut(PIB) al ţării, adică valoarea bunurilor şi serviciilor pe care le produce economia românească într-un an, este într-o continuă creştere, anul trecut, creşterea fiind de peste 8%, ritm anual de creştere care se apropie de cel pe care China îl înregistrează de peste două decenii şi pe care l-a înregistrat şi România în cele două decenii anterioare anului 1990.

Transformate în euro, cifrele în lei publicate de INS ne arată că, în anul 2000, comparativ cu anul 1999, am obţinut un spor de PIB egal cu 0,9 miliarde euro.

În anul 2001, sporul a fost de 2,4 miliarde euro, în 2002, de 2,4 miliarde euro, în 2003, de 2,3 miliarde euro, iar în 2004, de 4,1 miliarde euro.

Guvernanţii noştri se laudă cu creşterea economică din ultimii ani şi în faţa alegătorilor şi în faţa conducătorilor instituţiilor europene, omiţând, cu bună ştiinţă, să spună şi unora şi altora că marea majoritate a locuitorilor României nu a avut nimic de câştigat de pe urma acestei creşteri a PIB-ului.

Tot cifrele publicate de către INS, dar la alte capitole ale anuarelor statistice, pun în evidenţă faptul că, în perioada 1999-2004, valoarea salariilor încasate de către toţi angajaţii României a rămas constantă, la nivelul de 6,7 miliarde euro pe an, în timp ce valoarea tuturor pensiilor plătite de statul român a rămas şi ea blocată, la suma de 2,5 miliarde euro pe an.

Iată, deci, că, pentru salariaţi şi pensionari, care reprezintă 90% din populaţia adultă a ţării, efectul creşterii economice realizate în perioada 2000-2004 este egal cu zero. Ei au rămas la acelaşi grad de sărăcie de care se „bucurau" şi înainte de începerea creşterii economice „durabile".

Această stare de fapt are ca principală cauză creşterea aberantă a datoriei externe, determinată, la rândul ei de deficitele bugetare cu care s-a obişnuit să funcţioneze statul român postdecembrist.

Dacă, la sfârşitul anului 1989, datoria externă a României era egală cu zero, ţara având şi creanţe de încasat în valoare de peste 4 miliarde de dolari, la sfârşitul anului 2004, datoria externă a ajuns la suma de 19,6 miliarde euro, cea ce înseamnă mai mult de o treime din PIB-ul anului 2004.

Această uriaşă datorie faţă de străinătate s-a creat ca urmare a faptului că toate guvernele care s-au succedat pe la Palatul Victoriei după 1989 au cheltuit mai mult decât le permiteau veniturile strânse din taxe şi impozite, apelând la împrumuturi externe, pentru acoperirea deficitelor bugetare, devenite cronice.

Datoria externă este o povară, pentru cetăţeni. Împrumuturile trebuie rambursate, împreună cu dobânzile aferente. Din PIB-ul creat în fiecare an, întâi se plăteşte datoria externă şi numai ce mai rămâne intră în buzunarele cetăţenilor, pentru consum, sau pentru investiţii.

Conform datelor publicate de BNR, valoarea serviciului anual al datorie externe(SDE), adică ratele de rambursare ale împrumuturilor împreună cu dobânzile aferente, a depăşit sporul anual al PIB-ului, în fiecare an al perioadei 2000-2004.

În anul 2000, PIB-ul a sporit cu 0,9 miliarde euro, în timp ce SDE-ul a fost egal cu 2,4 miliarde euro, deci veniturile rămase la dispoziţia cetăţenilor n-au crescut, ci au scăzut.

La fel, în 2001, PIB-ul a crescut cu 2,4 miliarde euro, însă SDE-ul a fost egal cu 3,0 miliarde euro.

În 2002, PIB-ul a crescut cu 2,4 miliarde euro, dar SDE-ul a ajuns la suma de 4,2 miliarde euro.

În 2003, PIB-ul a sporit cu 2,3 miliarde euro, SDE-ul fiind egal cu 3,8 miliarde euro.

În 2004, PIB-ul a crescut cu 4,1 miliarde euro, iar SDE.ul a fost de 4,8 miliarde euro.

Iată, deci, că, în fiecare an al perioadei 2000-2004, din vistieria ţării au plecat în afară mai mulţi bani decât au reuşit să adune, în plus, comparativ cu anul precedent, cei 22 milioane de români.

Degeaba vom dubla noi PIB-ul în următorii 10 ani dacă SDE-ul va ajunge să reprezinte jumătate din PIB. Vom fi la fel de săraci cum suntem acum. Vom avea o economie cu o creştere economică „durabilă" şi o naţiune care va trăi într-o sărăcie perpetuă
Trebuie să construim o altă economie, una care să lucreze pentru cetăţeni, nu pentru „imaginea" guvernanţilor.

Ultima Oră, 16.08.2005

[Constantin Cojocaru]

Crestem Eficienta Economiei prin Depopularea Tarii

Unul dintre cei mai longevivi şi prolifici analişti ai vieţii economice româneşti, domnul Gheorghe Cercelescu, fost redactor economic la Scânteia, devenit editorialist la Adevărul şi , mai recent, la Gândul, constată că „economia -este vorba de economia românească - a cunoscut unele transformări semnificative", însă aceste transformări „nu au adus şi îmbunătăţiri în viaţa românilor". Românii realizează venituri mici, lucrează ineficient, cu o slabă productivitate.

Urmărind să afle cauza ineficienţei cu care funcţionează economia românească, domnul Cercelescu face o descoperire pentru care ar trebui să-si pregătească dosarul în vederea primirii premiului Nobel pentru economie.

„România, spune domnia sa, se confruntă cu o problemă foarte grea: are prea multă forţă de muncă şi prea puţin capital". Domnul editorialist a ajuns la această „iluminare" deoarece a observat că „salariile pot creşte foarte repede în ţări unde fie populaţia este redusă (Slovenia, Estonia), fie se injectează masiv capital străin (Cehia, Ungaria)".

Astfel iluminat, Domnul Cercelescu ne oferă şi soluţia grelei probleme cu care se confruntă economia românească. „Pentru a îmbunătăţi eficienţa muncii în întreaga economie, trebuie îndeplinite două condiţii: România să poată exporta mai multă forţă de muncă şi capitalul străin să investească masiv în economia noastră".

Ca urmare a „schimbărilor semnificative" petrecute în economia românească în ultimii 15 ani, aproape 3 milioane de români au fost obligaţi să-şi părăsească ţara în căutarea unui loc de muncă. Slovenia este o ţară cu o populaţie mai mică de 1,5 milioane, iar Estonia are sub o jumătate de milion de locuitori.

Ca să aducem numărul de locuitori al României la un nivel apropiat de cel al Sloveniei şi Estoniei, adică un număr de locuitori „propice" creşterii rapide a salariilor, ar trebui să exportăm nu numai aproape toată forţa de muncă, dar şi cea mai mare parte a pensionarilor şi noilor născuţi.

Constatând că Germania are o populaţie prea mare, Hitler luase hotărârea să exporte o parte din germani pentru a-i face stăpâni peste alte naţiuni. Spre deosebire de Hitler, domnul Cercelescu vrea să exporte cea mai mare parte a românilor pentru a-i face sclavii salariaţi ai altor naţii.

Este adevărat că, în Slovenia şi Estonia, după 1989, salariile au crescut şi, astăzi, sunt mult mai ridicate decât cele ale românilor.

Aceasta nu este o urmare a faptului că sunt ţări cu o populaţie redusă, ci a faptului că, spre deosebire de guvernanţii români postdecembrişti, care au deteriorat şi distrus capitalul naţional, conducătorii postcomunişti ai Sloveniei şi Estoniei au protejat capitalul naţional, capacităţile de producţie naţionale, creând, astfel, condiţii ca locuitorii ţărilor lor sa-şi găsească locuri de muncă bine plătite în propriile lor ţări.

Nu în depopularea ţării şi în dependenţa faţă de capitalul străin trebuie căutată soluţia creşterii veniturilor, a salariilor românilor, ci, exact, în partea opusă: în oprirea exportului de forţă de muncă de înaltă calificare şi în dezvoltarea capitalului autohton, a capacităţilor de producţie ale ţării.

În cea ce priveşte capitalul străin, menţionez, aici, două idei puse în evidenţă de studiul „Globalizarea sub semnul întrebării", elaborat de cercetătorii englezi Paul Hirst şi Grahame Thompson, ambii profesori universitari:

-capitalul străin contribuie cu 6% la realizarea PIB-ului mondial, restul de 94% fiind rezultatul capitalului autohton, acumulat prin efortul propriu de muncă, inovaţie şi economisire al fiecărei naţiuni;

-capitalul străin este bine venit în orice ţară, cu condiţia ca el să se alăture acestuia, nu să-l acapareze, cu condiţia ca el să funcţioneze în conformitate cu reglementările şi interesele statului gazdă, în caz contrar putând genera crize financiare grave, aşa cum s-a întâmplat în Mexic, Argentina, Rusia, ţările sud-est asiatice, în deceniul trecut.


Ultima Oră, 22.08.2005

[Constantin Cojocaru]

BNR vrea sa puna BOTNITA economiei romanesti

În cadrul conferinţei de presă în care a prezentat Raportul trimestrial asupra inflaţiei, domnul Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României(BNR), ne-a oferit prilejul de a ne întâlni, din nou, cu unele dintre perlele gândirii sale macroeconomice.

Am reţinut, în premieră absolută, declaraţia domnului guvernator conform căreia suntem martorii unei schimbări fundamentale în politica BNR, această schimbare fundamentală constând în „ţintirea inflaţiei". Şi, pentru a nu ne lăsa nedumeriţi, domnul guvernator ne anunţă că, pe viitor, orice măsură pe care banca centrală o va lua va avea ca scop principal păstrarea stabilităţii preţurilor.

Mai mult, chiar, Banca Naţională, adică guvernatorul ei, crede că ţinerea sub control a preţurilor este unica şansă pentru o „creştere economică sănătoasă" în următorii 5-6 ani.

Această afirmaţie a domnului Mugur Isărescu are un pronunţat iz de autodenunţ. Păstrarea stabilităţii preţurilor nu a constituit şi până acum scopul principal al măsurilor luate de către Banca Naţională a României ? Există vreo bancă centrală în lumea modernă al cărui scop principal să fie altul decât păstrarea stabilităţii preţurilor ?

Până la această conferinţă de presă, scopul principal al activităţii BNR a fost, cumva, generarea şi întreţinerea hiperinflaţiei postdecembriste, care a atins cote anuale de peste 200%, hiperinflaţie care a generat, la rândul ei, nu „creştere economică sănătoasă", ci, dimpotrivă, reducerea drastică a Produsului Intern Brut al ţării, devalorizarea şi distrugerea capitalului naţional, reducerea „durabilă" a salariilor şi pensiilor, a veniturilor marii majorităţi a românilor?

După 1989, politica monetară a BNR a avut, cumva, ca subţinte, falimentarea întreprinderilor de stat, astfel încât acestea să poată fi cumpărate, adică „privatizate" la preţuri de sute de ori mai mici decât valoarea lor reală, sau reducerea draconică a preţului forţei de muncă româneşti, astfel încât românii să muncească pe salarii de mizerie, atât la ei acasă, cât şi în străinătate ?

Merită atenţie şi ideea exprimată de domnul Isărescu conform căreia „economia creşte, nu mai trebuie să o stimulăm". Ba, dimpotrivă, continuă guvernatorul BNR, trebuie limitată „pe orice cale" cererea agregată - consumul populaţiei, al entităţilor private şi al celor guvernamentale.

Nu este nevoie să fii doctor în economie şi nici guvernator al băncii centrale pentru a înţelege că nu poate exista creştere economică fără o creştere concomitentă a cererii şi a ofertei corespondente. În plus, studenţii economişti învaţă, încă din primele luni de studii, că economia modernă, aceea practicată de ţările prospere ale lumii, nu creşte de la sine, ci este rezultatul participării active - şi creative - a proprietarilor de capitaluri şi ai forţei de muncă, precum şi a statului democratic şi responsabil, toţi aceşti factori încercând să "stimuleze", pe toate căile, creşterea economică.

Nu creşterea cererii, a consumului, ca atare, este pericolul cu care se confruntă, în prezent, economia românească, ci creşterea artificială a acestui consum, ca urmare a introducerii în sistemul economic, prin aşa-zisa reformă postdecembristă, a unor viruşi cu acţiune perturbatoare şi destructivă.

Domnul guvernator fie nu sesizează adevărata problemă, fie evită să o prezinte opiniei publice.

Problema reală care se află în spatele îngrijorărilor domnului guvernator este aceea că o bună parte a consumului existent în economia românească nu se bazează pe venituri create în această economie, la timpul prezent, ci pe venituri create în afara ţării şi pe avuţia creată înainte de 1990 şi transformată, acum, în fond de consum, prin aşa-zisa privatizare.

Politicile economice nefaste aplicate de către guvernanţii postdecembrişti se răzbună acum şi se vor răzbuna şi în anii următori.

Aducerea marii majorităţi a populaţiei la sapă de lemn, reducerea dramatică a salariilor, a determinat milioane de români să-şi ia lumea-n cap, să caute locuri de muncă mai bine plătite în străinătate. Chiar dacă acolo se angajează în „job"urile cele mai grele şi mai umilitoare şi sunt plătiţi cu salarii mult mai mici decât cele ale localnicilor, ei câştigă miliarde de euro, pe care le aduc, sau le trimit acasă, în ţară.

Dacă, după 1989, industria naţională nu ar fi fost pusă pe butuci, o parte a ei fiind vândută ca fier vechi, ci, dimpotrivă, ea ar fi fost, cum era firesc, înnoită, modernizată, miliardele de euro aduse în ţară de cei care lucrează în străinătate ar fi fost cheltuite pentru cumpărarea produselor realizate în ţară, contribuind, astfel, la îmbunătăţirea balanţei de plăţi externe.

În lipsa produselor autohtone, banii dezrădăcinaţilor sunt cheltuiţi pentru cumpărarea de produse din import, generând deteriorarea balanţei comerciale externe.

În România postdecembristă, cu rarisime excepţii, oamenii au acumulat averi uriaşe nu creând avuţie, adică producând bunuri şi servicii pe care să le vândă în piaţă la preţuri superioare costurilor, aşa cum se întâmplă în adevăratele economii de piaţă.

Aceşti profitori ai tranziţiei s-au îmbogăţit furând de la stat, sau de la cetăţeni, cumpărând de la stat bunuri la preţuri sub valoarea lor, vânzând statului bunuri la preţuri peste valoarea lor, neplătind statului taxele şi impozitele cuvenite, înşelându-i pe cetăţeni prin bănci şi fonduri de investiţii astfel reglementate încât să permită înşelarea cetăţenilor.

De ce să te chinui să produci, să inovezi, să creezi noi bunuri şi servicii, când poţi obţine avuţie dând o mică şpagă de câteva mii de euro pentru a cumpăra, prin „privatizare", o fabrică de sute de milioane de euro. Această fabrică va fi revândută - întreagă, sau ca fier vechi şi cărămizi - la un preţ de câteva ori mai mare decât cel încasat de stat prin vânzarea ei. „Profitul" obţinut astfel este unul artificial. El nu provine din producţia şi vânzarea în piaţă a unor bunuri sau servicii acceptate de cumpărători.

Banii reprezentând acest „profit" creează o cerere artificială, peste aceea rezultată, natural şi firesc, din producţia curentă de bunuri şi servicii acceptate de piaţă. În plus, aceşti bani, fiind obţinuţi fără efort şi în sume mari, sunt cheltuiţi, în cea mai mare parte, pentru cumpărarea de bunuri şi servicii de lux, din import, grevând şi ei balanţa comercială şi de plăţi externe.

Într-o economie normală, sănătoasă, circulă o singură monedă, moneda naţională, aflată sub controlul băncii centrale a statului respectiv. Străinii care doresc să cumpere produsele ţării în cauză trebuie să-şi schimbe propria lor monedă în moneda ţării gazdă. Şi cumpărările pe credit se fac tot în moneda ţării gazdă. În România postdecembristă, pe lângă moneda naţională, circulă, în deplină libertate, şi alte monede. Se acordă credite în lei, dar şi în euro şi în dolari.

Constatând că avem o economie „euroizată şi dolarizată", domnul Isărescu ajunge la concluzia că trebuie luate urgent măsuri pentru a descuraja creditul în valută, ameninţând, în acest sens, cu urcarea rezervelor minime obligatorii la depozitele în valută, „în 7 trepte, până la 100%". O perlă de toată frumuseţea.

Deci, toată valuta deţinută de băncile din România urmează să fie depusă la BNR şi să primească dobândă. Este adevărat, una mai mică, dar garantată.

Pe banii cui? Ai domnului Isărescu, sau ai cetăţenilor României ?

Depozitele în lei - şi creditele acordate în baza lor - reprezintă avuţie naţională confirmată de piaţa românească. Ele provin din venituri - salarii, profituri - create cu bunuri şi servicii vândute în piaţa românească, acceptate de cumpărători. Depozitele în valută - şi creditele acordate în baza lor - nu au în spate mărfuri acceptate de piaţa românească. De aceea, creditele în valută generează consum artificial, făcând presiuni şi asupra preţurilor şi asupra balanţei de plăţi externe.

Creditele în valută nu trebuie descurajate, ci eliminate complet. Prin Constituţie, nu prin voinţa guvernatorului băncii centrale.
Soluţia însănătoşirii economiei româneşti nu constă în limitarea „ pe orice cale" a cererii, a consumului, ci în creşterea „pe orice cale" a producţiei naţionale, ceea ce presupune înlocuirea actualei economii oligarhice, neproductive şi parazitare, cu o economie democratică, productivă şi performantă.

Bursa, 22.08.2005

[Constantin Cojocaru]

Relatia dintre marea coruptie si afacerile de la Hidroelectrica

Folosind originalul său limbaj, fostul nostru premier şi actual preşedinte al Camerei Deputaţilor ne avertiza că, în România, de la un timp, toată lumea umblă cu corupţia în gură. Pentru domnia sa, dar, din păcate, şi pentru alţi mulţi concetăţeni ai noştri, acest flagel care ne cantonează într-o cumplită mizerie materială şi morală este un subiect de glumă.

Dacă politicienii ţării vor fi lăsaţi să se joace, în continuare, de-a combaterea corupţiei, nu este, de loc exclus ca europenii să amâne sine die aderarea noastră la comunitatea lor economică şi politică.

Corupţia este o variantă a hoţiei, o modalitate aparte de însuşire a avuţiei altuia. Hoţia de acest tip nu se realizează prin acte brutale de tâlhărie, de spargeri de bănci, de case, de magazine etc. Corupţia este pusă în operă de lucrători cu gulere albe, prin inginerii comerciale sau financiare..

Corupţia este imposibilă în acte comerciale efectuate direct de proprietarii de bunuri. Ea apare numai acolo unde bunurile sunt administrate de alte persoane decât proprietarul lor. De regulă, proprietarii privaţi de bunuri au pus la punct clauze contractuale care fac aproape imposibile actele de corupţie din partea administratorilor bunurilor lor.

Lucrurile stau complet diferit atunci când statul devine, sau, mai exact, se autointitulează, proprietar de bunuri. Statul nu este un proprietar autentic, ci unul cu numele. Nici chiar asupra aşa-zisei proprietăţi publice, adică asupra bunurilor de uz şi de interes public.

Aceste bunuri sunt procurate cu bani proveniţi din taxe şi impozite plătite de cetăţeni. Ele aparţin cetăţenilor, sunt proprietatea acestora. Statul este numai administrator al acestor bunuri. El ar trebui să le administreze în numele şi în folosul cetăţenilor, al proprietarilor bunurilor în cauză, nu în folosul lui, al satului, al guvernanţilor.

În mod firesc, în administrarea statului ar trebui să se afle numai bunuri de uz şi de interes public, care, odată achiziţionate, intrate în administrarea instituţiilor centrale sau locale ale statului, să nu mai poată fi înstrăinate, vândute. Într-un astfel de stat, cu adevărat democratic, singurul loc şi moment pentru posibile acte de corupţie rămâne achiziţionarea de bunuri de uz şi de interes public, de către instituţiile statului.

Statul român postdecembrist nu s-a mulţumit să fie administrator şi, respectiv, proprietar cu numele, numai asupra avuţiei publice, adică asupra bunurilor de uz şi de interes public. Prin Legea 15/1990, el s-a autoîmproprietărit cu întreaga avuţie productivă creată de cetăţenii României până la data adoptării legii respective. Această avuţie nu era constituită din bunuri de uz şi de interes public, nu ca bunuri necesare îndeplinirii funcţiilor statului.

Prin legile aşa-zisei privatizări, statul român a scos la vânzare întreaga avuţie trecută în proprietatea sa prin Legea 15/1990. Valoarea acestor bunuri a fost de mii de ori mai mare decât valoarea bunurilor de uz şi de interes public pe care statul român le achiziţionează anual cu banii strânşi la buget din taxe şi impozite.

Masa avuţiei pusă la dispoziţia posibililor corupţi şi corupători s-a lărgit, astfel, de mii de ori faţă de aceea care ar fi existat fără adoptarea Legii 15/1990 şi a legilor aşa-zisei privatizări.

Aici, în aceste legi, trebuie căutată originea corupţiei înspăimântătoare care a pus stăpânire pe societatea românească postdecembristă. Am fi avut corupţie şi fără aceste legi, dar ea ar fi fost de mii de ori mai mică, proporţional cu bunurile aflate la cheremul guvernanţilor.

Dacă, în 1990, hidrocentralele României ar fi intrat în proprietatea privată a cetăţenilor ţării şi în administrarea unor profesionişti ghidaţi de norme şi legi adecvate, actualul preşedinte al ţării nu ar mai fi avut prilejul să descopere, recent, că, de patru ani, Hidroelectrica a încheiat contracte care asigură unor "băieţi deştepţi" câştiguri imense, în dauna statului, mai exact a cetăţenilor ţării.

Ca să fie paharul plin, administratorii care au încheiat contractele în cauză, numiţi în aceste posturi de foştii guvernanţi, sunt menţinuţi şi de actualii guvernanţi. Şi asta pentru că, şi astăzi, ca şi acum patru ani, locurile în Parlamentul României sunt ocupate tot de cei care au adoptat Legea 15/1990 şi legile aşa-zisei privatizări.

Iată de ce cred că o adevărată lege a lustraţiei trebuie extinsă în aşa fel încât nici o persoană care a ocupat o funcţie în conducerea statului român postdecembrist, a instituţiilor şi a întreprinderilor acestuia după 1989, să nu mai poată ocupa nici un fel de funcţie publică în această ţară. Niciodată.

Bursa, 29.08.2005